Candva lumea

Cândva lumea statea in roțile care se învârteau cu repeziciune pe șosea. Un km, doi, trei, răcoarea de la 1 dimineața și fruntea ta în mine ascunsă, luminată doar de becul stradal.

Mașina de la întreținere RATB se uită la noi, ne miroase a minciuni, ne miroase păcătoși, fără bilet într-un tren în care n-avem ce căuta. Sau într-un tramvai.

Aș vrea să găsesc 1000 de metode în care să îți zic cum îmi lipsești din suflet și cât ecou a rămas în urma ta. Aș vrea să găsesc 1000 de monede pe care să mi le arunc în piept, doar de o prinde sufletul meu o rădăcină de noroc. Nu găsesc niciun rost, niciunde, nicium, tot ce scriu, gândesc și simt e în zadar, mă las purtată de lucruri lumești, aspre, reale, fără incertitudini.

Deja suntem în a treia lună din an și mâine o să fie a patra, apoi a cincea, a șasea și o să ne transcriem în cărți de joc. Tu juvetele, eu joker-ul, o glumă proastă, popa-i soarta care ne joaca pe toți după vârfurile K-ului.

Sunt extrem de fermă pe poziții, îmi trag iubirea pe roată și se despică de la mijloc. Nu plânge, nu plâng, e simplă durere nespusă, neauzită de parcă dacă ar fi spusă și auzită s-ar adeveri mai mult decât oricum e. Fibrele iubirii se despică precum o haină ruptă și nu știu cum de mai trăiește, poate că e ca o găină fără cap așteptând să fie jumulită sau ca un ciorap ce-așteaptă să fie aruncat.

Iubirea mea tăcută, ruptă, fără pic de lacrimi sau de sânge, tot trăiește împrăștiată în mii de zări. Tot pulsează cu ultime puteri, tot speră cu ultime puteri, tot își aduce aminte de tine cu ultime puteri. Omul bun, omul rău, omul prezent, omul ce lasă, omul prieten, omul iubit, omul orb.

Ne afundăm în probleme ca să uităm de noi și uităm. Doar în seri de marți târzii ne mai aducem aminte de tot ce a fost, de sunete, atingeri, îmbrățișări și planuri scurte. De rugăminți să nu mă lași să plec singură, să nu mă abandonezi, să nu te abandonez, să nu ne reducem la doi străini ce trec reci unii pe lângă ceilalți precum două pietre uniforme aruncate într-un lac.

Cum aș putea să zic vreodată cuvintele simple ce-mi stau în minte de atâta vreme și care știu că n-au cum să se întoarcă la mine. Cum ai putea să înțelegi vreodată că joker-ul ăsta nu glumește, exagerează sau minte când scrie toate astea, când spune toate alea, când simte că există atâta iubire și putere în el încât ar putea orbecăi o lume întreagă cu capul tăiat.

Șor (sure) că-i inutil ce scriu și nimeni n-o să înțeleagă, dar poate ăsta e sunetul durerii unei iubiri trase pe roată. Sau poate e doar sunetul nostalgiei care dă cu capul de pereți de sticlă ca un gândac prins într-un borcan. Ce varză sunt, ce varză-s emoțiile astea, ce varză-s cuvintele astea, ce varză-i tot ce ține de ceea ce simțim pentru că nu e practic, eficient și nu ne aduce bani. Ce varză-i totul, murată, mai bine facem o salată, fără sare că sare e destulă.

Poate de fapt tot ce vreau să zic e că lumea era alta cândva și mi-e dor de ea, mi-e dor de tihnă, de faruri, de căldură și de liniștea de la 2 dimineața din parcare când stăteam tolăniți pe scaune cu ochii închiși, prea obosiți de atâta gândit practic și muncă.

Cândva lumea eram noi.