5 localuri pe care le-am incercat de curand

Nimic nu se compară cu o ieșire în oraș după o zi la birou ori într-o zi relaxantă de weekend, așa-i? Localul ales este foarte important, în general, ocupă un procentaj mare din eșecul sau succesul ieșirii. Atmosfera trebuie să fie în ton cu personalitatea pe care o ai și starea de spirit, dar voi știți deja asta așa că o să trec direct la cele 5 localuri pe care le-am încercat de curând și ce impresii mi-au lăsat. Aceste opinii sunt, evident, subiective în totalitate și cred că e important să scot în evidență faptul că articolul nu este plătit, ci făcut din proprie inițiativă. Numerotarea este în ordine aleatorie.

1. Oxygen Club (Sun Plaza) – Prima oară, acum un an, am fost doar să beau o limonadă și n-am putut să îmi fac o părere clară, apoi am fost acolo de curând să joc biliard, iar apoi, din nou, la terasă. Din ce am văzut, și ce-i afară și ce-i înauntru ține de Oxygen Club. O să vorbesc mai mult de a doua ieșire, pentru că atunci am stat cel mai mult. La biliard a fost aerisit, am ajuns acolo pe la 19.15 și nu erau decât 2-3 mese ocupate așa că am putut să ne desfășurăm în voie, cu râsete, glume neortodoxe și jucat prost (după cum era prima oară când jucam). De pe la 21, cred, a început să se aglomereze așa că am dus bilele, am plătit (25 de lei ora, puțin cam piperat, dar OK dacă se împarte la mai multe persoane) și am luat-o înspre terasă.

Acolo a fost din nou OK, mâncarea bunicică și cheesecake-ul delicios. Mai nou, pe unde ajung comand cheesecake dacă au pentru că am făcut o MARE slăbiciune pentru el. Singurul lucru care a fost ușor deranjant a fost muzica prea tare. Prețurile: medii spre mari, dar per total, plănuim să revenim 🙂

2. Vault (Lipscani, Centrul Vechi) – Centrul Vechi… un loc mai supraestimat că ăsta nu o să găsești în tot Bucureștiul, mă jur pe fimo! Iar Vault… Localul în sine poate n-ar fi fost atât de rău dacă ar fi avut măcar un om de pază. Pe scurt, căutam o terasă ieftinucă, afară, la umbră și aproape de un metrou. Din lipsă de inspirație, am ales marele Centru Vechi, la o terasă unde mai fuseserăm cu ani în urmă (pe atunci era denumită altfel) și unde ne aduceam aminte că e destul de OK… dar n-a fost.

La jumătate de oră după ce ne-am așezat, a venit un nene destul de în vârstă și după ce s-a rugat câteva minute să îi dăm o țigară, s-a așezat la masa de alături și a început să ne strige că suntem fete faaaine și tot felul de căcaturi de nu ne înțelegeam între noi. Inițial l-am ignorat, mie îmi venea să mă duc să îl bat, dar l-am ignorat și eu până n-am mai putut, ne-am ridicat și am plecat. Mai ales că în tot haosul ăsta, a venit și o bătrână cu ”dați-mi și mie un leu”, ca la nebuni!

Nenea se lua și de chelnerițe, era clar că nu avea cine să îl pună la punct așa că după ce am plătit nota le-am dat și un sfat ca șpagă… Angajați-vă niște bodyguarzi, că vă pleacă clienții! Atât de penibilă faza… Dar din asta am învățat o lecție foarte valoroasă – Centrul Vechi e aglomerat, plin de cerșetori și chiar periculos deoarece clădirile-s o oglindă a acestor oameni descompuși la suflet, buzunar, dar mai ales la minte. Nu o să mai revin acolo, asta e clar! Poate doar în situații de excepție.

3. The Roof (Prosper Plaza) – Să trecem la gânduri mai bune, The Roof este o descoperire chiar frumoasă! Nu e foarte aglomerat, e liniștit și mâncarea e chiar bună. Îmi plac foarte mult acoperișul din sticlă și vederea pe care o ai dacă alegi o masă de la geam. Nu am prea multe de zis decât că merită încercat, eu am fost deja de două ori acolo și mi-a plăcut de fiecare dată. Prețuri: medii spre mici.

4. Green Tea (zona Hala Traian) – Îmi place să spun că Green Tea este micul meu colțișor de rai pe care l-am descoperit de curând. În primul rând, ar trebui să menționez că nu e pentru toate tipurile de oameni, ci doar pentru cei care iubesc liniștea și ceaiul. Pe mine locul m-a inspirat destul de mult, iar atmosfera dinăuntru este foarte caldă și confortabilă. Aș putea zice că mi-ar plăcea să locuiesc acolo, este o casă foarte mare, frumoasă și ferită de zgomotul orașului, iar modul în care a fost decorată ceainăria este perfect pentru relaxare. Păcat totuși că nu se poate locui într-o ceainărie, nu?

În al doilea rând, se vede că acest business a fost făcut cu atenție și pasiune, oamenii ăștia s-au gândit la toate, până și la țânțarii de afară! 🙂 Prima oară am stat în grădină, apoi aseară am fost înăuntru, la parter. Țineți minte că înăuntru nu se fumează decât narghilea! Dacă vreți să vă bucurați de un super ceai, o super muzică și un super serviciu, ăsta e locul pe care trebuie să îl încercați. Voi trebuie să veniți doar cu super-oamenii.

Saloanele de la etaj și mansardă sunt pe tematici – salon indian, japonez etc. însă singurul dezavantaj la aceste saloane este că probabil se cam aude totul fiindcă-s mici și unele persoane s-ar putea să aibă un volum mai mare decât altele. Din nou, țin să vă aduc aminte că e un loc pentru oameni liniștiți 🙂

Cu toate astea, saloanele mi se par locul perfect pentru cei care vor să facă o reuniune sau o mică petrecere cu mai mulți oameni. Puteți să aveți o singură cameră pentru voi și asta e super, nu? Dar mai bine mergeți acolo și vedeți singuri ce vă oferă această super ceainărie la care eu am de gând să merg mult mai des de acum înainte. Am încercat biscuiții de casă, checul și două tipuri de ceai – unul verde, altul roșu cu marțipan, totul a fost foarte bun. Prețurile: medii.

5. Dineș (Parcul Carol) – La Dineș Tineretului am fost cel mai des pentru că au niște clătite mari și delicioase, însă pe cel din Parcul Carol nu îl știam până de curând. În Carol este un restaurant destul de mare, cu mese și scaune afară și… pisici cu grămada, păcat că-s foarte sălbatice. Mâncarea nu este excepțională (cartofii prăjiți au fost bleah, ciorba de legume mediocră), însă clătitele, din nou, foarte bune. În ochii mei clătitele-s punctul lor forte, aici am văzut cea mai frumoasă farfurie cu clătite, un plating delicios și cu un strop de culoare. Îmi pare tare rău că nu am apucat să îi fac o poză decentă, dar poate o să mai merg pe acolo și o să am ocazia. E un loc în care să revii, însă poate nu pentru mâncare, ci pentru atmosfera pe care o dă verdețea din jur și pentru faptul că se închide târziu – după 12 noaptea – Ah, da, și pentru clătite 😀 Prețurile: medii spre mari.

[Dacă sunteți interesați de advertoriale sau recenzii pentru localuri, nu ezitați să mă contactați la alexandra.mght (at) gmail.com ]

Citește și articolul anterior: Ziua de Naștere pe Facebook – pro sau contra?

Ziua de nastere pe Facebook – pro sau contra?

În fiecare an mă încearcă același sentiment când se apropie ziua mea de naștere… Nu pot să îl descriu prea bine (nici nu e plăcut) așa că nici nu o să încerc, pentru că în română nu îmi găsesc cuvintele, iar în engleză ar ieși ceva prea interpretabil… Greșit interpretabil.

Ideea e că nu prea mi-a plăcut niciodată ziua asta, e comună (chestia asta mă enervează teribil), e ziua când se îmbată jumătate de Românie și eu vreau doar să treacă cât mai repede. De asemenea, observ că în ultimii ani, cu toate că e ușor de reținut, toată lumea uită… probabil pentru că sunt ocupați să sărbătorească pe altcineva, pentru că nu am avut niciodată scris pe Facebook sau pentru că nu dau nici măcar un ”fuck” din propriul buzunar, vorba lui Chris Rock. De fapt aici voiam să ajung – pro sau contra postării zilei de naștere pe Facebook?

Toți anii ăștia am mers pe principiul – oamenii cărora o să le pese de mine, o să își aducă aminte…. și așa mi-am dat seama că-s chiar foarte puțini cărora le pasă! Hah, nicio surpriză acolo! Anul trecut a fost un record maxim de 3 telefoane sau așa ceva și 2 mesaje, deci mi-am făcut o idee cam cum merg lucrurile… Iar dacă eu rețin zilele de naștere și nu sunt ca ei, cui îi pasă? ”Suntem toți diferiți, din fericire”, nu?

Acum o săptămână-două am început să mă gândesc: Hey, ce motive aș avea să nu postez pe Facebook ziua mea de naștere ca toată lumea să aibă un reminder? Mi-am dat seama că aproape niciunul, așa că e posibil ca anul ăsta să aveți reminder. Adică înțeleg până la urmă că zilele trec precum un Harley Davidson pe Transfăgărășan și că avem un milion de lucruri pe cap, e greu să îți aduci aminte ziua de naștere a celor din jurul tău fără supremul Facebook care a ajuns să ne ghideze viețile până și în acest detaliu minor. Cine-s eu să judec? Oamenii are treabă, are lucruri importante de făcut, are serviciu și task-uri, are altele pe cap și fetele e leșinate de căldură

Vrei să îmi aduc aminte de tine? Postează pe Facebook, doar nu te aștepți să îmi aduc aminte de la sine, ai înnebunit? Jesus!

Deci anul ăsta poate o să vă ascult și poate o să fac asta…. sau poate nu. Ce ziceți? Oricum reminder-ul nu vine decât cu adresa la care să trimiteți cadourile, asta ca să știți din timp, daaaa? 😉 Hehe.

Master… of disaster

Pusesem eu la cale un plan de bataie, sa scriu despre mastere si inutilitatea lor in ziua de azi, insa cineva mi-a dat un video cu Jenna Marbles in care spune practic tot ce voiam eu sa scriu.

Exista doua tipuri de studenti care fac master – aia care il fac doar pentru ca mai vor o diploma (pe principiul “nu se stie cand raman fara hartie igienica” sau, ma rog, “nu se stie cand am nevoie”) si cei care il fac din motive justificate (pur si simplu le place sa invete, vor sa avanseze in functie si depind de aceasta diploma, vor sa isi schimbe domeniul de activitate, vor sa plece cu bursa in strainatate etc.)

Problema  pe care o am eu e ca cel putin jumatate din studentii care fac un master se incadreaza la primul tip. Cu alte cuvinte, daca nu stii ce sa faci cu banii si cu timpul tau… iata un lucru neinspirat in care sa investesti. Daca vrei sa pierzi o suma frumoasa si sa imbogatesti niste mafioti in speranta ca iti vei putea lua banii inapoi, fă un master!

Si ca sa nu ma urati și mai mult pentru ce-am scris, o sa ii las cuvantul lui Jenna, va arata ea la ce e buna o diploma.

Uitam sa fim tineri

Mi-am adus aminte de un articol pe care l-am citit mai de mult în care o tipă povestea cum asta e țara în care la 23 de ani te simți bătrân. Și mai mult adevăr ca în vorbele fetei ăleia n-am mai găsit nicăieri de atunci și nici nu m-am mai regăsit la fel de bine în vreunul.

Deși când l-am citit nu trecusem încă prin acea vârstă, acum aproape în fiecare zi mă uit în oglindă și îmi aduc de vorbele ei. Cam cât de bătrân te poți simți la 23 de ani într-o țară ca România?

Alegem un drum relativ simplu în esență, dar care ni se pare greu. Alegi să faci 12 ani de școală, după care să dai la o facultate, iar în primii ani începi să ai primele job-uri ca să îți poți permite chirie, haine, sucuri și așa mai departe. Te gândești prea puțin la carieră în punctul ăsta, vrei doar să faci niște bani, să câștigi puțină independență pentru că nu te poți angaja în domeniul pentru care te pregătești. Trebuie doar să fii foarte norocos să găsești acea portiță în domeniul tău ori să fii chiar foarte bun la ceea ce faci, dar în general, oricât te-ai da peste cap, dacă acel dram de noroc nu există, degeaba te zbați ca un pește pe uscat. I’ve been, done that. N-a mers, dar pui totul pe seama faptului că încă nu ai facultatea terminata și n-ai o diplomă.

După ce termini facultatea (ai deja 22 de ani), iei diploma, lași șorțul de casier pe bandă și te duci să te angajezi pe domeniul tău, pentru ce te-ai pregătit atâția ani. Și stai o lună, două, trei pe tușă încercând disperat să găsești măcar un suflet care să îți acorde o șansă. Nu-l găsești așa că ești nevoit să te întorci la vechea replică ”Card de cumpărături aveți?” deși ceva moare în tine pentru că știi că ai mai mult potențial, dar nimeni nu vrea să îl vadă. Și totuși nu, mai stai 1 an acolo, timp în care mai trimiți CV-uri și scrisori de intenție fără un rezultat concret.

După un an, la 23 de ani, după 2-3 ani de casierie (nu că ar fi ceva rău, munca cinstită e onorabilă) te oprești într-o dimineață, pui cana ciobită pe mușamaua de la maică ta și te întrebi simplu… Da’ de ce?

Ai o facultate, poate te-a trecut și geniala ideea de a face un master deși nu aveai nevoie (amintiți-mi să scriu despre asta într-un alt articol) și după 2-3 de muncă silită te trezești că nimeni nu vrea să te angajeze pe domeniul tău… și te întrebi din nou… Da’ de ce?

Păi, pentru că nu ai experiență.

Păi, pentru că avem candidați mai buni.

Păi, pentru că 1000 de lei e un salariu prea mare, noi luăm doar interni care să ne facă munca pe degeaba.

Păi, pentru că ești supracalificată… deja ai 2-3 ani experiență, chiar dacă nu pe domeniul ăsta.

Astea de sus sunt doar câteva dintre argumentele pe care le-am primit eu/cei apropiați mie la un moment dat în viață. După atâtea încercări fără succes deja începi să ai căderi nervoase, să plângi și să dai în depresii, poate ajungi și pe la medic că ai început să chelești din cauza stresului.

Și acum întreb eu… Oare cum să NU ajungi așa? Să nu uităm să fim tineri când tot ce avem în creier se rezumă la bani și muncă? Când la 30 de ani dacă nu ești căsătorit, cu o casă, mașină și copil, ești deja pierdut…

Da, uităm să fim tineri pentru că n-avem timp să fim altfel. Uităm să fim tineri pentru că în ziua de azi totul se discută în bani, pentru că suntem dezumanizați de rutină și tot ce ne înconjoară e nesigur. Pentru că a fi tânăr la 23 de ani e cu adevărat un lux. Pentru că să mergi la mare/munte, să te îmbraci mereu cu haine noi și frumoase și să ieși 4 seri pe săptămână în oraș costă.  Așa că în ziua de azi e tânăr cine își permite.

Recomandare serial: Breaking Bad

Breaking Bad mi-a fost recomandat inițial de o bună prietenă de-a mea. Mi-a zis pe scurt despre ce e vorba și pe moment m-a intrigat, dar am uitat de el. Mi-am adus aminte când mi-a fost recomandat a doua oară, atunci i-am acordat o șansă mai ales că mă plictisisem de Hell’s Kitchen și simțeam nevoia să alternez cu altceva.

Primul episod din serial nu m-a impresionat foarte mult, dar de la al doilea m-a prins fără să mă mai lase. De ce mi-a plăcut Breaking Bad? Oh, din 1000 de motive. Este de departe unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am văzut și credeți-mă că am văzut seriale la viața mea.

În afară de seriile Friends, Seinfeld, M.A.S.H. și altele mai vechi, Breaking Bad se situează pe primele locuri în topul meu. Undeva pe 1 sau 2 chiar. Și acum să vă spun de ce mi-a plăcut și de ce îl recomand mai departe cu atâta patos.

1. Actorii sunt foarte buni – Bryan Cranston, Anna Gunn și Aaron Paul joacă excepțional, ca și restul echipei de altfel. Printre preferații mei s-a numărat și Steven Michael Quezada care m-a impresionat prin calmul natural pe care l-a transmis în momentele tensionate, exact așa cum ar fi trebuit.

2. Reacții umane și realiste – în procentaj de 87% să zicem că reacțiile personajelor sunt extrem de credibile, ceea ce am apreciat pentru că în ziua de azi nu prea mai vezi nimic credibil în seriale.

3. Povestea este foarte bine pusă la punct – sigur că există și aici acea mică doză de ”acțiune ca în filme”, însă nu se exagerează. Cadrele sunt bine filmate, scenele sunt bine punctate, iar stilul regizorului Vince Gilligan este natural si simplu. Ultimul lucru nu e neaparat bun, pentru ca poate face unele momente din serial plictisitoare, dar din nou si asta e realist, pentru ca si viata de zi cu zi are momentele ei plictisitoare, nu?

4. Subiectul e interesant  – dar aici nu pot sa va spun mai multe, ca sa nu va stric surpriza.

4 argumente spuse, mai am 996, dar o sa le tin pentru mine. Dau mai departe sfatul sa il urmariti daca aveti chef de un serial foarte bun, dar luati un bol mare de popcorn langa voi si eventual o olita (pentru baieti o sticla goala e de ajuns), OK? Odata ce treceti de primul episod, nu va mai opriti 😀

Frica si ultimul an in (cateva) poze

E clișeic să încep cu ”toți avem frici”, dar e esențial să scot asta în evidență. Tuturor ne e frică de ceva, indiferent de cine suntem și ce facem. E un sentiment normal, o ramură a ființei, o ramură permanentă de care uneori uităm sau pe care nici măcar nu o conștientizăm.

Ne mutăm pe trotuarul din dreapta pentru că pe celălalt e un câine, refuzăm o ieșire pe timp ploios sau o întâlnire cu cineva nou. Frica ne împinge să facem sau să nu facem numeroase acțiuni, ea e bună, dar doar până la un anumit punct.

Nu știu când am traversat eu punctul ăla, dar mă regăsesc acum, într-un iulie furtunos cu zeci de frici în bocceluță. Când s-a întâmplat asta? Cum? De ce am început să le adun? Am mai multe răspunsuri, bănuieli, dar de fapt, nimeni nu-mi poate spune cu siguranță. Poate le-am strâns odată cu evenimentele mai puțin fericite, pentru că de obicei așa se întâmplă.

Un pas important cred că e conștientizarea lor, numai așa poți scăpa de ele, așa că ăsta e motivul pentru care scriu aici. Îmi cunosc fricile (care-s multe) și încerc să lucrez la ele până nu se adună altele.

Teama de boală și moarte – pe primul loc, nici nu știu dacă are rost să argumentez de ce. Mi se pare destul de firesc să îți fie frică de asta și cui nu îi este, e clar că nu prea știe cu ce se mănâncă cele două…. Și cu atât mai bine, să se bucure de timpul pe care îl are până să dobândească aceasta frică.

Teama de câini – de cei care latră și care-s agresivi, nu e o teamă absurdă în care mi-e frică să pun mâna pe un câine doar pentru că… e câine. Și teama asta provine de la faptul că m-a mușcat unul când eram mică.

Teama de apă – era să mă înec într-un episod pe la 16-17 ani, deci aș zice cumva că e justificată, dar mi-ar plăcea să scap de ea cândva.

Teama de a nu întârzia – mă stresez cumplit când plec undeva și știu că trebuie să ajung la timp, am fantezii cu avioane, teleportări și tot felul de chestii de genul ăsta când sunt pe drum și văd ditai coloanele în față.

Teama de penibil – mă bâlbâi, fac greșeli gramaticale, spun tâmpenii, mă înroșesc la față, mai ales când toți ochii și toate urechile-s pe mine. Mă împiedic, râd prostește, urez ”o seară bună” în plină zi, oh Lord și câte și mai câte… și toate din cauza asta. E un moment bun și de a testa reacțiile celorlalți oameni, de obicei dacă râd e de bine, înseamnă că te înțeleg. Dacă se uită ciudat la tine înseamnă că îți caută mental o cameră la Spitalul 9.

Teama de a nu pierde – bani, lucruri (geantă, telefon etc.), autobuz/metrou, încredere, prieteni

Teama de a nu-mi sparge careva mașina

Teama de a nu da peste oameni de rahat – 😀

Teama de pietoni – când sunt la volan, îi tratez pe toți ca pe niște contaminați și pe bună dreptate (Lesson nr. 1 Kid: Concentrate! adică-i prima regulă a șoferiei pentru oricine)

Teama de a nu gresi – orice, oriunde, oricand, fata de oricine. Desi e din nou in natura noastra sa gresim, e urat cand faci o greseala grava. Daca se intampla asta, o rezolv asa cum cred eu de cuviinta – cerand scuze sau prin alte gesturi care compenseaza.

Probabil că ar mai fi de menționat câteva la care contribuie chiar și societatea în care trăim, dar sigur că risc să prindeți voi teamă de mine și să nu mai intrați să citiți vorbele mele de duh(neală)

O să închei cu o teamă pe care o tratez cu poze. Frica de a uita lucruri, fapte, oameni, momente. Amintirile din terabiții minții mele revin viu când văd poze, simt mirosuri și aud melodii (asta mai puțin totuși pentru că atunci cand aud o melodie care-mi place, o ascult apoi pe repeat mai multe zile/luni/ani în șir și atunci nu mai rămâne prinsă de acel moment în care am ascultat-o pentru prima oară)

Mă uit în telefon și văd ultimul meu an în poze, diverse momente simple stocate în culori care mă absorb efectiv și mă duc înapoi. O să las și aici câteva, ca să vă dau și vouă curaj să vorbiți despre fricile voastre.

 2012-07-08 23.02.01

 

2012-09-01 19.44.25

2012-10-31 13.20.10

2012-11-06 10.23.49

2012-11-11 16.44.18

2012-11-11 17.22.14

2012-11-15 16.09.20

2012-11-28 11.17.28

2012-12-10 00.35.14

2012-12-10 10.33.46

2012-12-12 19.29.56

2012-12-18 11.30.55

2013-01-08 16.43.18

2013-01-08 16.43.32

2013-02-20 20.04.29

2013-02-27 19.02.32

2013-03-27 19.01.41

2013-04-15 10.35.23

2013-06-10 21.16.51

2013-06-29 21.21.50