De ce nu te-am iertat

Spălai rufe de mână, încruntată, obosită, pierdută într-o furie veche. Cunoșteai furia aia mai bine decât orice și oricine, te-ai abținut de la furie de multe ori, ai uitat-o, dar a revenit, cum revine de fiecare dată. Spălai și erai furioasă, luptând să îți recapeți calmul să îți zici că nu-i o tragedie, că de fapt nu s-a întâmplat nimic.

Încercând să deslușești cauza furiei, m-ai auzit. Eram și eu obosită să lupt, la fel cum tu erai obosită să muncești. Și ți-am zis: Când o să încetezi să te mai urăști? 

Ți s-a descrețit fruntea și ți s-au adunat lacrimi în ochi, lacrimi care au picat ca roua în ligheanul cu rufe. De ce te urăști? am continuat. De ce? Pentru că ai greșit? Pentru că ești om? De ce te urăști? Te-am ambuscat cu întrebări.

Te-am prins la cotitură, nu te așteptai să ripostez, dar iată că nu am mai putut. Te urăști de când erai adolescentă, iar atunci când greșești te destrami și te faci franjuri ca perdeaua pentru muște. Ai avut nevoie de alții să te iubească pentru că tu nu erai capabilă, ai avut nevoie de alții să te aprecieze pentru că tu nu ai știut să te apreciezi. Tu când o să poți? Tu când o să cazi la pace și o să lași întrebările să ți se așeze pe umăr în tihnă?

A trecut mult timp de când nu am mai vorbit sau poate n-am vorbit niciodată, nici eu nu mai știu, dar sunt aici acum și îți zic: revino-ți! Te-ai pierdut prin tine, prin gânduri negre, gri, prin deznădejde, singurătate și multe alte drumuri false. Te-ai pierdut în societatea care te îndeamnă la ură, care te îndeamnă să țintești spre ceva ce nu există – perfecțiunea. Eu nu te iert pentru că nu te poți ierta. Think about that for a minute.

Cum ai să fii vreodată fericită dacă nu faci pace cu tine însăți? Dă-ți măcar o șansă și nu te mai răzbuna pe tine. Pe mine. Dacă mă auzi și nu mă lași să trec precum un ecou în vale, învelește-ți furia într-o pătură și arunc-o în cel mai îndepărtat colț al camerei. Mai fă un lucru, uită-te în oglindă la firele albe pe care nu le mai poți smulge și adu-ți aminte că nu tu ești cel mai mare dușman al tău, ci timpul. Timpul pe care l-ai irosit în mod sălbatic pe frici, reproșuri, nervi, incertitudini și alegeri care reprezintă modul în care te privești. Nu mă uita, te voi ierta când vei învăța să te ierți pentru lucruri pe care nu le-ai făcut, pentru lucruri pe care nu le-ai plănuit. Te voi ierta când îți vei accepta natura de om, când vei accepta ceea ce ești și când vei începe să privești înainte la ceea ce poți fi cu adevărat. Te voi ierta când nu-ți vei mai face rău.