Daca as inchide ochii

Daca as inchide ochii primul lucru care s-ar intampla ar fi sa adorm, mai instant ca un bec ce se aprinde, mai repede ca o sageata ce pleaca dintr-un arc.

Daca as inchide ochii as visa si apoi as uita.

Daca as inchide ochii m-as gandi la 4-5 oameni, la dilemele pe care le am cu ei, la lucrurile care au fost si cele care inca sunt. M-as gandi probabil la lemne si padurari, la discutii in noapte, la telefoane, la iluzii si sentimente false.

Daca as inchide ochii as vedea un munte pentru ca e racoare in camera. Mi-as aduce aminte de noptile din Busteni, de cruce, de Caraiman, de mantia de zapada de pe el.

Daca as inchide ochii as vrea sa aud linistea dintr-o inima si un plaman.

Daca as inchide ochii as vrea sa ii deschid langa cineva pe care sa pot iubi intru totul.

Daca as inchide ochii mi s-ar rasfira idei bune, s-ar rasfira precum covrigii pe o sfoara, apoi ar disparea… precum covrigii dimineata.

Daca as inchide ochii mi-as atinge degetele proaspat vopsite de cearsafuri si de dimineata ar fi toate rosii.

Daca as inchide ochii as pleca departe, dar nu intr-o lume nestiuta. As pleca doar cu o lume nestiuta, cu oameni asa cum imi plac mie, destepti, puternici si buni.

Daca as inchide ochii as uita sa scriu, as uita sa exist, as uita sa fiu eu. Si ce bine ar fi ca macar o data dupa ce inchid ochii sa nu mai fiu eu, ci altcineva care stie sa fluiere folosindu-si degetele de la maini, care nu e singur si care are ceva mai putine frici in bocceluta.

Scuzati-mi greselile de orice tip or fi ele, dar dupa cum suna, singurul lucru pe care vreau sa il fac e sa inchid ochii.

10 lucruri pe care le iubesc

Iubesc:

stelele și luna chiar dacă-s zodie de foc și soare. Îmi place noaptea, îmi place liniștea, tainele purtate de betoanele încinse ori înghețate, îmi plac luminile de la panourile publicitare noaptea și farurile unei mașini care te poate duce oriunde vrei tu. Iubesc noaptea pentru că oferă libertate, totul e posibil, doar luna și stelele sunt martorii necuvântători. Când stăteam în vechea casă obișnuiam să mă uit iarna pe fereastră și să văd luceafărul, îl ținteam cu privirea câteva minute fascinată de strălucirea lui.

să creez lucruri – fie că-s accesorii handmade sau altceva, îmi hrănește sufletul, mă inspiră, iar când îmi place rezultatul final satisfacția e de două ori mai mare.

să scriu. Cu vârsta a devenit o relație love and hateHate pentru că nu pot face sau nu sunt suficient de bună să scot mai mulți bani din asta, love pentru că asta ajung inevitabil să fac. Scriu, chiar dacă-s litere sau cifre aleatorii, chiar dacă-s propoziții fără sens, tot la el revin, tot la scris. Nu știu de ce, nu cred că-s fantastic de bună la asta, dar pur și simplu e singura modalitate în care funcționez. Ia-mi abilitatea de a scrie și vei rămâne cu un om gol, cu un ecou.

chitara, chiar dacă nu am învățat să cânt la ea, cântecele la chitară mă transpun într-o dispoziție aparte.

oamenii amuzanți. Oh, și-s prea puțin înconjurată de ei, toți oamenii din jurul meu sunt compuși, raționali și setați pe scopurile lor în viață. Unde e omul ăla care-ți descrețește fruntea indiferent de oră, vreme sau circumstanțe? 🙁

cafeaua. Ușor amară, ușor dulce, cu puțin lapte are cea mai frumoasă culoare din lume. Are culoarea dimineților productive, culoarea iubirii și culoarea zilelor fericite de iarnă. Dada, dacă iubirea ar avea o culoare asta ar fi sigur! Alb, negru, bune și rele.

schimbările în bine și oamenii noi. Și schimbările în bine și oamenii noi îmi dau o stare de nestatornicie, o stare de bine, de entuziasm. Din păcate cu schimbările te obișnuiești, iar oamenii noi pierd adjectivul și devin doar oameni… Dacă ai baftă 🙂

oamenii puternici. Unul din ei fiind chiar mama mea pe care o admir și iubesc enorm, a trecut prin multe și a rezistat unor încercări… din care eu sigur nu mai ieșeam cu toate țiglele pe casă. Ea a reușit cu toate, cu tot și încă râde și ne face și pe noi să râdem și mi se pare ceva uimitor.

mașinile. Adevărul e că îmi place să conduc, îmi place senzația pe care ți-o dau accelerația și motorul care toarce când mergi cu viteză în linie dreaptă. Îmi place caroseria în care se oglindește soarele și geamurile curate în care poți vedea șoseaua, în care poți vedea marea, muntele, îmi plac scaunele pe care le poți rabata și în care poți dormi în parcare. Îmi place volanul care îndrumă roțile spre drumuri necunoscute, neterminate, neștiute de nimeni, doar de tine. 

începuturile de relație. Nu știu dacă există cineva care să mă contrazică la partea asta… Începuturile de relație sunt ceva fantastic, rupt parcă din altă dimensiune și totuși, sunt atât de triste pentru că dispar la scurtă vreme. Nesuferita rutină intervine oriunde, chiar și în dragoste, iar gesturile drăguțe dispar, cadourile mici se transformă în cuvinte reci, sms-urile din miez de noapte se transformă în liniște.

Nu știu ce ne face să ne pierdem euforia, de ce se stinge curiozitatea pentru că până la urmă nu poți cunoaște un om perfect nici într-o viață. Poți descoperi întotdeauna ceva nou la celălalt, însă trebuie să vrei, să depui acest mic efort de a explora tot timpul.

Pe de altă parte, cred că inițiativa trebuie să fie din partea amândurora, începuturile se pot menține mult timp, am văzut-o la alții așa cum am văzut și că nu se pot menține. Sper să ajung și eu să pot menține un început mai mult de câteva luni sau un an pentru că nimic nu se compară cu un ”prim sărut”, cu o ”primă îmbrățișare”, cu o ”primă floare”, chiar și cu o ”primă ceartă” 😀

Va multumesc!

Anul trecut pe vremea asta primeam unul din cele 4 cadouri de la mama – un set de accesorii din argint. Am fost recunoscătoare familiei mele din tot sufletul pentru tot ce au făcut, pentru urări și cadouri, pentru orice fel de susținere pe care mi-au acordat-o de-a lungul anului și de-a lungul vieții. Și le-am fost recunoscătoare cu atât mai mult anul trecut pentru că… în mare parte doar ei erau prin preajmă, dar mi-au fost suficienți pentru că până la urmă sunt de două ori mai mult decât au alții.

Anul ăsta însă împart recunoștința, din fericire, cu o mare de oameni… Lucrurile stau altfel acum, s-au schimbat foarte multe. Chiar dacă am avut mici momente de nemulțumire de acum un an încoace (cred că toți le avem, că de-aia suntem oameni), am încercat mereu să rămân concentrată pe ceea ce e pozitiv și să nu pierd din vedere de la ce am pornit.

Azi și ieri am deschis ochii și am văzut pentru prima oară extrem de clar paralela dintre ce era și ce este. Acum:

Aparțin unui colectiv – lucru pe care mi l-am dorit continuu de multă vreme, pentru mine este esențial să lucrez în echipă și să mă înțeleg bine cu oamenii aceia (astea chiar nu-s baliverne de trecut interviuri). Cât nu am aparținut unui colectiv m-am simțit extrem de vulnerabilă și out of place. Faptul că acum aparțin de un loc mă ajută foarte mult să mă dezvolt și să aspir la mai mult, mă ajută să fiu mai stabilă din multe puncte de vedere (mai ales psihic).

Am câteva scopuri bine definite cu ceva mai multe șanse de realizare – which is awesome! pentru că înainte nu erau decât niște scopuri principale la care nu puteam ajunge fără cele secundare, iar acum am mai urcat o treaptă.

Există 2-3 oameni care mi-au devenit dragi și de care m-am apropiat mai mult în feluri diferite – nu pot să spun cine sunt și în ce circumstanțe i-am cunoscut însă indiferent de ce s-ar întâmpla în viața asta imprevizibilă și pe ce cărări ne-om duce, nu o să îi uit niciodată. Mi-au marcat multe momente frumoase anul ăsta și n-aș fi avut cum să le cer mai mult.

Am picat într-o pasă proastă acum câteva zile, dar foarte proastă și nu știu nici eu exact care au fost motivele și de ce mi-am revenit așa greu din ea. O fi fost din cauza neputinței că nu pot opri timpul în loc, însă adevărul e că anul ăsta nu am primit doar mai multe cadouri, mai multe urări, pupături, îmbrățișări. Anul ăsta am primit mai mulți oameni noi și buni în viața mea. Ăsta e adevăratul cadou și pentru asta vă mulțumesc vouă și oricui m-a făcut să vă întâlnesc.

Cu o notă de încheiere mai vreau să zic un lucru… Acela că de acum câțiva ani îmi tot doresc o zi normală și răcoroasă, în care, eventual, să merg la serviciu sau să am o preocupație, să nu stau să mă gândesc cum să omor ziua liberă. Anul ăsta le-am avut pe amândouă și am fost cu adevărat mulțumită, mai bine nu se putea!

Situatii in care iau foc

Să încep prin a spune că de la o vreme încoace nu mai înjur așa des la volan, doar atunci când chiar e o greșeală colosală sau pur și simplu nesimțire. Deci să zic că nu îi mai înjur pe cei care taie puțin calea și mă fac să încetinesc sau care se încadrează la limită în fața mea sau chestii de genul ăsta pentru că până la urmă aș fi ipocrită să zic că mie nu mi s-a întâmplat să greșesc astfel.

E omenesc să greșești, poate ești obosit, poate ai primit o veste rea, poate te grăbești… și mai sunt situațiile în care șoferul e pur și simplu prost, cu ăia am eu o problemă. Hai să vă zic câteva situații în care iau foc și mă fac una cu soarele.

Situația nr. 1

Se dă o piață aglomerată și un drum principal cu doar 2 benzi, câte una pentru fiecare sens. Doi idioți parchează pe unul dintre sensuri, fără să urce mașina pe trotuar (era loc destul), fără nimic astfel încât toți cei care vin trebuie să intre în depășire. Adică cum? De ce să faci asta?

Situația nr. 2

Pe un drum național urmează curbă periculoasă la stânga, reduc viteza pe la un 60km/h și un merțălău în spatele meu începe să îmi dea flash-uri și să mă claxoneze că merg prea încet. Să vă aduc aminte că maxima de viteză în curbă periculoasă este de 30km/h în localitate și 50km/h în afara localității, deci eu oricum mergeam la limită. Și i-am gesticulat că în față am curbă și n-am unde să mă duc mai repede (deși i-aș fi gesticulat eu altceva). Adică dacă vrei să mergi cu 100 în curbă periculoasă și să iei paravanul în nas, go ahead, dar nu mă obliga pe mine să fac asta. Eu îmi iubesc și prețuiesc viața, dacă tu nu, e problema ta.

În sfârșit, după ce m-a depășit cu prima ocazie și a băgat mai bine de 100km/h, l-am ajuns din urmă rapid. În față era poliția și boul a trebuit să încetinească la 60km/h, karma is a bitch, nu-i așa? Ar fi trebuit să îl țin și eu în flash-uri și claxoane, dar m-am abținut, sunt o doamnă.

Situația nr. 3

Îi urăsc pe cei care își încearcă talentele de multitasking la volan. Ce-i cu voi oameni buni? Condusul în sine îți solicită atenția la maxim, cum să te apuci să scrii pe twitter-facebook, să trimiți mail-uri, sms-uri, să îți cauți nu-știu-ce în torpedou, poșetă etc. în timp ce șofezi? Până și vorbitul la volan fără handsfree mi se pare foarte riscant, că doar de-aia este penalizat.

De data asta era un prieten la volan, mergeam liniștiți pe prima bandă când un dobitoc paralel cu noi (pe banda 2) se apucă să tragă de volan, aproape să intre în noi. Ca să zic sincer și pe românește, ne-am căcat nițel pe noi, dar bine că claxonul nostru l-a făcut să redreseze la timp mașina și n-a pățit nimeni nimic. Îmi aduc aminte că mi s-a întâmplat și mie o dată să fac o manevră de genul ăsta, dar în primul rând eram începătoare și în al doilea rând nu aveam viteză.

La mine greșeala a fost nu că nu m-am asigurat, ci că nu învățasem să mă asigur corect pe atunci. Când vrei sa intri de pe o bandă pe alta nu e suficient să te uiți în oglinzi, trebuie să arunci și un ochi în laterale. Dacă te uiți doar în oglindă, nu o să îl vezi pe ăla care e lateral cu tine, de-aia și spun că activitatea de a conduce în sine îți solicită atenția distributivă la maxim și e riscant să faci altceva în timpul ăsta. Mie nu mi s-a mai întâmplat niciodată asta de atunci, mereu am încercat să am capul girofar la depășiri și schimbări de bandă.

Și ce m-a enervat la faza asta prin care am trecut de curând a fost că celălalt șofer care era să intre în noi nu era nici începător, nici chior, nici nimic, doar prost. Când ne-am oprit la același semafor și l-am confruntat omul a dat pur și simplu din umeri și a zis că ”ce să fac, frate, îmi căutam telefonul”. Say what, bitch?  Și în timp ce îți căutai telefonul cu capu’-n torpedou te-ai gândit tu că ar fi bine să schimbi banda sau să depășești?? Ăsta merita cel puțin speriat, înjurat, poate chiar bătut nițel.

Voi ce șoferi super-mega-ultra proști/nesimțiți ați întâlnit în trafic?