”Foamea” de Knut Hamsun

În 2012 am început cele mai multe cărți din viața mea. Prin februarie 2013 cred am început alta pe care nu credeam eu că o voi termina anul ăsta, deși avea doar 170 de pagini.

Mi-e lehamite de tot și rareori găsesc o carte care să îmi stârnească interesul și să mă facă să o duc până la capăt. Unele-s prea proaste, altele prea grele pentru sinapsele mele obosite. Am ajuns să gândesc ciclic din cauza rutinei, uneori simt o lene de o absurditate fenomenală.

”Foamea” de Knut Hamsun m-a prins de la primele pagini, după care m-a lăsat, după care iar m-a prins și tot așa. Imediat m-am regăsit în personajul fără nume, scriitor de meserie, adică muritor de foame. De aici și titlul.

Întregul roman e o luptă continuă, un război dus cu sărăcia și nebunia. Disperarea e aproape constantă printre paginile autorului, iar personajul principal are un profil extrem de nehotărât. Trece de la depresie la fericire pe nimic, de la mizerie la și mai multă mizerie, la mai bine, apoi iar mizerie. Viața sa e un roller coaster căruia nu mulți am reuși să îi facem față în realitate.

Foamea e sentimentul prezent aproape pe tot parcursul cărții. Descrie atât de bine senzațiile încât parcă simți că și ție îți chițăie stomacul deși abia ai mâncat, înțelegi cum o simplă pâine poate fi cel mai minunat lucru posibil. Te duci în bucătărie, înfuleci o felie de pâine goală pentru personaj și una pentru tine, după care te pui iar pe citit.

”Andreas” este numele fictiv pe care chiar personajul și-l dă la un moment dat, așa o să îi spun și eu de acum înainte. Andreas chiar are momente de nebunie și momente de luciditate, acționează normal și anormal deopotrivă. Deși moare de foame refuză să cerșească sau să fure, își prețuiește libertatea fizică și spirituală mai mult decât orice. Doar soarta îi întinde o mână de ajutor din când în când, poate doar ca să îl țină în viață.

Corectitudinea de care dă dovadă printre anumite pagini este cu totul dusă la absurd, iar faptul că nu renunță la scris și că mereu trăiește cu speranța că termină vreun foileton sau o dramă e de-a dreptul șocant.  N-am știut inițial cum să îmi explic atitudinea asta, pe alocuri pun eticheta prostiei, a ghinionului, pe alocuri pe cea a nebuniei specifice artistilor.

Andreas, nebun, sărac, trist și disperat ajunge să iubească și să fie iubit. Cele puține pagini pe care le trăiește lângă o domnișoară au fost o gură de aer proaspăt printre rândurile cărții, intensitatea iubirii trecătoare putând fi resmțită poate mult mai bine decât într-o carte de dragoste. Întâmplarea a reprezentat atât pentru el, cât și pentru mine, ca cititor, un mugure de speranță.

Credeam că sfârșitul va fi ”rău” sau ”bun”, credeam că situația trebuie să apuce o cale, mai ales din moment ce artistul din carte era pe cale să moară de cel puțin câteva ori. Cu toate astea, s-a terminat într-un mod destul de curios. Nu vă spun cum, firește, vreau să citiți cartea așa că gata cu vorbele mele. Citiți vorbele scrise de Knut Hamsun pentru că merită cu siguranță.

P.S. Cartea o găsiți în colecția Cotidianul și tot de acolo vă recomand și ”O lume se destramă” scrisă de Chinua Achebe. Și acolo vă așteaptă un personaj la fel de memorabil.

 

Inca una in cadastru

Ieri am simțit că pic de oboseală, efectiv eram la limita limitelor puterii. Am venit acasă perfect hotărâtă că am să mă culc cel puțin cu o oră mai devreme și am ajuns să mă culc cu un sfert de oră mai târziu decât în mod normal.

Azi, conform calculelor, trebuia să fiu terminată, ruptă, sfâșiată de câinii rutinei. Dar am avut o surpriză, am fost trează și am fost atât de trează încât aproape că am terminat cartea pe care o tot port cu mine de câteva luni și m-am dus și la un curs de actorie. Practic a fost una dintre puținele zile în care am fost… vie 🙂 Nu s-a mai întâmplat asta de mult, aproape că uitasem ce sunete minunate scoate un om când râde cu tot sufletul.

Totuși, nu asta e povestea de azi. Povestea de azi e din nou cu un taxi. Nu dau numele de firmă că nu m-a deranjat întâmplarea, a fost doar o scenă mult prea de film ca să nu o aștern aici.

Urc în singurul taxi disponibil aproape de gura de metrou, dau de un șofer super simpa și vorbăreț. Mie îmi plac ăștia vorbăreți, spun chestii faine. La 5 min. după ce am urcat în mașină, după ce am parcurs o bună bucată de drum, simt un miros metalic pe care îl știu încă din copilărie când schimba tata butelia la aragaz.

– Nu vă supărați… aveți mașina pe instalație de gaz?

– Da.

– Auăleu, păi miroase a…

– Dada, are niște scăpări instalația acolo în spate…. spuse el aprinzându-și o țigară.

Am căscat ochii mari, am făcut o cruce și am râs nervos. Râdeți și voi, că doar dacă am ajuns să scriu rândurile astea, e clar că n-am explodat.

PR Forum 2013 – cateva cuvinte despre comunicare

Lucrurile pe care le înveți în facultate despre PR și comunicare sunt învechite și vagi, aproape inutile. Cred că poți învăța să fii un bun comunicator doar prin exercițiu sau fiind de partea cealaltă a baricadei, să fii de partea clientului cu care se ține legătura sau de partea presei. Eu așa am fost multă vreme și am înțeles mult mai bine domeniul ăsta, ce calități trebuie să ai pentru el, cum să reacționezi în situații de criză și așa mai departe.

Nu înveți cum să faci față situațiilor de criză doar din cărți, trebuie să treci prin ele ca să știi cum să reacționezi.

Oamenii de comunicare trebuie să știe să comunice

Pe cât de super stupid ar suna acest intertitlu, pe atât de adevărat este. De ce? Pentru că am întâlnit paradoxul suprem în care oamenii de comunicare nu știau să comunice. Poate de aici se poate trage concluzia că nu e un domeniu pentru oricine, în ciuda faptului că teoretic toți suntem ființe sociabile. Am trecut prin diverse situații și mi-am dat seama că așa NU se fac lucrurile, dar am și avut de a face cu oameni destul de profesioniști cu care m-am înțeles perfect de fiecare dată.

Echipa

Am vorbit de multe ori despre cât de mult contează spiritul de echipă într-o companie. Din nou vreau să subliniez chestia asta. Priviți toată situația ca pe un măr sau ca pe o clădire – dacă mărul e stricat în interior, atunci nu poate fi mâncat sau folosit. Dacă o clădire nu are totul sudat bine în interior, la primul cutremur se va prăbuși. La fel se întâmplă și aici, pe asta o scriu mai mult pentru șefii din aceste agenții. Învățați să fiți oameni, creșteți echipa, sudați-o cum trebuie pentru ca împreună să construiți ceva stabil și de calitate.

Buni sau răi?

Nu vreau să dau numele oamenilor de comunicare ce m-au dezamăgit, nici celor care mi se pare că fac o treabă extrem de bună. Problema pe care am avut-o eu personal ține de atitudini, de fapt asta separă profesioniștii de amatori.

În primul rând, un om profesionist va privi fiecare client în mod egal, nu ținând cont de bugetul pe care îl are. În al doilea rând, trebuie să știi să te pui în pielea omului cu care comunici și să găsești cele mai bune soluții de a rezolva problemele în beneficiul tuturor. Dacă ești sictirit de viață fiindcă șeful te pune să lucrezi sâmbăta, cu siguranță vei transmite asta dacă nu ești un PR bun (ceea ce mă aduce la punctul de mai sus – echipa și mă face să mai adaug o observație pentru manageri – oamenii pe care i-ai angajat mai au și viață personală, serios)

În al treilea rând, un profesionist va ține întotdeauna legătura cu contactele sale, indiferent de la ce firmă pleacă acestea sau unde ajung. Cândva se poate nimeri să fie în avantajul agenției faptul că are o cunoștință undeva unde nu avea înainte. Totul e un lanț, iar zalele nu trebuie rupte niciodată, nu știi unde te pot duce. Și nu în ultimul rând – un profesionist va căuta întotdeauna să vină cu idei noi!

Nu știu cât de coerent a reușit să fie articolul meu, pentru că mă pasionează subiectul destul de mult și îmi trec o grămadă de idei prin cap. Am scris toate astea cu gândul la PR Forum 2013 care strânge la un loc manageri ai unor companii mari de PR, companii mici și companii în creștere. Conferințele au loc pe 25 și 26 aprilie, iar speakerii pe care mi-ar fi plăcut să îi aud sunt: Crenguța Roșu – DC Communication, Ioana Manoiu – GMP PR, Alexandru Paius – Image PR, Ionut Bonoiu – Forbes România și Cătălin Teniță de la Zelist Monitor. Sper să găsesc ulterior niște înregistrări cu prezentările lor.

Pentru mai multe detalii despre eveniment puteți accesa PRAcademy.ro

Despre asta s-a scris și pe Time for Ads

Firmituri de paine

Eh, haide că nu e chiar așa rea situația cu oamenii. Normal că mai există oameni adevărați pe lumea asta, iar eu am norocul să îi salut și să îi văd în fiecare zi. Am scris acum ceva vreme despre bătrânelul din stația lui 385, de la Izvor. Spuneam acolo că nu îmi dau seama dacă e un om bun sau rău, dar în pofida acestei dileme i-am dat un leu sau ceva de mâncare, ieri i-am luat un ceai. Mi-a zis ”Sărut mâna, bogdaproste”, avea mâinile destul de reci pentru că era frig, așa că m-am gândit că i-a prins bine.

Cu o dimineață înainte am văzut ceva ce m-a bucurat. Un nene plinuț s-a oprit lângă bătrânel și l-a întrebat cât costă să te cântărești, i-a zis că un leu. I-a dat un leu și s-a cântărit. E bine, nu stă acolo degeaba.

În sfârșit, revenind la o altă dimineață și mai în urmă… Când mi s-a răspuns la întrebarea cu omul bun  și omul rău 🙂

Era din nou friguț și așteptam autobuzul cu ochii roșii de somn. Observ pe furiș că bătrânul stă mai departe de cântar decât în mod normal. Niște vrăbiuțe ciuguleau pe jos, mi-am dat seama că nu vrea să le deranjeze. Se apropie, scoate din pungă o bucată de pâine și o fărâmițează, după care se depărtează din nou și privește. Vrăbiuțele stol pe jos, care să prindă bucata mai mare.

Gestul mi-a umplut ochii de lacrimi, dar m-am abținut să plâng, gândindu-mă că exagerez. Un bou  care aștepta și el autobuzul s-a dus să se plimbe fix pe acolo, fără să îi pese de nimic și a speriat păsările, iar scena s-a terminat. Mi-am revenit repede și mi-am continuat drumul liniștită, fără să uit totuși emoția inexplicabilă pe care am reprimat-o cu stângăcie.

Judecând la rece, poate a fost un lucru banal, dar a fost suficient pentru mine cât să îmi dau seama că firmiturile alea au venit dintr-un suflet bun.

 

Povestea pestelui

Eram la metrou când am văzut un cuplu pe peron. Se sărutau cu foc, se țineau în brațe și îmi aduceam aminte senzația pe care o ai când îmbrățișezi din suflet. Mirosul celuilalt să se integreze în celulele tale, liniștea să ofteze în tine pentru ultima oară, prăpăstiile să se închidă și nemilosul timp să fie în genunchi pentru câteva momente.

El avea o pungă cu apă și ceva pești de acvariu. Cred că erau vreo 4, unul mai mare, 2 mai mici, unul foarte mic pe care l-am văzut târziu. Înotau frumos, vioi și mi-am adus aminte că eu nu știu să înot. Mi-am dorit pentru câteva secunde să fiu un pește. Care sunt avantajele lor? Că înoată, se pot mișca repede, nu pot face diverse boli incurabile, nu au probleme existențiale, se împerechează cu cine pică fără să aibă o conștiință, fără să dea socoteală nimănui, fără să caute. Peștii nu trăiesc foarte mult (mă refer la cei mici, de acvariu) așa că nu știu ce înseamnă să fii copil, tânăr, bătrân.

Nu-și pun problema că nu o să aibă o carieră, bani, mâncare, haine. Da, băi, nu își bat capul cu haine! Sau cum arată. Arată așa cum au luat viață, așa cum au fost creați și nu le pasă. Nu se pot vopsi, nu pot arăta mai bine sau mai rău.

Sunt multe avantaje pe care le au peștii, chiar multe, mă gândeam… Dar apoi mi-am dat seama că au și multe dezavantaje până la urmă.

Nu sunt liberi în primul rând. Cel puțin nu ăștia de acvariu. Și nu au buzunare pentru că nu au pantaloni. Nu pot alerga, nu pot alege să fie buni într-un domeniu anume pentru că ei sunt buni doar la înot, nu au unde progresa. Nu știu ce gust are dulceața de vișine, nu știu să citească, nu află povești, nu scriu povești. Poate cel mai rău lucru e că nu pot ține în brațe pe nimeni și nu pot iubi, nu știu ce înseamnă formele unei femei sau puterea brațelor unui bărbat. Un lucru care ne aseamănă de pești e că cei mari îi mănâncă de vii pe cei mici, invariabil.

De fapt, da, mi-am zis, sunt mai mult dezavantaje. Ei știu doar să înoate și să fie pești, nu se pot schimba în niciun fel și, e drept, se mai joacă, dar nu e nimic palpitant. Și apoi mi-a venit în minte cântecelul lui Dory din Finding Nemo: Just keep swimming, just keep swimming… 

Și cumva, prin acestă banală întâmplare, prin cuvintele astea puține și melodice, s-au liniștit toate furtunile din mine. O să fie totul OK, I gotta just keep swimming. 

Povestea cu amenda din autobuz

”Mulțumesc” sau ”Merci” sunt două cuvinte pe care nu le aud așa des cum mi-aș dori, însă mie mi-au intrat în sistem. Atât de mult încât azi, după numeroase întâmplări care în mod normal supără și deranjează, eu am reușit să spun ”Mulțumesc” chiar cu zâmbetul pe buze.

Se făcea că era 9 și 10 când am plecat de acasă și am pierdut mașina. Am stat ca un homeless în magazin așteptând să vină alta pentru că afară bătea vântișelu’ destul de puternic. Mi-am cumpărat o cafea bună de 1 leu, deși acasă mai băusem 3-4 guri din cea lăsată de mama. Am făcut, așa cum deja m-am obișnuit, 50 de minute până la metrou pe un drum de 10-15 minute. Eram mulțumită, ajunsesem la timp.

În metrou numai fețe ciudate și bărbați urâți. N-am mai citit, m-am tot gândit la diverse, nereușind să găsesc nici azi soluții problemelor ce mă macină. De bine ce stăteam cu timpul, urc la suprafață și cum-necum am luat autobuzul greșit. În 5 luni nu mi s-a mai întâmplat până acum.

Mi-am dat pumni în cap, am stat în trafic și am așteptat să cobor și să o iau înapoi. Am luat-o înapoi pe un drum fără trotuar, în mijlocul Bucureștiului (hăhăhă), am trecut fără să vreau prin benzinărie fiindcă efectiv nu aveam pe unde altundeva să trec și am ajuns din nou în stație.

M-am uitat departe în zare și nu vedeam urmă de 385 așa că m-am gândit mai bine și am zis să mă duc în stația de unde plecasem inițial că acolo mai aveam o linie alternativă. Și alternativa aia tocmai venea și tare m-am bucurat, am zis că gata, după toate astea lasă că e OK. Am urcat, am cercetat nu foarte atent cu privirea după controlori și m-am retras liniștită într-un colț. După o stație, nenea care stătea pe scaunul de lângă mine coboară și îmi arată legitimația de controlor. Și ceilalți neni aveau același tip de haină, dar, evident, nu i-am observat.

– N-am.

– Ce n-aveți?

– N-am taxat.

– 50 de lei amenda.

– N-am nici 50 de lei.

– Aveți card?

– Da.

Se uită pe card.

– Păi ia uite, aveți abonament și bani pe card.

– Da, dar n-am taxat.

– Buletinul, vă rog.

Scot actele din rucsac, știam că nu-l aveam la mine. Trebuie să îmi vină un colet zilele astea, așa că l-am lăsat acasă.

– N-am. Permisul e singurul act pe care îl am la mine.

Mi-a reținut permisul de conducere.

– Sigur n-aveți 50 de lei să plătiți pe loc? Căutați bine ca să nu vă dăm 100 de lei și să nu vă ducem la jandarmi că vă dau și ei amendă că n-aveți buletinul.

– Serios că n-am 50.

Scot banii. Aveam 46,50 de lei. Ce mai sumăă…

– Unde lucrați?

– Uite, aici, la următoarea trebuie să cobor.

– Și nu aveți un card, ceva, să scoateți bani de pe el?

– Ba da. Pot să scot de la ING, la următoarea stație.

– Păi, atunci mergem cu tine să scoți banii.

– OK.

Iată, deci, cum am mers cu 4 controlori după mine să scot bani de pe card. S-au oprit la vreo 100 de metri de bancă, pentru că mi-au zis ”Fata tatii, noi te așteptăm aici că nu avem voie să mergem cu tine”, dar până atunci am vorbit senină cu ei. Deja eram prieteni.

M-au întrebat ”Dar de ce nu-ți faci abonament?”(ceea ce m-au mai întrebat vreo 4 persoane când le-am povestit faza) Le-am zis că stau departe și că oricum dau foarte mulți bani pe transport. Au fost înțelegători, dar nu cât să mă scutească de amendă.

– Fata tatii (ăsta era ticul verbal al unuia dintre ei), dar câți ani ai tu?

Îi zic.

– Păi, am și eu o fată de vârsta ta, de ce nu îți iei mașină? Ea are permis de la 18 ani.

– Păi și eu am și încerc să fac rost de o mașină.

– Îți iei un matiz ceva și n-ai treabă.

– Da, încerc.

De parcă să îți iei o mașină e cel mai simplu lucru de pe pământ.

Am intrat la ING și mergea un singur bancomat unde o femeie se moșmogea cu ceva bani. Am așteptat câteva minute după care am introdus cardul și am scos banii. Am revenit la controlori și ei au reveni cu întrebările.

– Dar așa târziu intri la serviciu?

– E un program mai flexibil, stau până mai târziu acum că am întârziat.

– Aha, păi și nu ți-e greu?

– Păi… ba da, dar ce să fac?
– Găsește-ți ceva mai aproape de casă.

– Hah! Abia am găsit job-ul ăsta!

– Așa, fata tatii, uite chitanța, zice celălalt.

În conversație au mai aruncat ei un ”Să îți faci abonament, că nu merită, că-s banii tăi și uite cum îi irosești” părintește, dar n-am zis nimic despre cum mi-am făcut calculele și cum amenda asta nu m-a făcut să pierd de fapt nimic ca bani ci doar ca timp. Mi-am luat cardul de suprataxă cu care puteam călători toată ziua pe orice linie, le-am mulțumit și am plecat. După aia am realizat că a sunat ca și când le-aș fi mulțumit că mi-au dat amendă. De fapt, le-am mulțumit că s-au comportat frumos și m-au înțeles cât de cât.

E drept, unul dintre argumentele bune pentru care să îți faci abonament e că stai liniștit, nu ești cu ochii în patru.

Dar tot corect e și când vă spun că prima lună de mers cu autobuzul, luna în care mi-am făcut abonament, am mers cu o mașină ticsită de oameni mirositori, am stat câte 20 de minute în stație și multe altele. Și poate că o să spuneți da, dar mergi în condițiile astea tocmai pentru că-s mulți ca tine care nu plătesc. Ei, nu e deloc așa, de fapt. M-am uitat în jurul meu la oamenii care taxau… și credeți-mă, erau destui. Și acum iată, am compensat și eu cu o amendă, deci toate se aliniază, numai condițiile nu devin mai bune.

Și a fost așa un început de zi tâmpit cel puțin, dar nu m-am supărat deloc, am luat totul firesc. Și chiar mă bucur destul de mult că nu m-am consumat aiurea și am avut demnitatea de a nu mă milogi să nu îmi dea amendă sau mai știu eu ce. Mai devreme sau mai târziu cam toate greșelile se plătesc, iar greșeala mea că nu am fost mai atentă când am urcat în autobuz a fost plătită.

Acum, sunt curioasă cine o să îmi plătească mie medicamentele pentru răceala pe care o simt cum crește în mine de la oră la oră. Răceală pe care cu siguranță n-am luat-o din mașina personală inexistentă, hmmm 🙂