Oamenii se afla printre noi

Acum câteva luni am aflat că solidaritatea între șoferi nu se întâlnește chiar peste tot, așa cum credeam în mod naiv. Când ne-am oprit pe stânga în intersecție cu mașina mirosind a fum nimeni nu s-a sinchisit să oprească și să întrebe ce-i cu noi. N-a fost grav, se încinsese ambreajul fără să ne dăm seama, dar orișicum, țățărismul cu care treceau șoferii pe lângă noi claxonând și holbându-se m-a lăsat rece.

Din fericire, de când m-am apucat să circul mai des cu mașina n-am avut probleme grave decât de două ori (cea de mai sus nu se pune, că nu mi s-a întâmplat mie). Probleme grave adică să nu mai pot să o pornesc din loc ca să ajung din punctul A în punctul B.

Prima oară a fost iarna trecută, când eram încă cu bătrânica Bălănica. Știam că nu îi place frigul, ea pornea în fiecare seară (mai cu chin, dar pornea), dar într-una din seri n-a mai vrut. Mai eram cu cineva, am încercat să o împingem, fără succes însă. Niciunul dintre noi nu știa care e manevra la împins, ce și cum se face. În fine, a pornit printr-un miracol la a einșpea cheie. De fapt, ce e important e că la ea știam oarecum ce să fac. Trage șocul, dă-i șprițuri, curăță bujiile, you know, împinsul era ultima soluție

Momentul în care am trecut pe Logan diesel a fost unul fericit, dar clar m-am simțit străină față de noua creatură cu roți și motor Renault. Cred că și tata la fel, pentru că aici nu știam șpilul. Încet, încet, am reușit să o mai cunoaștem, dar nu foarte mult. În sfârșit, să trecem la subiect.

Ziceam că am avut probleme grave de două ori… o dată cu Bălănica și a doua oară în seara asta cu Golanul. Am ajuns obosită la mașină, după o zi de muncă și când să o pornesc… fleoșc. Nu merge. O dată. De două ori. De trei ori. Îmi aduc aminte vag șmecheria pe care m-a învățat-o tata, singura pe care o știa și el. Instructajul.

”Dacă nu îți pornește mașina, că na, se mai întâmplă, deschizi capota…”

Caut mânerul de la capotă. Țac.

”…te duci la capotă și bagi degetele prin capac, are o clapetă acolo, dă-i de ea…”

Mă duc la capotă, bag degetele prin capac, dau de ea.

”…are o pompă, apeși de câteva ori pe ea, uite, asta e și apoi pornești”

Pompă… pompă… pompă… Unde mă-sa e…

N-o găsesc. În fine, îl sun, poate mi-a scăpat ceva. Îmi repetă tot ce am zis și mai sus, între timp închisesem capota. Mă duc iar să o deschid, mi-a zis că e în stânga, o găsesc, apăs pe ea. La momentul ăsta deja un domn se apropiase de mine să mă ajute. Apăs pompa, dau cheie, nimic. Mai vin 2 bărbați, se uită sub capotă, le zic ce și cum și se decid că trebuie să împingem.

De la ultima soluție asta a devenit a doua soluție, a câștigat ceva teren. Până la urmă doi au împins mașina, al treilea s-a urcat la volan și a făcut manevra ca să pornească. În 2 minute eram în drum spre casă cu sfatul de a-mi schimba bateria, mâine mergem la service să vedem clar ce are.

Cei trei erau șoferi de la troleibuze, iar eu n-am avut suficiente cuvinte să le mulțumesc așa că m-am decis să scriu despre ei și aici. N-ar fi corect să scriu numai despre oamenii răi pe care îi întâlnesc și pe cei buni, care-mi sar în ajutor, deși nu mă cunosc, să îi las deoparte 🙂

O să le fiu mereu recunoscătoare că mi-au venit în ajutor și că mi-au redat încrederea în solidaritatea șoferilor, dar cel mai mult o să le fiu recunoscătoare că m-au învățat și pe mine în sfârșit cum se pornește o mașină împinsă 😀 Asta e o lecție valoroasă care nu trebuie niciodată uitată.

Amenintare de parcare

O nouă întâmplare îmi ridică semne mari de întrebare. Dacă la cealaltă pățanie lucrurile erau oarecum justificate, na, am parcat pe locul omului care s-a întâmplat să nu fie marcat, de data asta chiar nu știu ce să mai gândesc.

Probabil zona în care parchez e cumva blestemată sau chiar mega plină de simpatici care mă urmăresc și îmi fac intenționat zilele amare. După faza la care am dat link mai sus am decis să nu o mai las în niciun fel de parcare, ci într-un refugiu de troleibuze, unde chiar accesul e interzis pentru mașini. Am lăsat-o pe trotuar, acolo unde o las de două săptămâni încoace, doar că azi m-am trezit cu un bilet. Se pare că Doroftei, marele Doroftei, parchează fix în parcarea care nu e parcare, fix pe cei 3-4 metri ocupați de mine. How cool is this? 

IMG_0989

 

Ce mă macină pe mine e că nu mai știu cum să reacționez… Adică sunt mașini aleatorii acolo tot timpul, nu există spații de parcare, e 100% garantat asta. Cine mi-a scris biletul n-are niciun drept să facă niciun fel de amenințare what so ever, dar de data asta n-am știut dacă să mă înfurii, supăr, sperii sau ce dracu să fac? Adică am rămas perplexă și m-am tot gândit dacă e vreo soluție la problema asta.

Și nu-s singura care pățește asta, am mai auzit de oameni care-și revendică locuri de parcare inexistente, de pe trotuar. De ce? Cât de mare să ai tupeul?

Și eu ce-ar trebui să fac cu un asemenea mesaj? Să îl ignor? Să nu mai parchez acolo și să tac? Să mă duc la poliție? Pot ei să mă ajute cu ceva? Sau mă trezesc eu cu amendă că am parcat într-un loc care e, teoretic, interzis? Habar n-am ce vor oamenii ăștia de la viața mea, așa că singurul lucru pe care am putut și am știut să-l fac a fost să scriu pe blog. Să vă cer sfatul că eu așa ceva n-am mai pomenit.

Încet, încet, încep să îi înțeleg pe oamenii care vor cu ardoare să plece din România, cred că și eu încep să vreau asta.

Nu vreau sa se termine

…vacanța! Da, nu vreau să se termine vacanța asta lungă și odihnitoare, nu vreau să se termine momentele în care mă gândesc cu un fel de lăcomie la ce urmează să fac (pentru că yey! acum pot face lucruri și pentru sufletul meu). Mă bucur de timp la adevărata lui valoare în camera mea caldă, cu ceaiul meu clad și perna mea caldă. E așa de bine acasă, când te afunzi în cearșafuri, în pijamalele tale vechi, uzate, dar călduroase ce miros a detergent și închizi ochii fără griji sau dureri.

Mi-e urât să mă uit înapoi la anumite lucruri din trecut și mi-e frică să mă uit în viitor. Probabil e destul de logic să simți un grad de frică atunci când în fața ta se aștern 12 luni care nu știi ce îți vor aduce. Poate că necunoscutul pare mai mare acum, înainte să intri în el, să îl frămânți în zile de serviciu și ore de mers pe jos.

loneliness

În momentul de față, când vă scriu, aș vrea să opresc timpul pentru că mi-e bine. Îmi mai dau târcoale amintiri neplăcute ori mintea mea începe să își imagineze tot felul de chestii dureroase, însă încerc să le alung ca pe un roi de muște. Șuuu de-aci, măi, urâtelor! 🙂 Astea sunt zilele mele și nu puneți mâna pe ele.

Nu vreau să se termine liniștea, nu-s pregătită să o iau de la capăt, să mă reîntorc la ce era înainte. De mers înainte, sigur că mergem, fie că vrem sau nu, doar suntem trași de lesă, atâta doar că mai am nevoie de un pic de liniște și somn. Încă un pic, doar un pic, apoi sper să pot.

Nu în ultimul rând, nu vreau să se termine senzația asta uimitoare pe care rar am experimentat-o în care nu numai că accept singurătatea, dar chiar îmi place. Sunt singură și e OK așa pentru că am tot ce-mi trebuie.

foto