Multumesc, Robin Williams

In România anilor 90 eram un suflet naiv, micut care se uita la televizorul color din camera in care dormeam. Televizor care stătea pe o masă șubredă, pe o față de masă ce semăna mai mult cu o pătură. Maro cu ciucuri galbeni. Acolo l-am văzut prima oară pe Robin Williams în super rolul din Mrs. Doubtfire.  Cu ochii mari și curioși, fascinată de transformarea lui și de rol mi-am zis în sinea mea ”El e actorul meu preferat”.

S-au făcut multe presupuneri despre moartea sa, s-a scris mult pe tema singurătății, pe tema geniului care a fost, pe decizia lui de a-și pune singur capăt călătoriei. Nu vreau să scriu despre nimic din toate astea. Acum o lună-două mă întrebam ce mai face, m-am uitat la unul dintre filmele lui recente și am încercat 2-3 episoade din ultimul lui serial. La film am plâns, de ce să nu recunosc, deși poate nu era atât de trist.

Mă gândeam la momentul acela din anii 90 în care am stabilit că e actorul meu preferat și mi-am zis că încă este printre preferații mei, oricât de mult ar îmbătrâni, oricât de rar l-aș vedea pe marile ecrane, oricum ar fi… și oricum nu ar fi.

Am crescut văzându-i chipul pe ecran și cu cât m-am apropiat mai mult de cadrul ușii, cu atât am ajuns să înțeleg din ce în ce mai bine filmele în care a jucat. What Dreams May Come m-a tulburat mereu datorită lumii fantastice extrem de bine conturată, datorită personajului pe care-l reda cu atâta pasiune. Mrs Doubtfire am revăzut de multe ori și de fiecare dată am râs și am rămas impresionată de blândețea chipului său care se potrivea atât de bine cu povestea.

The Big White este un film excepțional care, la fel, m-a făcut să râd de nenumărate ori. L-am recomandat ani la rând împreună cu Patch Adams, un film biografic care mi s-a strecurat în suflet și a rămas cuibărită în mine atât de mult timp. Filmele în care a jucat Robin Williams au avut impact asupra mea, m-au făcut să trăiesc, să retrăiesc și nu m-am plictisit niciodată când le-am revăzut. Asta poate s-a datorat și faptului că mereu l-am asociat pe Robin cu cineva drag din viața mea.

A fost un actor care pur și simplu m-a făcut să simt. A transmis iubire, ură, furie (The Angriest Man in Brooklyn), milă, fericire prin rolurile sale, prin talentul său, prin sufletul său, prin emoții, prin pasiune. Și adevărul e că îmi pare rău pentru el, pentru faptul că s-a adâncit în cine știe ce lumi tulburate din care n-a mai știut să iasă. Îmi pare rău că nu va mai fi aici să ne inspire, ne lasă într-o lume cu actori second-hand și comedii fără substanță, cu glume retardate la care te amuzi doar într-un stadiu avansat de oboseală sau ebrietate.

Îți mulțumesc, Robin, pentru toate filmele de excepție cu care am crescut, pentru toate lucrurile pe care le-am simțit atunci când apăreai pe ecran, pentru toate personajele cărora le-ai dat viață prin glasul tău. Știu că pare ciudat când moartea unui străin te mâhnește, dar uite că se întâmplă.

p.s. Știu și că e un subiect ”comun”, dar chiar nu puteam să nu scriu. Măcar atât îi datorez.

Vagonul 25

În 25 de ani se pot întâmpla multe lucruri. La naiba, într-un an se pot întâmpla multe lucruri sau chiar într-o zi, ce să îți mai zic de 25. Pentru mine cercul se oprește și repornește în august, atunci trag linie. Trag două linii, una la început de an, una acum și văd ce se întâmplă, cât se schimbă și adaptez totul ca la o rețetă pentru prăjitura vieții. Bitter-sweet.

Ți-am vorbit foarte des în ultima jumătate de an de schimbări, de iubire, de ură și iar de schimbări pentru că numai la asta mi-a fost mintea, dar hai să îți vorbesc azi de lecții. Am un caiet plin cu teme pe care le-am făcut, nu neapărat bine, nu neapărat prost. Pur și simplu teme după lecții care mi-au fost predate de oameni care nici măcar nu știau că, pentru un scurt moment, cândva, mi-au devenit dascăli.

Unii mai mici decât mine ca vârstă, alții mai mari, toți cu un lucru comun. Toți au avut ceva bun ce eu n-am avut, un lucru sau poate chiar mai multe. Și-s lucruri pe care am încercat să le preiau atât cât am putut. Am încercat să păstrez în felul meu de-a fi o rămășiță bună din fiecare om care a pășit/este pe cărarea mea.

IMG_1452 - Copy

Lesson nr. 1, kid, concentrate!

În vagonul de tren cu numărul 25 am mici obiective pe care vreau să le ating. Vreau să prind curaj, să alerg, să știu când să mă opresc, când să cad, lângă cine să cad, când să mă ridic, pentru cine sau ce să lupt. E mai mult decât pot unii oameni, e mai puțin decât pot alții. Caut echilibru și în vagonul 25 realizez că echilibrul nu este o simplă noțiune după care te ghidezi, este un fel de stare care te obligă să ai coloană vertebrală, să poți merge drept și care te face să privești înainte. Niciodată nu trebuie să privești jos, nu?

Lesson nr. 2, kid, jump!

Riscuri. Oh, ce frică ne e de riscuri… Și mie, și ție, și multor altor oameni. I know you know it. Riscul e o treaba foarte simpatică dacă știi cum să o abordezi. Mi-am dat seama că în vagonul 25 e nevoie de riscuri ca de aer, pentru că a fi calculat tot timpul și a nu risca însemnă a pierde. Dada, pierzi șansa de a afla cât de bine te-ai fi descurcat într-o situație sau în alta. Pierzi o altă lecție importantă și până la urma, hai sa recunoaștem. Nimeni nu are siguranță și control absolut asupra propriei vieți așa că de ce să nu riști un pic, să te antrenezi ca pe teren pentru meciuri care ar  putea urma.

Lesson nr. 3, kid, let it be!

Întreba o iutubăriță faimoasă ”Ce faci atunci când nu ai un plan în viață? Când nu ai un scop bine definit?” Și mi s-a părut o întrebare extrem de bună. Adică sigur, unii au planuri mărețe, bine stabilite. Alții se ghidează după obiective mici și temporare, ca mine, alții nu au niciun fel de plan și-s OK cu asta. Nu-i înțeleg, dar nici nu trebuie neapărat să îi înțeleg pentru că nu e viața mea, nu-s principiile mele și nu mă afectează în niciun fel. Fiecare e liber să fie ce vrea, să facă ce vrea, cu cine vrea, când vrea etc. Deci toate întrebările legate de alegerile altora care nu mă includ o să își găsească pacea mult mai repede în vagonul 25.

Lesson nr. 4, kid, trust!

Poate cea mai grea lecție dintre toate temele pentru acasă; încrederea. Vorbesc despre încrederea în sine și despre încrederea în alții. Nu știu nici acum de ce la capitolul ăsta am atâtea lacune. Sunt multe pagini care trebuie parcurse, sunt multe notițe de luat, iar per total e o muncă continuă-continuă-continuă pe care nu trebuie să o abandonez. Nu știu cum stai tu cu încrederea în propria persoană, dar la mine în vagon sunt o grămadă de post-it-uri goale lipite de scaune și pereți. Fără substanță, fără informații, fără ceva palpabil de care să mă leg și care să-mi mențină în memorie chiar și simpla definiție a încrederii în propria persoană. Nu știu dacă lipsa asta de încredere o să fie cea care mă va face să iau lecția nr. 2 mai în serios, care o să mă facă să risc, dar știu că ea ar trebui să se infiripe și să îmi fie plasă de siguranță în cazul în care mă arunc pe neașteptate.

Lesson nr. 5, kid, be good!

Pentru că suntem prinși în acest tsunami de bani, muncă și tentative de relaxare, uităm lucruri de bază pe care ni le-au predat profesorii la școală, părinții acasă, pe care le-am aflat din cărți, filme… Unul din ele, poate printre cele mai importante: bunătatea. N-o să încep cu filosofii plictisitoare despre cum trebuie să fii bun, onest și corect în viață, dar o să îți spun că în vagonul 25 va exista mai multă bunătate alături de echilibru. Există câteva persoane (printre care și ființa care m-a adus/dus din vagonul 0 până în 25) care m-au inspirat și mi-au arătat cum bunătatea nu e un semn de slăbiciune, ci unul de foarte mare putere. Dacă ești o fire ca mine, puțin vulcanică, nu prea-ți vine să ierți ușor, așa e? Nu prea îți vine să răspunzi frumos cuiva care se poartă urât cu tine. Nu prea îți vine să întorci cealaltă parte a inimii când simți cu fiecare puls durerea loviturilor anterioare. Și știi de ce? Pentru că a-ți anula filtrele, a fi răutăcios sau chiar rău, a-ți pune toate gândurile pe tavă fără niciun fel de îmbrăcăminte e cel mai simplu lucru pe care-l poți face. Așa că cine poate fi bun, înseamnă că e puternic. Răutatea nu necesită cine știe ce efort și tocmai de-aia în vagonul 25 ea va pierde teren.

Vagonul 25 nu-mi sună rău, iar lecțiile nu-s numai 5, dar nu vreau să te plictisesc. Nici nu știu dacă o să am timp prea curând să revin cu mai multe așa că nu pot să promit că o să mai adaug într-un alt articol, dar cine știe. Apropo, ferice de cei care mai au timp și inspirație de scris. Nu presimt că asta o să se schimbe prea curând la mine, poate doar dacă mă clonez. Hm, ar fi și asta o idee…