Uranus, planeta cainilor pierduti

Care crezi că e cel mai mare defect al tau?

N-am răbdare.

Fie că a fost răspunsul corect sau nu, de atunci conștientizez tot mai mult faptul că cel puțin a fost pe aproape. M-am ridicat de pe canapeaua verde și am ieșit pe hol, apoi mi-am dat seama că am uitat basca acolo. M-am întors, am sunat iar la ușă, ea mi l-a întins cu ambele mâini ușor veselă. Am ieșit, se întunecase, era abia 5 și ceva, nu era nimeni afară. Nici portarul nu era afară și eu nu știam cum să mă întorc și pe unde să o iau.

Am făcut dreapta, dar niște câini care lătrau în depărtare m-au făcut să mă răzgândesc. Când am întors capul spre stânga am văzut Casa Poporului și mi-am dat seama că Izvor e aproape, așa că am mers spre el. Scoteam aburi pe nări și lumina galbenă se răsfrângea asupra străzilor pustii. Doamne, abia așteptam să ajung acasă, după ce am mers puțin spre Casa Poporului m-am uitat din nou stânga-dreapta și am văzut hotelul. Atunci mi-am dat seama unde sunt și ce trebuie să iau ca să ajung la o gură de metrou, Bucureștiul subteran mi-e mai cunoscut decât orice stradă de-a lui. Știu fiecare chioșc, magistrală, stație, peron, doar magistrala aia de la 1 Mai mi-e mai puțin cunoscută.

Odată ce mă scoți la suprafață, riști să mă pierzi repede, dar din nou, depinde de zonă.

Vuietul aspiratorului soarbe nu numai praful, dar și clipa prezentă. În permanență mă duce departe, azi m-a dus acolo, pe Uranus. Planeta câinilor pierduți.

Amintirea din ziua aia se oprește acolo, la vederea hotelului, la găsirea drumului spre casă. Scena îmi revine des în minte pentru că în fiecare zi îmi dau seama, cum am zis și mai devreme, cât de puțină răbdare am. Puțina răbdare pe care o am e impusă, e vie. De fapt, răbdarea mea e ca un câine care se zbate în lanțuri, care vrea să scape.

Și mi-am dat seama, plecând din prezent pentru un moment, că tot ce am trăit până acum e o lecție. O lecție pe care n-am văzut-o, dar pe care o văd acum, văd cum mi se dau situații care cer ceea ce eu pot da foarte greu – răbdare.

În tot ce vreau să fac și unde vreau să ajung trebuie răbdare, e o luptă pe care o accept, cu siguranță nu e cea mai grea, dar nici cea mai ușoară. Nu e ușor să aștepți pe cineva sau ceva, nu e ușor să aștepți să găsești ce-ți trebuie.

Așteptările constante, speranța pentru un mâine în care să mi se întâmple lucrurile alea bune, bune, bune pe care le vreau nu fac altceva decât să mă ardă, să mă reducă, să mă exaspereze. Nu trebuie să fie așa, dar așa este. Trebuie să rămân în prezent, să nu îmi mai fac speranțe, să nu mai aștept. Ăsta e sfatul cel mai bun pe care l-am primit, pe care îl dau mai departe: nu mai aștepta. Nu mai aștepta nimic de la ceilalți, de la viață, nici măcar de la propria persoană.

Inevitabil ajung tot acolo, ăsta e călcâiul meu, câinele meu care latră și mușcă. Nu te sperie doar pe tine, mă sperie și pe mine uneori și încerc să scap. În puținele momente în care reușesc, mă simt goală și transparentă, ca un rotocol de fum purtat de vânt. Atunci nu întârzie să se întâmple lucrurile bune. Când nu reușesesc simt că lupt, dar că lupt degeaba, pentru că nu se mai întâmplă nimic. Nu știu cum să mă opresc din luptat, din sperat, aș vrea să îmi dau seama până nu e prea târziu, aș vrea să găsesc calea așa cum am găsit-o în seara aia, uitându-mă în stânga și dreapta.

Nu știu ce mă face să mă simt mai vie, poate toată introspecția de mai sus e inutilă. Dacă tragem linie adevărul e că indiferent de cum aș fi, cu răbdare, fără răbdare, nu pot controla nimic din ce se întâmplă ăn viață. Și asta mă sperie, trecerea timpului mă sperie, lumea mă sperie, anii pe care îi am mă sperie.

Partea bună e că de acum încolo am unde să parchez mașina pentru că nerăbdarea asta care fierbe în mine uneori pare a fi un handicap destul de serios.

Supravietuirea cu o inima de LEU

Rutina este fix cartea aia care-ți strică o combinație la poker. Da, da, aia când ai 9, 10, valet, damă, toate de inimă roșie și în loc de un rege roșu (sau chiar și altă culoare, chit că nu e roială, măcar chintă să fie), rahatul ăla de 7 de treflă stă acolo zâmbindu-ți într-un picior.

Nu o poți schimba cu altă carte, deja ai schimbat o dată, deja ai pariat, ai riscat, ești implicat cu bani într-o viață pentru care nu ai combinația care trebuie. Știi că o să pierzi, dar că o să supraviețuiești, că o să mai ai bani pentru următorul joc și ești OK cu asta.

Așa percep eu rutina, o carte de care trebuie să scapi, dar pe care trebuie să o accepți atunci când vine. Da, așa e, pentru că nu poți avea totul în viață.

Dar percepțiile diferă de la om la om, vorbeam cu tata chiar despre asta acum într-o zi. Despre rutină, despre cum trec zilele din calendar pe nesimțite, despre cum nu apuci de fapt să faci nimic. Din te miri ce motive am lacrimi în ochi când tastez astea acum, poate pentru că îmi aduc aminte de răspunsul lui simplu, spus pe un ton atât de firesc, cu atâta convingere.

– Pfff, păi asta e viața, tată.  

De parcă viața numai asta e – rutină și muncă. De parcă zilele trebuie pierdute făcând ceea ce trebuie să faci. De parcă nu trebuie să ai pretenția de a găsit ceva ce-ți place să faci, de parcă trebuie să ai o atitudine de ”mulțumește-te cu ce ai și nu cere mai mult”

De ce să nu te mulțumești cu ce ai și să lupți pentru mai mult? De ce să faci ceea ce vrea lumea și nu ceea ce vrei tu? Standardul e: salariu mare, bărbat bun, casă, mașină, copii, pensionare. Nimeni nu concepe alt fel de împlinire, societatea așa definește fericirea.

Am impresia uneori că societatea nu vrea să te vadă crescând ca om, ci să rămâi la acest concept de ”asta e viața”, de robot care-n fiecare zi se trezește, merge la muncă, se întoarce și o ia de la capăt. Pentru că așa e normal. Să ai un job, să câștigi niște bani, așa merge mecanismul, cică numai așa ajungi undeva (ceea ce e doar parțial adevărat). Ca să schimbi mecanismul îți trebuie curaj, dar nimeni nu ”încurajează” curajul, nimeni nu vrea să te vadă reușind să îți găsești rostul.

Cei care și-au făcut afaceri cât de cât de succes, se pun pe ”avarii ”și nu dau din casă nici un sfat, nici o idee de frică ca nu cumva să le-o iei înainte sau să reușești și tu pe cont propriu. Nu văd o posibilitate de parteneriat, ci doar o amenințare, așa că îți întorc spatele și se retrag în propria carapace cu ochii ieșiți din orbite, uitându-se spasmodic în stânga și dreapta ca nu cumva să vadă/audă cineva, cumva, cândva cum au reușit ei pe cont propriu.

Astea-s persoane care merită admirate, dar și plânse pentru stadiul de zgârcenie și depravare spirituală la care au ajuns. Și da, dacă aș avea un business care merge, aș da câteva sfaturi și altuia care vrea să înceapă pe cont propriu, că oricum n-are el cum să îmi ia pâinea de la gură, fiindcă-s cu un pas înaintea lui. Dar mai multe despre asta în alt articol poate.

Ne-am obișnuit să supraviețuim cu o inimă de leu pentru că așa vrea o societate întreagă, de oameni cu percepții schilodite de perioada post comunistă și, de ce nu, și de criza economică. Nu se mai pune problema a ceea ce îți place să faci, ci doar cât câștigi. Nu se mai pune problema să îl ajuți pe celălalt, ci doar să îl îngropi sau cum să îl ignori, apropo de individualismul dus la extreme și zicala ”every man for his island”.

Și vorbeam cu un vechi prieten cum m-a schilodit pe mine rutina în ultima vreme, cum mă zbat să o accept sau cum să scap de ea, cum să îmi regăsesc calea înapoi spre scris. Ziceam că nu mai știu ce înseamnă entuziasmul și că fericirea mea nu se mai regăsește decât în lucruri materiale minore.

Poate încerc prin ceea ce am scris să îmi fac un pic de ordine în gânduri, să găsesc o modalitate de a face rost de curaj, de a găsi regele care-mi lipsește din chintă. Un rege găsit și pierdut printre ore de anotimpuri, de muguri, frunze căzute și nămeți, un rege în care stă toată strădania de până acum, dar pe care nu-l pot grăbi să vină. Știu doar că-l aștept și o să îl găsesc la un moment dat, sper să nu îl mai pierd. Vreau să construiesc, să trăiesc și să mă entuziasmez pentru lucruri mai importante decât banii.

Citiți și povestea lui Alis, m-a inspirat destul de mult.

Vand bicicleta

Nu credeam că o să ajung vreodată genul ăla de persoană enervată de traficul din București. Nici nu înțelegeam genul ăsta de persoane până acum. Am mers mereu pe principiul ”După metrou și după băieți să nu fugi niciodată, că întotdeauna va veni altul” și am avut o viață liniștită, chiar și cu cele 4 ore petrecute pe drum iarna. Atenție… iarna! Dar mi-am zis ”Asta e, băi, e crucea mea de dus”.

Acum o lună sau așa ceva am descoperit un traseu nou, cu care economiseam 15 minute de mare valoarea. Și eram foarte mulțumită de această descoperire, nu mă mai grăbeam foarte mult, ajungeam de fiecare dată OK, cele 4 ore se făcuseră 3 lejer. Eh, în ultimele zile am simțit că o iau razna.

Plecam la aceeași oră și ajungeam mult mai târziu decât în mod normal și în fiecare zi am zis să plec mai devreme. Nu au fost mari schimbări, parcă făceam și mai mult, și mai mult, fac din ce în ce mai mult oricât de devreme m-aș trezi. De dimineață am pierdut pe ceas 15 minute așteptând 385-ul în stație și toată lumea întreba de ce făceam blatul la un moment dat. Ei, uite, de-aia! Indiferent câți bani plătești, câte persoane plătesc, autobuzele tot la 15 min. -20 de min. vin uneori.

De la căldurile astea insuportabile devii și mai irascibil, dar gradele de furie care fierbeau în mine când am ajuns azi la birou și cele care fierb acum după ce am ajuns acasă sunt destul de justificate. Toată lumea cu care am vorbit îmi recomandă – 1. bicicletă, 2. mașină, 3. scuter și 4. să îmi schimb serviciu (opțiune idioată)

Pentru 2 n-am bani deocamdată și cine mi-a sugerat opțiunea 4 e dobitoc. 1 și 2 sunt de luat în considerare, dar după mintea mea soluția ar fi 1. Adică ar fi cel puțin o soluție demnă de luat în considerare. M-am gândit și regândit la opțiuni și mi-am dat seama că nu îmi trebuie o bicicletă normală ca cea pe care o am, ci una pliabilă pe care să o pot căra la metrou după mine. Ca să fac rost de bani pentru cea pliabilă, trebuie să o vând pe Delilah, chiar dacă mi-e milă de ea că e roșie și frumoasă.

Așadar, anunțul pe care l-am pus pe Facebook e ăsta: Vand bicicletă de oraș DHS (cred) aproape noua (folosita de maxim 3-4 ori), 500 RON cu garanție de 1 an necompletată. Biciclistilor, poate ma ajutati cu un share.  Merci! Private message aici sau mail pe alexandra.mght (at) gmail.com

Și dacă reușesc să o dau pe Delilah, poate reușesc să îmi cumpăr o bicicletă pliabilă second hand de la cineva și termin cu calvarul ăsta care-mi mănâncă nervii și zilele. Sigur, n-am garanția că o să economisesc timp, dar ceva îmi zice că mai rău de atât nu se poate.

P.S. Modelul e DHS 2854 Melody dacă vreți să o gugăliți.

2012-07-14 18.31.29

 

Anunțul nu mai e valabil! Delilah vă mulțumește că ați răspândit mesajul și că a putut ajunge pe mâini bune 🙂 

vara in redactia goala (1)

Nu vreau să scriu din nou despre vară, dar până la urmă se pare că o să fac o tradiție din asta. Fiecare zi, rază de soare umedă și sufocantă, fiecare pas transpirat care-mi transformă încălțările în unelte de tortură, fiecare sunet, fir de praf sau de răcoare de la metrou, fiecare miros de transpirație și fiecare fantezie cu marea sau cu muntele îmi aduc aminte de o vară, de o perioadă din viața mea, mai frumoasă sau mai urâtă.

Azi am retrăit una frumoasă. Un moment care se întâmplă rar fiindcă ultimele veri au fost pavate de evenimente nefericite. Mi-am adus aminte de un iulie de acum 4 ani de zile, când eram mică și încă grăsuță, când făceam practică la un ziar și stăteam pe dulap, de frică să împrumut scaunul vreunui coleg care era în concediu.

Mi-am adus aminte de statia Pipera, Florence and the Machine si jetoanele pentru cafea de la automat. Redacția goală, scaunele mari, teancurile de ziare, rândul meu pierdut.

Și mi-am mai adus aminte de examenele pe care le-am dat în viața asta – bacalaureat, licență, sesiuni. Sticla de apă ce transpira pe banca veche, pixurile albastre și pregătite de cuvinte, pachetul de șervețele și soarele sub care ardeam ca niște scripeți ruginiți. Așteptarea unor rezultate, așteptarea libertății, visele spre o escapadă și constanta spernață. Constanta singurătate pe care o ignoram, pe care încă o ignor cu seriozitate.

2013. ora 11.08. Când s-a făcut atât? Ca oră? Ca zi? Ca an? Am plecat pentru o clipă, mi s-au regenerat simțurile, mirosurile, senzațiile pierdute într-o luptă. Și ea constantă. Trag pe nări umezeala zilei de luni din care nu mai e decât o oră. Nici atât, mai puțin, pierd și ziua asta în curând.

To be continued.

 

 

 

Mecanicul

Mi-am incercat de curand norocul cu statia de metrou Pantelimon care, din motive misterioase, este optionala de ani buni. Probabil nu va mai fi odata cu linia care merge pana in Drumul Taberei pe care o vor termina de construit in 2030 (sper). Cobor si vad ca trenul e in statie, ma grabesc sa iau repede abonament ca sa il prind. In timpul asta, inaintea mea erau 2 baieti pe care mecanicul i-a vazut si i-a asteptat, dar pe mine m-a ignorat asa ca atunci cand am ajuns in fata vagonului mi s-au inchis usile in nas. Nu cred ca are rost sa mai zic ca acolo vine trenul din jumatate in jumatate de ora si ca se misca precum un melc lesinat in tunel.

Pentru ca a pierde metroul nu era o optiune am bagat mainile sa despart usile inainte sa se inchida de tot, fara riscul de a fi prinse acolo. Se deschid, respir usurata si urc in ultimul vagon unde era si un alt mecanic al metroului care mergea spre casa sau schimba tura.

Eh, nu puteau ramane lucrurile asa, ma asteptam la o mustruluiala care nu a intarziat sa apara. Si aici imi dau seama de norocul pe care il are stilul meu vestimentar (camasa alba care ma face sa par dolofana si un ghiozdan bun de tinut casoleta cu mancare) si coafura: ma fac sa par mica, de liceu poate. Zic asta pentru ca mecanicul a inceput sa ma dojeneasca ca pe copii cu “De ce ai bagat mainile sa desparti usile? Mecanicul te vedea si ti le deschidea oricum. Putea sa iti prinda mainile acolo, sa iti rupa degetele. Sa nu mai faci asta!”

Am zis “Eh, asta e” si am plecat capul cica rusinata, trebuia sa adaug ca intarziam la ore si ca nu ma mai lasa sa intru in clasa, dar mi-a venit ideea prea tarziu, poate data viitoare 😀

Scurta, dar buna!

Am fost cu maică mea în Cora când a început o ploaie torențială din senin. Trebuia să stai la 30cm de urechea persoanei cu care vorbeai ca să te auzi, apoi a început să picure apa din tavan. De fapt, ”picura” e puțin zis, ploua efectiv în hypermarket. Probabil din cauza crizei, Cora a îndepărtat un strat de acoperiș și l-a vândut altor hypermarketuri că nu ieșeau din rahat nici cu prețurile bombate pe care le-au băgat. În sfârșit, după ce se mai potolește zgomotul, ne apropiem de ieșire, oamenii stăteau ciucure la uși și mașinile formaseră deja coloană în parcare.

Am stat și am pus o strategie la cale ca în sălbăticie – unde ne poziționăm? Care e cea mai apropiată sursă de apă (a se citi ”lac temporar”) Cum trecem de ea? Cum aterizăm în mașină la adăpost? Stai, uhm, unde am lăsat adăpostul? Aha, acolo e. Am pus detaliile la punct după care ne-am aventurat în sursa de apă. Inițial a fost micuță, dar apoi s-a mărit valul până deasupra gleznei. După ce am făcut rezistența de ”water proof” a mașinii, am ajuns acasă (Golanul a trecut cu brio testul celor 2 bălți de juma de metru). Acum mă întreb cu ce să mă încalț mâine, ținând cont de faptul că singurele încălțări sport în care rezist la drumul de 3 ore sunt murate.

Am încălect pe o șa și v-am spus povestea ‘șa, cu asta am mai bifat un ”debut”: prima oară când am condus cu picioarele ude :)) Yes! — feeling happy.

 

(da, am dat copy paste la statusul de pe Facebook 😛 )

Toate semnele sus

[Geo a găsit articolul meu mai vechi despre povești și mi-a trimis una pe mail la care am râs cu lacrimi. Am corectat-o cât de cât și i-am pus diacritice, iar acum o găsiți mai jos tocmai bună de parcurs, merci, Geo! Mai aștept și altele! P.S. De cenzurat, nu am cenzurat nimic, atenție cuviincioșilor că mai există și cuvinte murdare mai jos 😀 ]

La 1 noaptea Rareș și cu nevastă-sa erau deja afumați bine, iar ceilalți doi prieteni pe care îi avem în comun erau la fel. Eu eram cam singurul care nu băuse, iar cum taxiuri nu erau în zonă am stabilit să îi duc pe ăilalți doi acasă cu mașina lui Rareș după care să mă întorc să dorm la ei.

Rareș și-a luat papucii de casă și s-a urcat în dreapta mea, să meargă și el. Prea mulți km n-am la bord, dar nici băutură așa că eram cam singura opțiune de fapt! Și am mers rareori noaptea cu mașina, chiar nici nu-mi mai aduc aminte când am mers ultima oară. Nu pornim noi de mult timp la drum că dăm de un accident. Fără prea mult interes ocolesc cu tupeu, lăsându-l pe cel din față să aștepte. Prin labirintul de străduțe, noapte fiind, cum să semnalizezi faptul că te apropii de o intersecție neluminată și nesemnalizată decât prin fază mică-fază lungă?

După ce ieșim pe șoseaua principală, la un moment dat ceva îmi atrage atenția, unul din față îmi dă niște avarii.

– No, Rareș, de ce mi-o dat mă ăla avarii?

– L-oi fi lăsat să se încadreze și-ți mulțumește.

Ce pizda mă’sii vorbește ăsta, frate, că abia m-am apropiat de VW ăsta.

Ignor. Dă-l în mă-sa. Deși… de fiecare dată când mi s-a semnalizat ceva a fost pentru un motiv, nu mi-am dat seama. Lăsăm cei doi prieteni acasă, deja începuseră să vorbească mega tare, mă cam surzeau și nu puteam fi atent la trafic. Trafic care era, pesemne, destul de liniștit, la 1 noaptea la ce să te aștepți? Am încercat niște butoane la bord și nu m-am prins de ce mi s-au dat avarii, dar am lăsat dilema deoparte.

Mergem înapoi acasă la Rareș, pe drum, un taximetrist ne dă fază lungă. Ai fi zis că atunci mi s-ar fi aprins și mie lumina la mansardă și totuși…

– Rareș, de ce dă, mă, boul ăsta fază mare?

– Dă-i și tu fază mare, dă-l în mă-sa.

Dar faza mare… era deja dată.

Și nu se oprește aici. Trece o ambulanță pe lângă noi, luminile roșii-albastre îmi aduc aminte de licuricii de telefon cu care ne distram în școală și îmi aduc aminte de accidentul pe lângă care trecuserăm mai devreme. Când ajungem iar în dreptul lor îmi dau seama că e blocat și trebuie să o iau pe altă rută.

În labirintul ăsta de străzi riști să te pierzi, așa că am întors în ideea de a o lua pe un drum paralel cu cel principal. Întorc și o iau pe a treia stradă la stânga. Mergem ce mergem și mergem… și mergem…. și mergem, strada parcă nu se mai termina.

Bă unde pula mea e drumul ăla principal…

Ajungem la o intersecție și opresc.

– Rareș, ia zi fratele meu pe unde să o iau?

– Ia-o și tu înainte.

– Bă sigur nu e ăsta drumul principal? Pare că ar fi ăsta.

– Ia-o frate înainte.

Se simțea urma de indecizie în glasul lui, dar am mers pe mâna lui. Beat, beat, dar omul cunoaște zona în care stă de 10 ani.

Am mers înainte, pe stânga case, pe dreapta pădure și realizez că sigur nu e ceea ce trebuie așa că întorc. Și cum mă decid eu să o întorc….

– Hai, bagă în marșarier și întoarce.

– Intru cu fundul în boscheți și nu ne mai scoate nici dracu de aici, ești nebun la cap!

În față se ivea un început de stradă, am luat-o înainte, dar cum mă încadrasem eu nimeream fix într-un loc cu noroi în care puteam rămâne toată noaptea. Iar ideea de a rămâne toată noaptea cu un Rareș afumat mai ceva ca somonul lângă mine nu mă atrăgea prea tare.

– Ce faci frate, întoarce-o.

– Stai frate că intrăm dracu aici și nu ne mai scoate nimeni.

Micul Schumi din mine a iesit la iveala si ca un adevărat expert am întors-o fără să rămânem împotmoliți. Mi-am facut si-o cruce de precautie.

– Mergi cam repede, ești într-a treia.

Ăsta vede în 3D.

– Sunt în a doua.

Îmi sună telefonul și văd că apelează nevastă-sa. Nu îi răspund inițial, dar mai apoi scot telefonul din buzunar și încerc să apelez de 2 ori… De 2 ori ne-am apelat simultan unul pe altul.

– Da!

– Unde sunteți, băi, tâmpiților!
– A fost accident și a trebuit să ocolim.

– Păi și de ce nu m-ați sunat?

– Ce?
– Da. Trebuia să mă sunați!

– Pentru cele 15 minute întârziere?

– Da!

– OK, hai că venim, pa!

După 2L de transpirație, minim 7 înjurături luate de la faza mare și 1L de benzină consumată am ajuns înapoi. Cele 3 concluzii și o întrebare sunt după cum urmează:

1. e bine să știi să dai cu spatele

2. nu o să mai folosesc prea curând faza mare.

3. nevasta lui Rareș era și mai afumată decât el.

4. de ce nu există un manual al limbajului între șoferi?

Geo

Citiți și Prima mea vizită la Londra (1)

Intrebare de parcare

Ieri am trăit o întâmplare care mi-a ridicat multe întrebări. Am intrat într-o parcare de lângă metrou și am lăsat mașina (nu, nu a mea) pe un loc care nu era numerotat cu nimic (niciun număr – nici de la 1 la 20, nici număr de mașină, nimic). Am presupus că locul este liber așa că am lăsat mașina acolo și numărul de telefon pe bord – lucru pe care nu știu dacă să îl mai fac vreodată.

Pe la prânz primesc un bip și apoi un telefon în care un nenea începe să mă ia la trei păzește că am pus mașina pe locul lui, că ”ce credeai, fetițo, că nu e plătit?” și așa mai departe. I-am zis că din moment ce nu există niciun număr acolo, am presupus că e liber, mi-am cerut și scuze printre altele. Nu m-a înjurat, dar nici pe un ton frumos nu mi-a vorbit. Foarte nervos mi-a zis să nu o mai las acolo că poate ”dau de vreun țigan și mi-o zgârie sau altceva”. Mi-a închis telefonul în nas cu un ”Și zici că ești departe, huh? Bine, ducă-se cu Dumnezeu în pace”

M-am enervat foarte rău, atât de mult încât n-am mai reușit să scot vreun cuvânt, nici nu știu dacă am apucat să înjur în prima fază. De frică să nu facă ceva mașinii, m-am dus să o mut pentru că m-am gândit la intervalul ăla orar în care ai voie să lași mașina unde vrei. Unele parcări au asemenea regulă, dar îmi era imposibil să ajung înainte de 19. Nu știu exact care e ora, am găsit diverse variante pe internet, nimeni nu știe.

Nedumerirea care mi-a rămas ține de faza cu numărul. Cum putea să fie locul lui dacă nu era marcat în niciun fel? Se poate? E legal? Cum figurează pe contract? ”Spațiu de parcare între numărul X și numărul Y”? WTF? Pentru că eu chiar nu aș fi lăsat mașina acolo dacă știam și vreau să mă lumineze și pe mine cineva la capitolul ăsta.