Astept

… ziua în care vom da pentru prima oară mâna.

… ziua în care ne vom rosti numele ca un automatism.

… ziua în care ne vom pune aceleași întrebări.

…. ziua în care vom avea aceleași planuri.

… ziua în care vei fugi de/cu/la mine.

…. ziua în care vom călători.

… ziua în care mă voi enerva că îmi lărgești papucii de casă.

… ziua în care îți voi călca bluza.

… ziua în care vom răci împreună.

… ziua în care ne vom certa pe telecomandă.

… seara în care vom sta la povești până dimineață.

… seara în care ne vom spune La mulți ani!

… seara în care vom sta pe un acoperiș și vom urla ca lupii.

… seara în care mă vei îmbrăca cu brațele tale, ca să nu îți fie frig.

… seara în care vom juca poker cu prietenii.

… seara în care ne vom ghiftui cu mâncare făcută de maică ta.

… seara în care ne vom ghiftui cu mâncare făcută de mama.

… seara în care ne vom ghiftui cu mâncare făcută de noi.

… seara în care mă vei ierta.

… dimineața în care îmi vei zâmbi vesel că ascunzi ceva.

… dimineața în care te voi tachina.

… dimineața în care vom răzbi.

… dimineața în care vom alerga printre perne de vise.

… dimineața în care ne vom găsi ascunși sub pături.

… dimineața în care vom fi morocănoși.

… dimineața în care mă vei aștepta.

… dimineața în care te voi aștepta.

… dimineața în care ne va fi cald și frig deopotrivă.

… dimineața în care te voi ierta.

… dimineața în care mă vei urmări pe drumul lung doar ca să mă mai săruți o dată.

… dimineața în care vom sforăi.

… dimineața în care te voi face să râzi.

… ziua în care o să știm ce-i fericirea.

… seara în care o să știm ce-i fericirea.

… dimineața în care o să știm ce-i fericirea.

Diminetile de acum 5 din 7

La 8 sună alarma. Telefonul stă pe noptieră în fiecare seară, când mă trezesc în timpul nopții apăs pe butonul din mijloc ca să văd cât e ceasul și cât mai am de dormit. De obicei arată 4-5-6-7 și mă bucur pe jumătate într-un haos de gânduri care ulterior se trasnformă în vise.

Noptiera e lângă pat, adică lângă capul meu, iar când sună alarma mă trezesc negreșit. Uneori o amân pentru încă 15 minute, uneori mă trezesc în capul oaselor și mai stau cu ochii închiși 10 minute, ori mă așez în genunchi și îmi afund fața în pernă. E o poziție bizară, dar știu că n-am cum să adorm la loc, tocmai pentru că e incomod și pentru că risc să mă sufoc.

Cu pași de lebădă marinată în vin mă îndrept spre baie, dacă n-am făcut duș cu o seară înainte trag și două prosoape după mine. Sub duș mă trezesc de fapt de-a binelea și stau mai mult decât trebuie mai mereu, după ce ies, mă spăl pe dinți, pe față și mă oftic că am aburit iar oglinda. Îmi dau repede prosopul jos de pe cap pentru că îmi aduc aminte că iar o să mi se usuce bretonul aiurea și n-o să stea la locul lui. De aici încolo mă mișc normal, pregătindu-mi hainele, fața, rucsacul etc. Încă o zi înainte.

Înainte să închid ușa arunc o ultimă privire în cameră, pisica e la locul ei, parcă mă gonește pentru că vrea să doarmă. Aș vrea să rămân lângă ea, pare că și ea ar vrea asta, dar nu se poate. În casă las dâre de parfum și de fier încins, în dimineața asta mi-am călcat bluza. N-am reușit să beau decât o gură de cafea tare, făcută de mama, iar de mâncat… n-am mâncat nimic. Îmi fac planuri cu ce să îmi iau de pe drum, cafeaua o cumpăr rar de la colț acum. S-a făcut 1,5 lei și îți trebuie monede. Am început să urăsc monedele, am mereu buzunarul plin de ele și zornăie, cad din pantaloni când mă dezbrac seara, sunt o teroare.

Căldura dogorește umedă din pietre, din asfalt, deja transpir. Din feiricre, mașina vine, deci nu trebuie să aștept foarte mult, iar ispita de a-mi lua cafeaua de la magazin a dispărut. Amân momentul pentru intrarea de la metrou, acolo s-a păstrat 1 leu, cât pentru amărâți, dar știi, e bună, că altfel poate n-aș fi dat nici leul ăla.

Drumul spre metrou nu mai e la fel de greu sau cel puțin nu mi se pare. Merg pe un anumit trotuar, îl schimb când mă apropii de vulcanizare, nu vreau să am surprize cu ”păpușe”. E un fel de slalom, iar de citit… în mașină rareori mai ajung să citesc. În fiecare dimineață nimeresc lângă niște sociabili care își sună toate cunoștințele la 9-10 dimineața. Parcă mereu îmi aduc aminte de faza din Yes Man cu ”The most popular homeless” de la început…

La metrou e o dilemă… cum scot cartela de metrou în timp ce țin paharul, în timp ce țin cartea și ghiozdanul și tot? De obicei găsesc o soluție. După ce mă urc în metrou cu cafeaua, termin de băut în 2 stații și urmăresc să văd dacă nimeresc pe lângă un coș de gunoi ca să arunc paharul. Până acum nu prea am avut noroc, poate următoarele dimineți. E o aventură. Dar de fapt aventura începe din carte, citesc Jocurile Foamei partea a doua și mereu mă prinde încât nu vreau să mai cobor. Dacă-s prea adormită ca să citesc, dormitez și mă gândesc la vechi iubiri.

Închid cartea repede, cobor și merg cu ea așa până în stația de autobuz. În autobuz mai nimeresc un tip drăguț care în fiecare dimineață mănâncă de la patiserie. Coboară cu o stație înaintea mea. Îl urmăresc deseori, are telefon Nokia (chiar Lumia dacă nu mă înșel), are părul mereu prins la spate (singurul mod care mi se pare acceptabil atunci când trece de ureche) și gropițe în obrăjori. Ah și niște ochi care zâmbesc, verzi-căprui. E la mijlocul autobuzului, se sprijină de bare, uneori ascultă muzică și mănâncă pateuri sau covrigi, alte ori doar mănâncă fără să asculte muzică. O sumedenie de întrebări îmi trec prin minte, de la cele mai banale, la cele mai ciudate, la cele mai personale…

Mă întreb ce zodie e, dacă mă recunoaște că ne-am nimerit de multe ori în autobuz, dacă e fericit, de ce mănâncă atâta patiserie, dacă stă cu părinții, cu ce se ocupă, ce vise are, dacă are frați, surori, câți ani are și, în final, dacă are prietenă. Dar pe ultima nu mă mai sinchisesc să mi-o adresez, prefer să mă gândesc la altele mai interesante: când s-a tuns ultima oară? A avut o copilărie fericită? De la ce stație se urcă?

M-a bătut gândul să îi dau o carte de vizită o dată, dar n-aș rezolva nimic. Bineînțeles, în fiecare dimineață în stație este și bătrânul cu cântar. Acum că a venit vara, are și niște cărți vechi pe gard, la vânzare, nu-i rea ideea, ba chiar am văzut și o cutie cu cremă de bantofi. Se extinde ca un adevărat antreprenor.

Îmi pare rău de el că acum pare puțin nebun. Uneori se mișcă repezit, are un păr foarte des și încă brunet care stă în sus tot timpul, un punker l-ar invidia și parcă nu îți vine să îi mai lași bani. Nici eu nu i-am mai lăsat, dar i-am dat două merdenele într-o dimineață. Mi-a zis bogdaproste și apoi le-a băgat în pungă, probabil cu gândul să le păstreze pentru când o să i se facă cu adevărat foame. N-a rezistat, în 2-3 minute a scos una și a mâncat-o cu poftă. M-am bucurat destul de mult.

Deja după bătrânul din stație și tânărul din autobuz nu-mi mai rămâne mult de parcurs. Traversez ca întotdeauna pe la aceeași trecere, dar mi-am schimbat traseul, o iau pe un drum mai scurt. Taximetriștii stau într-o coloană lungă, iar legumele de la magazine mă fac să îmi fie dor de mama. Mai apoi e o mică groapă de gunoi care mă îmbie și un Matiz cu roțile dezumflate pe trotuar, apoi mașini din ce în ce mai luxoase la care nu mai îndrăznesc să mă uit. Tiu-tiu-tiu și intru în blocul care încă mai miroase ușor a fum, un miros pe care am ajuns să îl iubesc fiindcă îmi aduce aminte de iarnă și mai mult.

Am scris toate astea pentru că așa am vrut, să-mi notez aici diminețile repetitive cu bune și rele, cu tristeți și bucurii, cu mirosuri și dorințe, pentru că nu știi cum și când se destramă totul și nu mai ai nimic. Poate-s detalii inutile pentru mulți dintre voi, dar pentru mine-s importante, nu vreau să le uit așa că scriu, imortalizez prin niște cuvinte zeci de dimineți din viața mea. Da, adică măcar niște rânduri tot merită, dacă diminețile îmi oferă așa multe, atâta pot da și eu la schimb – niște cuvinte.

Totodată dacă aș afla cum îl cheamă pe băiatul ăla ar fi perfect, ce ciudat e să te vezi cu o persoană în fiecare dimineață, să știi unde se duce și ce îi place să mănânce la micul dejun și cu toate astea să nu poți fi capabil să îi spui salut! ce mai faci? cum o mai duci? ai trecut pe susan sau ai ramas la mac? pentru că ai fi luat drept nebun.

Until tomorrow

Post Eurovision 2013

Cândva mă uitam cu entuziasm la Eurovision, așteptam cu sufletul la gură să înceapă și stăteam până la 1-2 noaptea să văd rezultatele finale. Anul ăsta mi-am pierdut orice interes, am și uitat de existența concursului, bine cu rețelele astea sociale că îți mai aduc aminte ce e important în viață… 😀

Și deschid TVR Live-ul să văd și eu ce se întâmplă, mai ales că erau la voturi, partea cea mai interesantă poate (cel puțin pentru mine). Văd că suntem praf, îmi dau seama cam ce țară va câștiga și mă culc.

Azi, de curiozitate, mă uit pe yahoo să vedem ce s-a întâmplat la faimosul concurs de muzică. Văd ce și cum și dau play, să ascult și eu melodia participantului nostru. Șoc. Ce e melodia aia? Aia e de Eurovision? Cum să trimiți așa ceva? Și n-ar fi vorba că băiatul n-are voce, dar melodia nu are nimic catchy, nimic comercial, nimic care să prindă la publicul larg. S-or vota țările între ele, dar uite că și ce faci pe scenă contează destul de mult. Adică nici măcar frații noștri de cruce, moldovenii, nu ne-au dat punctaj maxim. Și costumul ăla… nu-mi găsesc cuvintele.

Pe cine dăm vina? Păi pe ăia care l-au trimis pe Cezar la Eurovision, normal. De-aia nu ne plasăm noi pe locurile fruntașe în concursul ăsta, pentru că nu trimitem melodii comerciale, nu trimitem melodii care te fac să vrei să le mai asculți o dată și încă o dată și încă o dată…

Am dat play și melodiei câștigătoare și se vede diferența ca de la cer la pământ. Și știu, că ceeee… ne ține pe noi buzunarul să organizăm Eurovisionul? Poate o fi așa, dar nu m-aș fi supărat ca în loc de 13, să ne fi clasat pe un 4-5, parcă altfel te mândrești. Tot show-ul Sistem vs. Luminița Anghel a fost cel mai mișto din ultimii 10 ani. Aștept și eu ziua în care vom trimite pe scenă unii la fel de buni ca ei, dar… se pare că o să am de așteptat.

Jocurile Foamei – Cartea si Filmul

În octombrie anul trecut am câștigat seria Jocurile Foamei, însă abia luna trecută m-am apucat să le citesc. Nu m-am apucat de ele până acum din două motive: sunt mari și puțin cam grele pentru a fi transportate în ghiozdan și pe de alta parte am o grămadă de alte cărți începute pe care voiam să le termin.

Într-o zi am văzut la TV o reclamă la film și m-a intrigat. Îmi place actrița care joacă rolul principal (Jennifer Lawrence) și mi-a stârnit interesul când am văzut-o cu arcul și săgețile așa că m-am pus pe citit.

Mi-a plăcut de la prima pagină. Se citește ușor, cursiv și are acțiune, ceea ce te ține destul de alert. Ideea Jocurilor e interesantă, dar destul de absurdă, poate aș zice chiar inumană. Conflictul dintre cele două tabere – bogați și săraci- nu este unul nou, ba chiar e destul de folosit, iar modul în care se desfășoară a doua carte pare destul de clișeic, intuiesc către ce se îndreaptă, parcă aștept cu mai multă nerăbdare partea a treia.

Așadar, am trecut și anul ăsta peste ideea de a termina cărțile pe care le-am început, iar ghiozdanul meu e cu cel puțin 300-400 gr. mai greu și totuși pot să zic că merită! Drumul e lung și timpul ar fi 100% pierdut dacă nu aș putea să citesc paginile unei cărți, dacă nu m-aș scufunda între pagini și nu mi-aș ține respirația de nerăbdare. Uneori uit să cobor din metrou, uneori nu vreau să cobor din metrou și mă ambiționez să citesc până și în autobuz unde de obicei e mai aglomerat și îmi țin respirația din alte motive.

Pot măcar să mă uit că în loc să fiu eu, cea care n-a mai ieșit din oraș de 3 ani și care invariabil trebuie să fie un călător CGM, pot să fiu de fapt în mijlocul unei păduri, înarmată cu arc, săgeți și iubire. Să simt pericol, fiori, îmbrățișări, putere, curaj, să văd munți, culmi, verdeață, să aud păsări, să miros iarbă în mijlocul unui 385 cu oameni bătrâni și triști, într-o dogoare a unui început de anotimp de care a început să îmi fie frică mai mereu.

Despre film pot să zic că respectă 90% cartea, ceea ce e destul de rar și da, e o opțiune să îl vezi dacă nu vrei să citești sau nu ai timp. Nu pot să zic că Jocurile Foamei e o capodoperă, însă povestea e captivantă în simplitatea ei și cred că merită parcursă, abia aștept să văd ce se va întâmpla în următoarele capitole.

P.S. 1. La voi care e ultima carte pe care nu ați putut să o lăsați din mână?

P.S. 2. Îi urăsc pe cei care vorbesc ore în șir la telefon în mijloacele de transport în comun. În primul rând, nu mă interesează viața celorlalți (sunt obligată să aud tot felul de chestii dubioase). În al doilea rând – cu câți oameni poți să vorbești la 9-10 dimineață? Cât de important poți fi încât să stai o juma de oră la telefon până trecem de coloana din trafic? Hey, unii vor liniște, vor să citească, poate să doarmă pe ei, puțin respect! 😀

Corpuri de iluminat in casa

De foarte multa vreme folosim in casa becuri economice. De ce? Poate ca nu mergem  la fel de des pe biciclete pe cum am vrea, insa incercam sa protejam natura macar economisind niste curent. Acestea consuma mai putin si lumineaza la fel de bine, chiar daca le ia un pic mai mult sa se incarce după ce le aprinzi.

In sufragerie avem o lustra cu trei brate. I-a placut tatalui meu foarte mult si a sacrificat o parte din buget pentru ea. Am ajuns cu ea acasa si ne-am dat seama ca nu se potriveau becurile, ieseau mult in afara si erau pur și simplu inestetice asa ca am luat unele rotunde, tot economice. Există mai multe forme si dimensiuni, gasesti becuri economice cam pentru orice.

La mine in camera am o lustră cu doua brate si un soare de metal mic intre ele. Ideea aceea, a unui soare mereu in camera mea, mi-a suras in mod inconstient. Acum imi dau seama ca se potriveste chiar foarte bine cu personalitatea si zodia mea – zodie de foc, zodie sub semnul soarelui. Frumoasa coincidenta, nu? Cred că e bine să ai mereu câte ceva specific personalității tale, poate cândva te va ajuta să nu uiți cine ești cu adevărat.

935244_10151643664904357_841887246_n

Dupa ce am cumparat toate corpurile de iluminat pentru casa, ultima ramasa a fost lampa de citit pentru una dintre noptierele mele. As fi vrut una mov in genul celei de mai jos, insa am primit alta cadou de la mama pentru ca eu ramasesem fara bani. E la fel de frumoasa, reflecta o forma de fluture prin abajur si are cercuri, exact ca draperia de la geam.

522610192

Casa nu e completă nici din punct de vedere al corpurilor de iluminat (ar mai merge niște lămpi de citit în vreo 3 camere), nici din punct de vedere al mobilei. De curând mi-am lipit pe perete niște poze făcute de niște fotografi talentați, într-un fel de colaj. E o idee foarte bună dacă ai nevoie de inspirație, dar chiar și din punct de vedere medical. Cei care stau la birou foarte mult au nevoie de puncte mai îndepărtate pe care să se concentreze câteva momente ca să își odihnească ochii. Așa arată:

11807_10151625036984357_666074593_n

Trecem outdoor unde mă pot mândri cu cele mai frumoase decorațiuni de Crăciun. Dar dacă nu e Crăciun? Ei bine, curtea noastră e luminată de 10 lămpi de grădină (solare) și două becuri cu led (unul în fața ușii și altul mai departe, pentru zona de grătar/jocuri de șah în miez de noapte). Sper să apuc ziua în care să îmi cumpăr un balansoar pentru afară, un set de canapele cu masă și niște lămpi în formă de broscuțe sau pitici, ar fi de efect.

Am scris această postare pentru că am vrut să vă ofer câteva sugestii referitoare la alegerile pe care să le faceți în casă:

1. becuri economice pentru o planetă mai sănătoasă și o factură mai mică la curent

2. ceva care să se potrivească cu stilul vostru – culori și personalitate

3. ceva care să vă inspire

4. ceva care să vă lumineze orice potecă fără a fi nevoie de fire/baterii/alte drăcii (astea chiar sunt cele mai tari)

Sper că v-a fost de folos articolul și că veți lua în consierare sfaturile mele dacă vreți să îmbunătățiți ceva la locuința voastră. Schimbările mici de genul acesta pot aduce multă liniște unui om și îi pot lumina calea  în momentele în care întunericul șade pe un scăunel și amenință că nu mai pleacă.

 

Individualism – intre onoare si oroare

De o vreme sunt în permanentă căutare a unui ceva. Nu știu exact cât de palpabil e, dar cred că are o vagă legătură cu individualismul dus la extrem pe care îl întâlnești în ziua de azi. Îl întâlnești în familii, în școli, în medii de afaceri e aproape obligatoriu- fiecare om pentru insula sa.

Poate nu se întâmplă frecvent să fiu înconjurată de negativism, însă e suficient de mult cât să nu îmi placă. Aș vrea să fie adevărat ce cu ușurință mi-ar spune cineva fără să gândească de două ori, cineva care aruncă vorbele de parcă ar fi niște boabe de porumb în care nu crede: poate ce te nemulțumește la ceilalți e ceea ce te nemulțumește la tine de fapt.

Un bumerang. O filosofie. Poate un adevăr sau poate nu. Sigur că există o parte care mă deranjează la mine pe lângă idealism, mă deranjează că îmi pasă de atâtea lucruri și că simt nestăvilita poftă de schimbare. Însă schimbarea vine la momentul oportun dictat de altcineva, nu neapărat de mine. Are lumea nevoie de o schimbare în bine sau am eu nevoie de o schimbare în bine? Mă uit în oglindă și număr firele albe de pe cap, pentru anii care au trecut nu-mi mai ajung degetele și ticurile nervoase se înmulțesc considerabil.

Înot în gânduri repetitive, cui să le spun nu am fiindcă fiecare individ e închis în propria temniță, în propria viață, cu propriile probleme. Cheia o poartă la sân, să nu i-o smulgă careva, deși e un gând absurd având în vedere că nu e nimeni acolo oricum. Până și cei care se bucură sincer pentru tine, găsesc un motiv să arate că de fapt sunt o monedă contrafăcută.

De ce am scris de fapt vorbăria asta? Pentru că mă zbat să înțeleg de ce sunt oamenii așa individualiști în ziua de azi, când ar trebui să fim, prin natura noastră, uniți ca specie. Și totuși parcă luptăm ca nebunii să ne marcăm teritoriile, suntem sălbatici și nu reușim să comunicăm deschis de frică să nu ne arătăm slăbiciunile. Pe de o parte e onorabil să lupți cu atâta îndârjire, pe de alta e trist să folosești asemenea arme precum ignoranța.

Nici familiile nu mai sunt ce au fost, nici prietenii nu mai sunt ce au fost, iar eu nu încerc să mă plâng sau să spun că e rău sau bine, căci fiecare crede/reacționează/spune ce simte. Încerc doar să mă adaptez și, din nou, deși adaptabilitatea se presupune că e în natura mea, nu reușesc.

 

E iarna

Pe mâini se așază fulgi roșiatici și galbeni de la lumina becului de stradă. Nu-i țipenie de om, îmi place iarna fiindcă e mereu liniște. Vara e zgomotoasă, agitată, dar molatică în același timp și miroase a transpirație.

Iarna miroase a frig și a liniște, da, fix, a frig și a liniște. Casele poartă viață, mașinile torc firave la semafoare de lemn. Și îmi place noaptea iernatică, îmi place mirosul părului ei înghețat și mă topesc o dată cu fulgii de pe obrazul ei. Căciula îi stă iar strâmb, îmi dă bomboane cu mentă și o invit în scara blocului.

Dar îmi zice nu, auzi… Cine ar fi crezut? Atunci o întreb ce vrea să facem, dacă vrea să ne plimbăm sau dacă vrea să stăm pe loc și să înghețăm ca doi pinguini. Ah, corect, pinguinii nu îngheață. Câțiva dinți sclipesc pe sub buzele pline și delicate, uscate de frig, și îmi spune să ne plimbăm puțin pe străzi… ”Așa, să nu ne înghețe fundul”, citez.

Mergem alături, unul lângă altul, în timp ce șuvițele castanii se încarcă de zăpadă pe umerii ei, încep să îmi semene cu flori de liliac alb. Zâmbesc ca un dobitoc, deh, ce să îi zic, mergem în liniște. Ascultăm simfonia iernii, strivim minuscule particule de zăpadă pură, unică pe lume și nu ne pasă. Cotim la dreapta, ea strănută, se înfioară toată și îi cad florile de liliac din păr, se scutură copacii.

Îi mormăi ”sănătate”, nu vreau să mă audă gardurile vii ce dorm, nu vreau să le trezesc. Sunt obosite de la vântul de mai devreme… Ne oprim în fața unei case vechi, interbelice, probabil înăuntru stau dubioși ce fură curent și se încălzesc la un reșou electric. Niște lumini joacă pe perdelele rupte, semn că e și un televizor înăuntru. Probabil e cu tub și e furat de la vreun bătrânel care nu mai vede bine.

Ochii ei îmi zâmbesc, o văd cât e de fericită și inima mea își face repede bagajele, vrea să mă părăsească, să plece. Să plece într-o croazieră, da, pe zăpada asta. Ce inimă nebună! Nebună de legat cu sfori, uite-o cum sună, vrea să își rezerve bilet la avion, dar ghinion! Inimo, avioanele nu circulă pe vremea asta.

Mă simt încurcat, ne uităm unul la celălalt așteptând fără niciun pic de jenă în tăcere. Iarna îți face asta, te face să crezi că tăcerea e bună și de multe ori și este. Ca un soldat, ea își face curaj, ridică o armă din vorbe și mă întreabă dacă putem până la urmă să mergem la mine acasă, îmi zice că vrea să facă pipi.

E fantastic de simplu ce îmi zice și nu pot să zâmbesc, o iau în serios și mă întrept spre strada mea fără să clipesc, teleghidat de o forță pe care nu mi-o explic, o forță ce îmi depășește vocabularul și mintea. Foarte bine, deci, să răzbim prin chinul ăsta, să o duc la mine și să o las să îmi folosească baia.

Intrăm în scară, becul e cu senzori și se aprinde cu un clic! Dar ce, clic face și inima, ai impresia că eram viteaz? Parcă mă trecea și pe mine nevoia de a face pipi dintr-odată. Mă urmărește ca un câine, fără să pună întrebări și urcă în liftul de 2 persoane cu mine. Sunt aproape lipiți și nu e nicio stânjeneală, îmi vine să o sărut cam la fel de mult cum îmi vine să vomit de emoții așa că mă abțin de la orice mișcare. Ea e amuzată, se vede, dar și strânge din picioare mult.

Blocul meu miroase a mazăre. Tot timpul e cineva care gătește mazăre, da, chiar și la 1 dimineața cât era când am ajuns noi acolo. Cheile zornăie, călcâiele încep să reacționeze, încep să le simt și e puțin dureros. N-am avut bani de noi încălțări anul ăsta, dar nu-s nebun să recunosc asta decât în fața voastră. Îmi e teamă că au să îmi miroasă picioarele dacă mă descalț, dar scap de teama asta imediat ce îmi dau seama că nu am dat cu aspiratorul.

Dar, na, pe ea un singur lucru o interesa cu adevărat – toaleta. Așa că deschid ușa, îi ating mâna și o trag înăuntru – prima atingere fizică! Doamnelor și domnilor, spectaculos… A fost ca un fel de curent, ddzzz…zzzz… s-a auzit un aparat de sudură care mai apoi a făcut poc! Îi zic unde e baia, nu e interesată de mine și fuge într-acolo așa că mă descalț și îmi miros șosetele, sunt bine. Încep să simt din ce în ce mai mult căldura, frigul își cară catrafusele din oasele mele și palmele se-nroșesc îndată. Iese din baie și aceiași dinți albi, frumoși, sclipesc în lumina slabă de pe holul meu. Mă găsește nepregătit, dar nu-i nimic, e iarnă și găsesc eu un motiv să o fac să stea.

Uite cât e ceasul… foarte târziu… doar nu mai pleci acum acasă, nu? E periculos. Nu e greu să faci pe boul care nu se oferă să plătească un taxi. Până la urmă nu vreau să am bani, maniere sau energie să o duc acasă. Vreau să am energie pentru altceva, măcar să o ștampilez bine, să îi trasez conturul buzelor cu limba sau să îi ling gâtul ca pe marginea unui plic. Na, mai știi? Poate se lipește!

Nu știe ce să facă, așa că o ajut eu cu haina, îi deschid nasturii ca un nesimțit. Vai, dar sunt foarte frumoși… ce fel de plastic e ăsta? Made in China sau Made in Japan? Serios? China? Și cum se zice plastic în chineză… nu știi? Nu-i nimic, nu ești proastă, ești doar neștiutoare, ia loc, fă-te comodă, cât mai comodă. Nu, nu ca și când ai fi acasă, ca și când ai fi la… ah, ceai? Sigur. Acum facem și ceai.

Nu mai are răbdare, vrea să plece așa că mă bâlbâi repde… B… d…. stai…că…bfftttpp… Coerent, domnule, foarte coerent! Ea râde, săraca, râde ce să facă. Nu găsesc nimic inteligent de spus așa că îmi cumpăr niște timp tot cu pipi. Sunt un deștept, îi zic că am și eu nevoie la baie și revin, poate îmi vine vreo idee genială în cămăruța de 3 pași. Mă așez pe WC și ascult. Să vedem ce face, ce zice, pleacă, nu pleacă, apoi dalele de gresie îmi fură gândurile.

Uite, un elfant sau un bebeluș în păturică… o mașină? Un zmeu! Nunu… ah, ce fac? Pleacă fata, pleacă! Mă ridic, mă curentează robinetul rece și dau drumul la apă ca și când m-aș spăla. Dar nu mă spăl, că doar sunt un bou împuțit și ies așa. Umerii îmi cad, răsuflu obosit și las îmi las mintea să hoinărească mai departe. E trecut de 1 bine, iar holul este gol.

Îmi dau ciorapii jos, mă trântesc în pat și mă uit pe tavan la pânzele de păianjen din colțuri. Adulmec valurile de căldură, un covor magic în aer și perna se lipește de mine cu prenandez de vise. Până la urmă e bine că a plecat singură, pot să dorm și să mă scald într-un ecou nesfârșit de iarnă.

Text inspirat de: această melodie  și dorul timpuriu de iarna 🙂

MasterChef Romania vs. MasterChef SUA

Prima oară când am auzit de MasterChef a fost acum câțiva ani, am auzit că e un nou tip de emisiune adusă din afară, cu bucătărie și gătit. Am urmărit primul sezon de la noi printre picături – un episod da, unul nu, la fel îl urmăresc și pe cel care se desfășoară acum.

Începutul sezonului 2 în România mi s-a părut extrem de slab așa că am început să urmăresc ediția din SUA – Ia să vedem, tot așa e și acolo? Cât de mult se aseamănă ce se întâmplă aici cu ce se întâmplă acolo? Ceea ce urmează să scriu o să fie strict părerea mea pe care nu sunteți obligați să o acceptați.

În MasterChef România sezonul ăsta au fost (și sunt) multe isterice, s-a plâns aiurea și am văzut mult prea puțin gătit. Cei din juriu se comportă foarte urât cu concurenții, nu văd să îi încurajeze sau să le adreseze vorbe foarte bune. E drept, am văzut mai mult râs din partea lor, însă atitudinea nu mi se pare deloc potrivită – să dai cu farfuria de pământ este exagerat, să îi faci pe oamenii din fața ta ”idioți” sau ”proști” arată o lipsă de respect totală. Eu una nu aș intra în concursul ăsta tocmai din pricina asta, de ce să fiu tratată cu atâta ură doar pentru că nu mi-au ieșit pastele cum trebuie sau pentru că am uitat să pun sare. Au fost concurenți care au servit carne crudă în ediția din SUA și nimeni nu a făcut atât de urât pe cât fac dragoneii ăștia regizați de la PROTV.

În MasterChef US vezi toate tipurile de oameni în competiție și chestii inedite. E drept, SUA e o țară mai mare, cu mai mulți oameni și, deci, mai mulți nebun… sau mai multe culturi, cum vrei să o iei. În orice caz, ai parte de mai multă diversitate. Poate ca și juriul, unul este scoțian (Gordon Ramsay) de origine, altul italian (Joe Bastianich) și doar unul dintre ei american (Graham Elliot). Există și la ei doza de dramă, există cazuri sociale și situații în care concurenții cedează nervos, dar la sfârșit totul este o competiție de gătit, o cursă pentru un premiu consistent – 250.000 de dolari și un TITLU important pentru ei! Ceea ce îmi place e că toți concurenții care ajung acolo chiar sunt pasionați de gătit, chiar vor să investească în pasiunea asta și chiar luptă să ajungă cât mai departe.

Păi la noi în probele pe echipe voturile sunt câștigate pe umeri goi, se încaieră pe tâmpenii ca să facă audiență și participanții renunță la un loc în cursa pentru 50.000 de euro ca și când ar renunța să își cumpere o pereche de pantofi. E clar că oamenii ăia-s pentru show acolo și nu pentru gătit, asta strică tot și n-am văzut să fie la fel în SUA. Cred că ediția asta din România e absolut tâmpită și departe de ceea ce ar trebui să fie. Unde e gătitul, unde e pasiunea pentru mâncare și talentul, unde sunt tehnicile, unde e presiunea… Le-au arătat o rețetă mai grea și au izbucnit în plâns, cu poalele pe cap că ”Auăleu, maică, dar eu nu pot să fac așa cev, gata, eu ies…” Ce prostie mai e și asta? Nu mai știam dacă mă uit la MasterChef sau la o nouă emisiune Schimb de Șorțuri.

Scriu asta pentru că îmi pare rău de conceptul emisiunii care mi se pare foarte bun la origine, scriu asta pentru că nu îmi place ce văd la juriul din România și vreau o emisiune mai bună, pentru că știu că se poate, văd că se poate la alții. Nu pricep cum reușim să stricăm tot, ducând la extreme lucrurile.

E mare păcat, oamenii care se duc acolo pierd o șansă importantă de a câștiga bani și de a se afirma, de a face ceva cu viața lor, iar noi, spectatorii pierdem un timp pe care PROTV-ul nu ni-l poate da înapoi. De ce nu schimb canalul mă întrebați? Pentru că speranța moare ultima, dar dacă vor continua în stilul acesta și sezonul viitor, cu siguranță va muri și televizorul odată cu speranța.