4 dorinte si un pic

Mai sunt câteva ore și părăsim 2013. Nu pot să zic decât fuck! Pentru că 2013 a fost un an bun pentru mine, poate cel mai bun de până acum, un an în care mi s-au îndeplinit câteva dorințe. Bine, cea mai mare era aceea de a-mi lua o mașină, ceea ce nu s-a întâmplat, dar nu-i nimic, se reportează! 🙂

Celelalte au fost mai importante, am avut sănătate și liniște în familie și mi-a mers bine pe plan profesional ceea ce mi-am dorit destul de mult. Dovada: Retrospectiva 2012 și planuri pentru 2013

2013 pentru mine a fost și un an cu momente frumoase de care o să îmi amintesc cu drag. S-au produs multe schimbări și nu toate au fost rele, mi-am luat doza de fericire de la anul ăsta, așa mai redusă cum a fost ea. Am luat tot ce mi s-a dat, am păstrat în mine lecțiile, deși nu pot să zic că am avut așa mult timp să reflectez asupra lor.

Nu știu dacă în 2013 am crescut mai mult, nu pot să pun fix degetul pe axa în care mă aflu sau pe drumul pe care am luat-o. De multe ori mi-e teamă să mai gândesc lucrurile în profunzime, le iau așa cum sunt, dă-le-n mă-sa. What’s the point of it? Mă automotivez spunându-mi că ”mă descurc eu”, ceea ce de multe ori ajută când sunt în vreun impas de orice fel.

Dacă ar fi să descriu 2013 într-un cuvânt ar fi: real. Cred că am devenit un pic mai realistă, deși mai am scăpări în care ajung să mă gândesc la lucruri imposibile.

Pentru 2014 (wow, nu-mi vine să cred că am ajuns la anul ăsta) îmi doresc cam aceleași lucruri pe care le-am avut în 2013: sănătate, liniște și realizări profesionale. Apoi trec din nou mașina că poate o să am mai mult noroc și încă un mic ceva pe care-l las la latitudinea soartei.

Planuri nu știu dacă să îmi fac, nu-mi promit nimic, dar poate o să reușesc să fiu și mai răbdătoare, să iau decizii corecte și să am ceva mai multă încredere în mine. Profesional nu-mi propun decât să cresc, să mă dezvolt, să am ambiții și să cred cu mai multă tărie în visele mele. Unele au rămas în stand by de multă vreme și nu e bine, plafonarea n-are ce căuta în 2014-le meu 😀

Cam atât despre dorințe, ani, timp și schimbări. Sper ca pe 31 decembrie 2014 să vă scriu aceleași lucruri, numai de bine, fără regrete și amărăciuni. Vă doresc un an energic, în care să descoperiți oameni super tari și în care să vă bucurați de viață sănătoși, alături de cei dragi!

La mulți ani!

Filme si Jocuri de Craciun

Încep să simt și eu pământul sub picioare după 2-3 zile de hibernat continuu. Adică mi-a luat ceva să mă recuperez după serviciu/cumpărături/curățenii etc. Sunt foarte mândră de faptul că am dormit câte 10-11 ore pe noapte în FIECARE noapte și în timpul zilei câte 2-3 ore, azi am luat totuși o pauză căci seara trecută am cam stat cu ochii pe pereți și gândurile atârnate.

Dar ce putem face în zilele astea de sărbătoare în afară de somn-mâncat-băut-somn-somn-băut-mâncat-somn? ”Filme și jocuri” e răspunsul în cazul meu. Cu filmele nu prea am avut cine știe ce noroc, cu jocurile da, însă și de ele m-am plictisit relativ repede.

Filme văzute:

Rare Exports e un film cu un Moș Crăciun altfel. Aseară l-am văzut și mi s-a părut chiar bun pentru că:

  • actorii joacă bine
  • e un film finlandez cu acel aer sinistru pe care numai europenii știu să îl creeze
  • vine cu ceva nou și o perspectivă diferită asupra Crăciunului

Am început să mă uit la serialul Dracula din pură curiozitate și, recunosc, pentru că am o pasiune pentru Jonathan Rhys Meyers (oh, well) Impresia mea după primul episod: nu e cine știe ce. Poate o să îi acord o a doua șansă, n-o avea degeaba 7.5 pe IMDB.

Rise of the Guardians l-am prins pe HBO cu o seară înainte de Ajun și a fost o surpriză extrem de plăcută. Credeam că am văzut toate animațiile bune, dar se pare că nu. Aventurile celor 5 eroi – Moș Crăciun, Iepurașul de Paște, Zâna Măseluță, Moș Ene și Jack Frost sunt amuzante și creative, nu te plictisești și chiar merită văzut.

This is the End l-am văzut pentru că era în topurile de pe internet… nu știu de ce, este o mare porcărie. O parodie expirată la care cred că am zâmbit cel mult, în rest tot ce o să țin minte despre acest film e cât de prost a putut fi. Bleah 🙂

Rabbit Hole este unul dintre cele mai triste filme pe care le-am văzut în ultimii ani. Dacă stați prost cu psihicul, nu-l recomand… dacă stați bine cu psihicul, nu-l recomand. Nu-l recomand și gata, ce atâtea discuții și mai ales nu-l recomand în seara de Ajun cum am ajuns eu să îl văd. Fuck. E un film bun, iar actorii joacă remarcabil, însă povestea e prea de categorie grea. M-am uitat la o oră de Donald Duck ca să îmi revin după el (și da, a mers remediul)

Jocuri:

Nu mă consider cine știe ce gamer, sunt unul mai mult de nevoie 😀 dar sincer, de când am aflat și încercat Path of Exile (un joc 100% gratuit) nu mă mai plictisesc așa repede. E un RPG foarte complex și extrem de bine realizat. Azi am jucat și în rețea cu alți jucători (din alte țări) și a fost și mai tare decât credeam. Oricum cred că deja după un anumit punct nu prea mai este pentru o singură persoană, ci mai mult pentru un grup de persoane. Misiunile-s foarte grele, monștrii-s din ce în ce mai greu de doborât și eu una am cedat. Am intrat în tot felul de rețele și am format echipe, voi jucați? Ar fi tare mișto să adun câțiva cunoscuți laolalta (be my friiieeend :)) )

Outcry este mai vechi, l-am cumpărat din hypermarket zilele astea și nu m-a prins deloc. E clar, dacă nu e cu pușchi-pușchi sau satâre după ceafă tot degeaba.

Jocurile pe Facebook le-am rupt în două… Le-am privit și ca pe research, dar și din plictiseală. Am încercat mai multe tipuri de poker și am ajuns la concluzia că Governor of Poker rămâne cel mai tare. Azi am reușit chiar să câștig, am ajuns de la 400 de dolari la vreo 5000 de dolari, ceea ce nu mi s-a întâmplat nici când jucam pe telefon. Și știți de ce? Pentru că am avut norocul să dau de jucători destul de slabi, hehehe. Screw you Luis Miguel! 

Ce mi-a mai plăcut a fost: Crazy Penguins War (care mi-a adus mult aminte de Worms), Angry Birds Friends – care, însă, nu exploatează suficient, după părerea mea, jocul cu oponenți adevărați… sau poate încă nu am descoperit eu cum să joc cu alții fără să folosesc blestematul buton share/invite friends. Am încercat să joc și Scrabble Mattel, dar n-am înțeles cum și deja îmi pierdusem răbdarea. O să tot caut jocuri pe Facebook care merită încercat, până una alta aștept sugestii de la voi.

E interesant (apropo de jocurile pe Facebook) cum mi se păreau așa o pierdere de vreme și o tâmpenie. Mă enervau invitațiile la orice tip de joc, bine, asta chiar e enervant. Cât am jucat am încercat să nu trimit nimănui niciun fel de porcărie din aia, sper că am reușit. Dacă n-am reușit, sorry! Ce vreau să zic e că mi-am schimbat părerea și nu-s chiar așa rele, dacă găsești unul care-ți place, e chiar distractiv.

Data viitoare o să încerc să nu mai detest un lucru până nu îl încerc, la fel ca și cu oamenii, poți avea parte și de surprize plăcute. 

p.s. #fieca lenea sărbătorilor să vă cuprindă și pe voi așa cum m-a cuprins pe mine acum, după o oră și ceva de scris și să îmi iertați greșelile de mai sus 😀

So Thanks!

Halelluja, a mai trecut un an! Și ce an, mamma mia! Nu vreau încă să fac retrospectiva, dar nțnțnț, ce an interesant și, de ce nu, frumos per total. Crăciunul și, de fapt, perioada asta a sărbătorilor de iarnă sunt primele momente în care în sfârșit mă opresc după zile de rutină, muncă și probleme care se rostogolesc ca bulgării de zăpadă și se măresc sau se sparg și dispar. În mod normal îmi place să mă uit înapoi să văd unde am fost și ce am devenit, ce a fost bine, ce a fost rău, unde mă duc.

Oh, well… În articolul ăsta o să vorbesc despre trecut, iar poate următorul o să fie despre viitor. Anul ăsta am trăit momente superbe, da, asta pot spune, dar m-am și schimbat mult. Uneori am impresia că nu mai sunt aceeași persoană, că mi-am pierdut valorile dinainte, că am căpătat altele, oricum ar fi nu pot departaja schimbările în bine/rău mereu. Printre multele altele, iată o listă de lucruri notate după acest 2013 furtunos:

–  nu îmi plac oamenii care postează des pe Facebook, pentru asta chiar trebuie să ai TIMP. Și încep să îmi dau seama ce de tâmpenii postează lumea crezând că-s interesante, cum ar fi ”Am plecat la serviciu și în metrou stătea un moș lângă mine care făcea rebus” Și?? De ce m-ar interesa pe mine asta? Cam 90% din oamenii pe care îi am în listă postează tâmpenii care nu mă interesează, multora (sorry!) le-am dat unfollow. Unora le-am mai dat și unfriend din diferite motive: pentru că nu ne cunoaștem personal, pentru că n-am trecut niciodată de ”salut” etc. Nimic personal, doar o mică curățenie.

– nu mai visez la cai verzi pe pereți și povești frumoase, uimitoare, nu mai trag de lucruri să se întâmple. Joc cartea ”fuck it”, sunt prea obosită pentru aaltceva și sincer, poveștile frumoase dă-le-n mă-sa că se-ntâmplă ele și dacă nu visezi sau nu ți le dorești.

– am înțeles că nu îmi place haosul, stilul boem, instabilitatea, oamenii care nu știu ce vor să facă în viață. Chiar am prins o ciudă pe tot ce îmi plăcea înainte… Stil de viață boem, idile, suspine, mirosuri, îmbrățișări. Loads of bullshit. Și știi de ce? Pentru că în primul rând nu se vorbește despre toate treburile astea, toate se simt și în al doilea rând ca să le simți la intensitatea care trebuie, cu sinceritatea care trebuie îți trebuie o liniște pe care n-am avut-o în trecut și poate că nici acum nu o am. Dar la dracu, acuma măcar am învățat să tac, măcar atât.

– ce nu-mi place la mine e că nu mai scriu ca înainte, asta am urât dintotdeauna la perioadele aglomerate. Îmi atrofiază cuvintele, îmi retează creativitatea, mă simt handicapată sufletește și mental când nu pot scrie. Și nu, nu-mi promit că o să scriu mai des. Știu foarte bine că ar fi inutil să fac asta, doar scriu aici că poate într-o zi o să-mi recitesc gândurile și o să mă impulsionez să mai pictez câțiva pixeli în litere sau câteva litere în pixeli.

– nu știu cum sau de ce… sau poate știu, dar nu vreau să zic, dar mi-a scăzut toleranța la proști și nesimțiți. God… and I hate that about myself. Ăsta e un lucru pe care trebuie să îl repar, să fiu ca înainte. Nu se poate să mă enerveze fiecare idiot care dă buluc peste mine când eu încerc să cobor din metrou, fiecare vacă care se sprijină cu tot corpul pe singura bară disponibilă în autobuz sau fiecare puștoaică aiurită de viață care se urcă CU TOTUL pe piciorul meu din neatenție. Deci chestia asta trebuie să o schimb neapărat pentru că altfel o să mor extrem de tânără.

– nu mai vreau oameni care nu mă vor, poate e printre cele mai mari greșeli pe care le poți face într-o viață… indiferent de tipul de relație. Nu insista, don’t push it. NEVER PUSH IT! Pentru că dacă trebuie să insiști ca să faci pe cineva să te vadă, ceva nu e în regulă și cel mai probabil sigur nu merită efortul. E bine să te gândești în ce îți investești timpul și banii, iar a investi în oameni care nu te vor în preajma lor nu e o afacere bună. Niciodată n-a fost, niciodată n-o să fie, sunt puține lucruri și puțini oameni în viață care merită timpul tău. 

– un alt lucru pe care l-aș reschimba la mine ar fi chestia asta cu rom-engleza. Of, scăpasem de ea la un moment dat, dar am revenit… Am o fărâmă de speranță în mine că o să mă tratez de asta, dar nu pot să mă abțin. Unele expresii tot rămân mai mișto decât ale noastre… Sigur, ”mă-ta-n cur” poate e mai expresiv decât un ”fuck it”, dar și un ”fuck it” spus la momentul potrivit face minuni.

Nu știu câte din schimbările de mai sus sunt bune sau rele, dar un lucru nu s-a schimbat și n-o să se schimbe la mine câte zile oi avea: recunoștința. O să fiu recunoscătoare oricărui om care-mi face un bine, oricât de mic e el, o să fiu recunoscătoare soartei, norocului, lui Dumnezeu pentru tot ce am și pot să zic că anul ăsta am căpătat enorm. Cred că am devenit un pic mai realistă, dar în același timp și mai stresată sau încordată, am luat decizii pe care nu le regret, chiar dacă mi-au făcut rău. Am învățat că trebuie să facem pace cu noi înșine înainte să facem cu ceilalți și asta încerc să fac de luni de zile. Nu pot să zic că am reușit pe deplin, în mine zac adormiți mulți balauri, însă conștientizarea problemei e primul pas spre vindecare, nu?

Vă doresc sărbători fericite și liniște!

P.S. Recunoștința mea merge și spre voi pentru faptul că citiți ce mai apuc să scriu din când în când so thanks.

 

Tot o patanie cu Dacia veche

Pentru că tot vin sărbătorile mi-am adus aminte de o pățanie pe care cred că nu v-am povestit-o până acum. Sau da? V-am mai povestit-o? Eh, whatever 😀

Se făcea că era Revelionul lui 2002-2003… sau 2003-2004…Unul din ele, în fine, de demult și am mers la Bușteni cu toată familia, așa cum obișnuiam să ne facem concediile. Când zic familie, puteți să vă imaginați o familie ca la italieni, unchi, mătuși, verișori pentru că așa era cel mai frumos și hazliu.

Ne-am trezit cu toții devreme în ziua plecării (pe 29 cred), ne-am finisat bagajele și am plecat spre munte, unde Caraimanul ne aștepta obosit să-și poarte haina alba. Răsufla greu muntele, dar noi am răsuflat ușurați când am ajuns acolo într-un maxi taxi destul de nasol. Pe lângă faptul că aveam 2mm de spațiu între scaune, mai curgea și apă din tavan… pentru că toate geamurile erau extrem de bine izolate atât încât să nu se deschidă vreodată, doar acoperișul avea ”ventilație”. Bună rău pe timp de iarnă sau pe timp ploios.

Am ajuns acolo însă fără părinți, doar cu restul familiei. Ai mei trebuiau să lucreze în ziua de Revelion, așa că au decis să vină după-masă pe 31 decembrie.

Pe atunci aveam, ca de obicei, veșnica Dacie veche… Nu era Bălănica, ci Roșcovana dinaintea ei.  Bătrână, cu fire albe pe motor, carton pe grilajul din față ca să se facă cald mai repede… Ah, wait! Asta nici măcar nu avea încălzire, greșeala mea, am început să încurc borcanele. Deci… bătrână, cu fire albe pe motor și carton sub podea (cred ca avea o gaură dacă nu mă înșel), să mergi cu ea și pe timp de noapte era o adevărată provocare.

Nici vorbă de cauciucuri de iarnă, sare de deszăpezire sau alte asemenea, poate doar niște apă pentru motor și o lopată menită într-un final să fie folosită ca armă împotriva urșilor din moment ce șansele de a rămâne pe drum, în vreo pădure apropiată de DN1 erau destul de mari…

Mersul cu Roșcovana pe întuneric și serpentine era practic mai înspăimântător ca o cursă cu cel mai mare roller coaster din lume. Mai periculos că o întâlnire cu o duzină de canibali. O aventură mai mare decât cele în care se aventurează Bear Grylls. Poate la fel de mare ca cea în care s-a aventurat răposatul Steve Irwin, dar cu ceva mai multe șanse de supraviețuire.

Pe lângă faptul că ai mei au fost extrem de curajoși să plece cu mașina asta la un asemenea drum, au fost în momentul ăla și niște oameni cu un spirit de echipă nemaipomenit. Până la urmă, trebuia să ai spiritul ăsta și o doză mare de optimism ca să ajungi în siguranță. În ce consta  spiritul de echipă? Unul conducea și unul ștergea geamul de aburi, firesc.

Ei au plecat cu bine de acasă, cu munca în echipă de rigoare, însă pe serpentine au cedat farurile și Roșcovana a început săraca să horcăie și să zică că ea nu mai poate de la atâta urcat. Cât și-a ținut mama săraca respirația numai ea știe, eu am fost prima care i-a întâmpinat când au venit. O am și acum în minte alături de un grup de colindători împingând la mașină pe ultimele sute de metri până în poartă.

”Ne-a dus mă, săraca (N.R. mașina) până pe stradă, aici n-a mai putut! Slavă Domnului că am ajuns, pfuu!”

Totul e bine când se termină cu bine, nu? Din fericire ai mei au ajuns teferi și a fost un Revelion frumos, chiar dacă peripețiile nu s-au terminat și cu câteva ore după ce au ajuns ei s-a întrerupt curentul. Ăsta oricum era un detaliu minor, tot ce conta era că suntem împreună, bine și sănătoși.

Acum, după mulți ani pe parcursul cărora am devenit șofer, îmi dau seama cât de gravă a fost întreaga situație și efectiv nu-mi vine să cred. Mi-am propus să nu plec niciodată la drum lung iarna fără o echipare corespunzătoare. Dacă eram în locul tatălui meu nu știu dacă aveam aceeași stăpânire de sine, cred că mai mult ca sigur m-aș fi c***t pe mine, mi-aș fi făcut trei cruci și ia-mă Doamne.