Intrebarile care ne bantuie toata viata

De ce nu l-am intalnit mai devreme? De ce a trebuit sa moara ea? De ce am reactionat asa? Cum de am gresit tocmai atunci? De ce am gresit tocmai acolo? De ce nu mi-am reparat greseala? De ce am insistat? De ce n-am avut rabdare? De ce m-am grabit? De ce am uitat? De ce nu am facut mai mult? De ce am ignorat? Unde o sa mai gasesc pe cineva la fel? Ce-am facut cu timpul meu? De ce am stagnat atat de mult pe postul asta mediocru? De ce n-am dat mai mult? De ce am fost comod? De ce nu am iertat?

Fiecare om are întrebările astea la un moment dat. Unii își pot răspunde la ele, alții nu. De fapt, cei mai mulți nu pot găsi un răspuns satisfăcător. Există momentul ăla când te uiți înapoi și zici băi, parcă nu trebuia să se întâmple așa, parcă trebuia să fie altfel. Începi să cauți scuze, vinovați, creezi scenarii că poate dacă lucrurile s-ar fi întâmplat în modul X atunci lucrurile ar fi stat Y și tot așa, uitând că analiza pe care o faci mental este egală cu zero pentru că ce e trecut, rămâne în trecut.

Se zice că trebuie să accepți ce s-a întâmplat, că trebuie să mergi mai departe și, mai important, să nu ai regrete în viață. Cine zice că ăsta e lucru ușor, mănâncă turkish delight. Mult turkish delight. Pentru că în viață nimic nu trebuie. Sigur, ar fi bine dacă ai fi luat decizia corectă la momentul potrivit, dar asta nu înseamnă că drumul se termină, ci că drumul se schimbă. Poate destinația va fi aceeași, ca atunci când deviezi cursul unui traseu pe GPS sau poate va fi complet diferit totul.

Oamenii sunt diferiți, lucrează în moduri diferite, dar, și mai adevărat de atât e că oamenii sunt oameni. Nu sunt perfecți astfel încât să nu greșească, nu sunt nemuritori astfel încât să nu îi pierdem, nu sunt zei și nu pot da timpul înapoi, ori face miracole să se întâmple.

Din natură suntem defecți, pentru că nu putem face toate lucrurile perfect. Mințim, greșim, acționăm din instincte, ignorăm și așa mai departe. Dar poate lucrul frumos la oameni e că, deși sunt defecți, ei conștientizează chestia asta și încearcă să se îndrepte, încearcă să stea în picioare, încearcă să se schimbe și să crească drept.

Probabil că nu e sănătos pentru nimeni să se abată asupra trecutului pentru foarte mult timp, dar pe lângă faptul că e inevitabil, până la un anumit punct e bine. E bine pentru că îți dă voie să visezi că într-o zi o să ajungi să faci lucrul corect și să nu mai pierzi oportunitatea, e bine pentru că te analizezi și îți dai seama ce trebuie să schimbi sau nu la tine și e bine pentru că te ajută să îți scrii povestea cum nimeni nu o poate scrie.

Nu știu ce ți s-a întâmplat și în ce punct al trecutului te duci cel mai des, dar pot să îți zic că într-o zi o să înțelegi de ce au stat lucrurile așa. Pot să îți zic că într-o zi o să accepți și o să înveți, pot să îți zic că ce ți s-a întâmplat face parte din tine și că o să rămână acolo întotdeauna. Nu ca o rană dureroasă, ci ca o cicatrice care nu îți mai poate face rău. Care nu o să te mai doară niciodată. Întrebări te vor bântui toată viața, dar la un moment dat îți promit că n-o să mai cauți răspunsuri, ci o să le lași să ți se odihnească în tihnă, pe umăr, ca parte din ceea ce ai fost, ce ești și ce vei fi.