< / you >

Aș avea atâtea lucruri să îți povestesc încât nu mi-ar ajunge seara, dar iată că în lipsa ta am făcut din blog loc de confesiune și pe puținii cititori de aici i-am transformat pe toți în prieteni care ascultă, dar nu răspund mereu. Îmi imaginez că e linia ocupată sau că au telefoanele închise, dar știu că o să primească mesajul meu și că, dacă vor, o să înțeleagă ce vreau să zic.

Muncesc în continuare și visez la ziua în care voi avea pentru ce să lupt sau aș putea zice că visez la ziua în care voi avea ce să visez. Ziua în care voi găsi ideea pe care o caut, în care să mă investesc atât cât pot, ideea pe care să o cresc și să o transform în ceva super tare. O caut de peste un an de zile și n-am ajuns încă să o găsesc, iar tristețea în care m-am trântit nu a ajutat. Oricum ideea aia o să fie doar a mea și o să-mi acopere golurile de entuziasm și iubire, m-am hotărât să devin mult mai egoistă.

Uneori mă simt obosită, dar nu fizic, ci psihic. Uneori obosesc să caut, să sper, am obosit să aștept. Adică la naiba, până și ceasul din cameră a stat de când tot aștept. Și sigur, mi-e dor de tine, dar mai puțin decât ieri și mâine o să îmi lipsești mai puțin decât azi, ceea ce e foarte bine. Eu mai mult ca sigur îți lipsesc și mai puțin de atât, sper să îți folosești cu mai multă minte timpul pe care-l iroseai cu mine, măcar să fim eficienți. Asta a contat mereu, să fim eficienți, să fim practici, să nu riscăm. Doamne ferește să riscăm, am putea avea de câștigat și atunci cine s-ar mai plânge de singurătate, neputință sau viață grea? Căcat pe băț. În fine.

Îmi tot vin în minte amintiri din locurile unde am fost, dar mă duc acolo… unde am fost, prin centru, pe străzile unde ne-au rămas ecourile și le înlocuiesc cu alte amintiri. Fuck it. Tu probabil reușești cu succes să ignori tot, spre deosebire de mine care ajung fie că vreau sau nu tot aici, în fața calculatorului cu mii de cuvinte în brațe. Le dau drumul pe jos, prin cameră, pe pisică, pe unde apuc, adică ulterior pe blog că nu le mai pot ține, sunt prea grele, prea multe.

Ah, da, m-am apucat să învăț HTML (tot caut ideea aia de care ziceam mai sus) și mă gândeam la noi… ce complicăciune de cod HTML am fost 🙂 Hehe. Și-s multe asemănări între noi și codul HTML, știi? De exemplu multe coduri deschise trebuie închise, la fel cum am fost noi, ne-a trebuit un început și un sfârșit și nuu, lasă, nu pentru că am fost eu fraieră. Știu ce vrei să zici, te aud chiar dacă nu ești aici. Simți și tu că eram un cod care necesita închis, altfel ne-am fi pierdut, nu? Și tu ziceai asta cândva, nu te contrazice cu mine. Și ne trebuie mereu alte coduri care să ne spună ce să facem, să ne dicteze cum să trăim, unde să ne ducem, la ce să sperăm, ce să ne dorim. Suntem limitați și avem urme în noi de alte coduri care au fost cândva, unele tag-uri au rămas neînchise, cu socoteli neîncheiate, fără să mai găsim slash-ul.

Uneori suntem ca browsere-le care nu știu să interpreteze un cod, care nu ne înțeleg nebunia cotidiană. Am descoperit un cod prin care poți scrie invers, de la stânga la dreapta și mi se pare foarte mișto pentru că unii oameni chiar așa sunt.. pe dos. Nu știu dacă și noi… poate și noi puțin. Da… și sper să învăț cât mai multe, să îmi țin mintea ocupată cu tag-uri, lucru și tricoteli de alte gânduri.

Mi se întâmplă să mă mai uit după tine pe stradă, dar din nou, și asta se întâmplă din ce în ce mai rar.  Mă bucur într-un fel, dar mă și întristează când îmi revin în cap imagini care în mod normal n-ar avea ce să caute acolo. Mna… e greu să nu te gândești la lucrurile care cândva te linișteau. Privesc cu optimism acum, în seara asta, dar nu știu cum o să fie mâine. Eu zic că un pic mai bine decât azi, dar în realitate nu știu, poate fi mai rău.

Nostalgie de prima ninsoare

Poate numai o prostănacă sentimentală ar reuși să fie nostalgică în momentele în care se luptă cu umbrela, vântul și ninsoarea în drum spre dentist… sau poate nu? Back me up here… Tu unde erai la prima ninsoare de anul trecut? Ce făceai? Ce ți-a marcat ziua? Mai știi când a fost?

În drum spre metrou o colegă îmi spune că anul trecut a nins prima oară pe 10 decembrie. Nu mai știam data, dar știam un alt amănunt, pe care poate tu l-ai uitat la cât de ocupat ești.

A fost ziua în care am cerut și eu ceva, am cerșit o sărutare pentru că era prima ninsoare și pentru că erai cu mine și eram cu tine. A fost rapidă, erai plecat departe cu gândul, așa cum ai fost cu mult după, dar eu eram acolo și am reținut. Eram cum nu mai suntem, noi într-o zi de luni și prima ninsoare pe 2012, încă era bine, erau zilele de început pe sfârșite.

2012-12-12 19.29.56

Nu mai știu unde am mers, nu mai știu ce am făcut în rest, doar ninsoarea și sărutul mi-au rămas crestate în amintire precum o coajă de copac. Și cred că orice sărut e la fel de frumos dacă e dat pe ninsoare pentru că în pofida viscolului, a oamenilor nervoși din trafic, a crengilor de copac care până și ele par că înjură, se întâmplă ceva frumos acolo. Un sentiment se materializează într-un gest simplu, din suflet și tot ce e din suflet e cald. Ăsta e miracolul iernii, oamenii calzi fac totul să se topească în jur.

Ieșiți un pic afară, priviți-vă în ochi pentru că nimeni nu e atent la voi. Bucurați-vă în văzul lumii, pe trotuar sau pe mijlocul străzilor lăturalnice, nu atrageți priviri curioase.

Iarna făcliile împreunate ard mai aprig, pe când cele simple și singure într-un final… se sting.

p.s. (numai ție) îți mulțumesc pentru amintiri

Aplicatie mobila de Countdown

Ziua de mâine nu mai are mare semnificație când timpul trece atât de repede, deși nu e corect ce se întâmplă pentru că o zi în viața unui om ar trebui să însemne mai mult. Acum închid ușa la mașină și plec spre metrou, e dimineață, acum o deschid și urc înapoi. Nu, nu am uitat nimic înăuntru, pur și simplu e noapte și vreau să mă duc acasă.

Nici măcar așteptarea Crăciunului nu face timpul să încetinească. Știi că de obicei când aștepți ceva zilele parcă se scurg mai greu? Acum nu mai e cazul, se scurg la fel de ușor. Așteptăm Crăciunul și zilele libere, ieri mai erau două luni până atunci, azi mai sunt doar câteva săptămâni, mâine va fi trecut.

Am instalat pe telefon widget-ul Christmas Countdown și mi-am dat seama că nu vreau de fapt să știu cât mai e până vine Crăciunul pentru că nu știu ce îmi rezervă perioada asta. Vreau să dau pe fast forward? Vreau să trăiesc cu încetinitorul clipele? Să fie cât mai lungi poate?

Da, OK, sunt indecisă când vine vorba de Crăciun… dar știu că nu voi fi niciodată indecisă când vine vorba de salariu 😀 Și stând eu așa, făcând diverse calcule mai mult sau mai puțin supărătoare, mi-am dat seama cât de util mi-ar fi mie un Countdown până la salariu în fiecare lună.

Voi ce părere aveți? Vi se pare utilă o astfel de aplicație? Dacă nu, cu ce ați veni voi nou pe terenul aplicațiilor mobile?

N.B. Menționez că acesta NU este un articol plătit, ci doar unul de opinie, menit să strângă câteva păreri laolalta. Deci?

 

Jocurile Foamei – Sfidarea vazut la iMax

Am luat ieri proasta decizie de a merge la iMax pentru vizionarea celui mai nou film din seria Jocurile Foamei. De ce zic ca a fost o decizie proasta? In primul rand pentru ca a fost 2D și nu 3D așa cum speram să fie, în al doilea rând pentru că alte câteva sute de oameni s-au decis să vină și să vadă filmul acolo la ora 17.00 așa că ajungem la al treilea motiv pentru care regret decizia de a merge la iMax – singurele locuri disponibile erau cele de pe rândul 5. La un ecran de 26 de metri să stai în primele rânduri e chiar rupere, capul și ochii se transformă într-un fel de girofar nesemnalizat în încercarea de a prinde ce se întâmplă și de a citi subtitrarea în același timp… din reflex, nu altceva.

Vă zic, 26 de metri și rândul 5 pentru un film 2D… not a smart choice, ce-i prea mult e prea mult, să nu mai zic de aglomerație și copii și ronțăiala de popcorn în creieri. Aș fi dat de 10 ori iMax-ul pe vechiul Patria în condițiile astea. Dar hai să trecem peste și să vorbim un pic despre film…

A doua parte a trilogiei mi s-a părut la fel de bine realizată ca și prima, poate cu ceva mai multe efecte speciale. Se vede că au încercat să mențină povestirea din carte, e o chestie care-mi place pentru că eu, de exemplu, nu mai țin minte chiar toate detaliile.

Au ales o super bunăciune pentru personajul lui Finnick – Sam Claflin , altora le-a plăcut Johanna care a fost destul de bine interpretată de Jena Malone. Voiam să scriu care a fost partea mea preferată din tot filmul când mi-am dat seama că nu există, pentru că toate scenele au fost într-un fel memorabile.

S-au axat și pe conflictele dintre personaje și pe triunghiul amoros și pe răscoală. Adevărul e că în 2 ore jumate dacă nu reușești să cuprinzi tot, ești cam praf… și ei au reușit să aducă tot ce trebuia. A fost cu suspans, cu câteva lacrimi de ciudă, cu acțiune, cu tot. Partea a 3a din serie, dacă ne luăm după carte, o să conțină și mai multă acțiune, dar na… nu vreau să vă dau spoilere 😛

Nu mai pot să zic decât că abia aștept să revăd filmul când o apărea în format DVD, parcă ce-am văzut de pe rândul 5 mi-a rămas în cap destul de vag și descompus. N-o să mai merg în viața mea la iMax pentru un film 2D, încă o lecție învățată.

Sentimente la discount

Am început din nou să mă revolt și știu, asta nu e bine. Mă revoltă oamenii proști, mă revoltă atitudinile greșite, mă revoltă amintirile care mă trezesc la 5-6 dimineața și nu mă mai lasă să dorm. Mă revoltă tipa care se sprijină cu tot corpul de bara din autobuz ca să nu se mai poată țină nimeni, mă revoltă Roșia Montană, ajung să mă revolt împotriva timpului și ulterior împotriva mea.

Adică de ce trebuie să am unele gânduri? De ce nu pot să le ignor și să mă prefac că nu există? Simt că o să mă revolt până o să obosesc, până când o să las din nou zilele să curgă liniștite, ca înainte de acest haos supra dimensionat care mă înghite și mă plescăie și care, într-un final, va trebui să mă scuipe.

Și va veni vremea în care voi dormi pe perna mea, cu textura ei lipită de obraz și pisica sub pilotă. Când voi avea măselele de minte lipsă și în urmă va rămâne doar o tăietură adâncă și dureroasă. Cam tot pe atunci vei fi și tu lipsă, ca măseaua și în urma ta va rămâne tăietura adâncă și dureroasă a zilelor de vară în care ne-am scăldat problemele, mâhnirile și speranțele la o ordine firească a lucrurilor.

Era ciudată iubirea între noi, pentru că, de fapt, iubirea e ciudată în general pe cât ne măgulim noi că e simplu, pe atât e de complicat. Ba totul e alb, ba totul e gri, ba totul e negru, dar de ce nu poate fi iubirea de alte culori? Asta a noastră ar fi fost de exemplu kaki, știi? Precum amestecul ăla de culori urât care-ți ieșea când erai în școală, la ora de desen? Aia care ție nu-ți place, dar mie mi se pare reprezentativă pentru noi, n-aveam niciun Dumnezeu.

Oh, da, clar! Ce bine am zis-o, însă din păcate îmi mai dau seama de ceva. Deși, da, ai dreptate, e cam urâțică acea culoare, cu siguranță a fost folosită în tablouri recunoscute. Ce vreau să zic e că (știu că nu le ai cu metaforele și sensurile cuvintelor mele, nici în certuri nu depistai sarcasmul meu) până și din iubirea de culoare kaki poate ieși un lucru frumos dacă e în mâinile cui trebuie.

De fapt ”putea ieși”, vezi… mereu uit să vorbesc la trecut așa că am început să scriu aici în ideea de a-mi scoate sentimentele la vânzare. Nu mai vreau să mă revolt, nu mai vreau să iubesc, nu mai vreau niciun strop de nostalgie.

Le dau pe toate la discount, 3 la 10.000 ca tot vine Black Friday, sunt interesante, dar inutile pentru mine deocamdată. Nu vreau să mai pierd vremea cu ele, nu e productiv, așa spuneai și tu cu ceva timp în urmă, nu? Și până la urmă cer de mâncare sufletului meu, n-am prea mulți bani acum cu care să le cumpăr energie. Iar panouri solare umane nu cred că mai există pentru a mă alimenta, pur și simplu nu cred, dacă you know a guy who knows a guy, să îmi zici, dar nu cred.

Remember me

În 7 ore se fac 24 de ore de când m-am trezit. Gândesc alambicat, sunt așa obosită și totuși așa recunoscătoare pentru ziua de azi. Cineva mi-a zis ca nu par a avea vârsta pe care o am și m-a bucurat, deși în gând îmi spuneam că nu îmi vede firele albe de păr crescute, ce-i drept, prematur.

M-am pierdut în ventilația de la toaletă, m-a luat ca pe un fulg și m-a târât la mii de km. Apoi m-am pierdut în zumzetul metroului și în uralele de bucurie din bar… că a dat și România un gol, n-a pierdut cu zero.

M-am pierdut în oglinda de pe perete cu panoul publicitar, în dragonașul ingenios ridicat la Unirii și în becurile care mi-au luminat calea la întoarcere.

Acum e liniște și somn, cu linii clare alunec în altă lume. Una în care există opțiunea de a nu bifa ”remember me” după ce completezi câmpurile de iubire, după ce s-a dus totul pe molecule de apă. Tăcerea pe care o cunosc atât de bine, liniștea pe care o cunosc atât de bine, haosul pe care îl reneg ca o mamă denaturată încep să câștige teren încet-încet.

E mai simplu să ai încredere în ceilalți decât în propria persoană. E mai simplu să vrei numai binele tău și al nimănui altcuiva și mai este foarte simplu să visezi fără ca nimic să fie realitate. În fapt, ce vreau să zic e că tu, oricine ești, cititorule, o să reușești… și o să uiți și o să trăiești și o să fie frumos. Și da, poate o să adormi de două ori scriind cum mi s-a întâmplat mie adineaori, dar măcar vei știi că cineva e lângă tine, chiar dacă își schimbă forma des.

Data viitoare, lasă pixul jos, pune mâna pe mouse și bifează ”remember me” pentru cine trebuie, pentru cine te respectă și pentru cine te vrea numai pe tine la orice oră, în orice loc, din suflet, așa cum ești.

Mai tineti minte Cinema Patria?

Cinema Patria era printre cele mai șmechere în anii 90, până să apară mall-urile, dar acum face parte pur și simplu din lanțul de relicve care încă poartă istoria în crăpăturile de lemn de pe ușă. Am mers în ultimul an în 3 cinematografe vechi, unul fiind Corso, altul fiind Gloria și apoi acesta pe care l-am vizitat azi.

La Corso am fost astă primăvară sau iarnă, era încă frig din ce îmi aduc aminte și am văzut Gangster Squad care a fost un film destul de slăbuț. Biletul a fost 10 lei și mi s-a părut drăguț prin simplul fapt că pășești în alte vremuri. Mi-a rămas în minte frigul și canapeaua cu husă înflorată de la intrare, nimic altceva în mod special.

La Gloria am fost în august și am văzut Despicable Me 2, din nou un film destul de slăbuț care nu merita mai mult decât fix cât am dat pe bilet acolo: 7 lei. Fiind în sectorul 3, cinematograful mai este populat doar de oamenii care stau în apropiere. Dacă la Corso și Patria au schimbat măcar scaunele, la Gloria nimic nu e diferit față de cum îl știam ultima oară când l-am vizitat… în ’97 cred (la The Fifth Element).

Azi am ales Cinema Patria tot din nostalgie, dar și din alte două motive destul de importante. Unul era că voiam să văd Captain Phillips și al doilea era că nu voiam să dau iar 26 de lei pe un bilet. A fost o alegere super tare, cu ocazia asta am văzut și noi cum mai arată înăuntru. Am dat 15 lei pe bilet și filmul a fost foarte mișto, îl recomand cu mare drag. Auzisem de el de la un coleg de birou, dar am și văzut trailer-ul mai de mult și mi-a rămas în minte.

cinema_patria

Am intrat în cinema și ne-a izbit eternul miros de Biocarpet pe care-l folosea mama cândva să spele fotoliile și covorul. Și aici a fost destul de friguleț, dar de data asta m-am îmbrăcat mai bine. Din păcate, de la frig ne-au izbit și alte nevoi… și când să rezolvăm problema, nicio ușă de la baie nu se închidea. Cred că erau aceleași uși de lemn ca cele de acum 20 de ani, lăsate și ele cu toți anii ăștia în cârcă. Din fericire, în 2013 există Mc Donalds alături.

Patria mi se pare foarte mișto ca poziționare, pentru că e fix la Romană și ai metroul care te lasă direct acolo.

Per total ce vreau să zic e că vă încurajez să mergeți la cinematografele vechi dacă vreți să experimentați mersul la film altfel. Aș vrea să reziste mult cinematografele astea, să meargă lumea mai mult pentru că biletul e ieftin și filmele nu sunt mai proaste dacă le vezi în condiții mai puțin luxoase, pentru că sunt oameni care lucrează acolo de zeci de ani, pentru că sunt nostalgică și pentru că atunci când dai 7 lei, 10 lei sau 15 lei nu plătești doar filmul, ci și călătoria în timp… iar asta e cu siguranță o cireașa de pe tort pe cale de dispariție.

Sursa foto

 

Soc la casa!

Mă temeam că o să vină vremea asta și iată că a venit… A trebuit să merg din nou să îmi fac cumpărăturile în Cora. N-am mai fost acolo de câteva luni bune, iar când m-am reîntors, am avut un mic șoc.

Am cumpărat niște lucruri super de bază, în mare parte de la cosmetice (mărci normale), o doză de bere Redds, câteva chestii de ronțăit (nu multe, niște pufuleți, napolitane etc.), o pâine, o ciocolată, 2 pliculețe de mâncare umedă pentru pisică, un set de pixuri, o apă plată și un DVD la ofertă de 10 lei. Șocul a venit la casă, evident, când bonul îmi arăta 130 de lei. Uot dă făc? Ce adaos practică oamenii ăștia? Efectiv mă rugam să se oprească produsele și numărul de la casă care tot urca, urca, urca. Am rămas în 5 lei. Uot dă făc? Ueit, uot? Dă Făc? Și încă n-am luat cine știe ce de mâncare, wow, bine că n-am copii, am fi murit toți de foame.

Cora a devenit un hypermarket de lux din ce văd, îmi aduc aminte că acum câteva luni un banal săpun Dove era 5.20 lei (l-au scăzut în timp, că nu se mai atingea nimeni de el) și șamponul H&S vreo 13-14 lei. E lăcomie sau mi se pare mie? Mai ales că în alte magazine mari gen Real sau Carrefour nu e chiar așa. Mai îmi aduc aminte că hypermarketurile sau supermarketurile ar trebui să fie locuri cu prețuri mai mici decât buticul lui Nea Pandele care plătește chirie, întreținere și facturi pentru un spațiu de 10m, nu? Ori acum, unele lucruri sunt la același preț sau mai ieftine la buticul amărât din colț de stradă.

Nici nu vreau să mă gândesc ce cifre de profit au ăștia de la Cora, mai ales că angajații mai mult ca sigur au salariul minim pe economie. Cam câte milioane de euro or câștiga ei pe lună de pe urma fraierilor ca mine care se duc (”s-au dus”, nu vreau să mă mai duc acolo prea curând) să facă cumpărăturile de acolo pentru că e mai aproape de casă? Well, hell! Mai bine dau cu 10 lei mai mult la motorină data viitoare și mă duc într-un loc cu prețuri mai umane decât să îi mai îngraș pe ăștia.

Voi unde știți că-s prețurile cele mai decente? Trebuie să mă documentez naibii că mă îmbolnăvesc de inimă cu ăștia și nici bani de seringă n-o să am când ajung în spital (haha, încă un subiect care merită dezbătut).

 

 

Puterea pozelor

E sâmbătă seara și în cameră nu se aude decât calculatorul care toarce silențios, am zis că era mai bine dacă mă culcam… Acum trebuie să înfrunt toate gândurile de sfârșit de zi, de sfârșit de drum, de început de sfârșit de an.

Scroll down pe pagina de Facebook, nimic interesant, în poza pe care o am la profil parcă nu mai sunt eu. Lucrurile s-au schimbat în scurtul timp care a trecut și poate pentru prima oară în viața mea nu știu cum să transpun durerea în cuvinte. De fapt, nici nu mai merită să fac asta, am obosit.

Încep să mă uit prin pozele urcate din mobil și din nou mă uimește puterea imaginilor pe care le văd. Parcă simt mirosurile vremurilor de atunci, simt frigul sau căldura, e o adevărată călătorie în timp. Ultimii doi ani strânși în poze ascund etape interesante, zile frumoase sau mai puțin frumoase, singure sau mai puțin singure. Unele ascund iubire, altele împlinire, altele speranță… Sigur, asta doar eu știu, pentru oricine altcineva sunt doar niște poze.

Cred că am mai scris despre asta cândva, dar nu știu dacă atunci v-am dat sfatul ăsta… să faceți poze. Să le păstrați, să vă uitați peste ele, pot fi poze cu orice lucru care să vă aducă aminte de starea pe care o aveați la momentul respectiv. Toate imaginile pe care le am în telefon îmi trezesc amintiri, îmi ațâță simțurile și mă întristează în același timp… Același timp care trece fără să se uite în urmă după noi, rătăciții.

1237089_10151868076949357_771748305_n

 

Mi-am adus aminte, am mai scris și aici dacă vreți să aruncați un ochi: Frica si ultimul an in (cateva) poze