Cel mai bun motiv pentru a te cantari zilnic

Îl văd aproape în fiecare dimineață în stația de autobuz, la 385. Are un cântar vechi și o pungă pe care o ține atârnată de gard. E îmbrăcat sărăcăcios și nu prea are dinți în gură. Nu spune nimic, lumea trece pasivă pe lângă el, ignorându-i existența, ocolind cântarul așezat nu foarte ostentativ pe trotuar. N.B. scot în evidență tăcerea lui pentru că dau zilnic de nebuni, cerșetori cu marketing-ul pus la punct și alte specimene care trăncăne toată ziua tâmpenii, sunt violenți în abordare și te fac să mărești pasul instant.

Îl știu acolo din decembrie, nu am putut să îmi dau seama nici până în ziua de azi dacă e un om bun sau rău după expresia chipului său. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să îi dau bani, primul gând de acest fel a fost joi sau vineri când nu era nimeni acolo. Doar el și cântarul lui.

De fiecare dată când ies de la metrou mă cuprinde frigul, nu știu de ce, probabil pentru că e trecerea de la cald la frig puțin mai bruscă sau pentru că în stația lui 385 e curent. Habar n-am, dar de fiecare dată tremur, indiferent cât de gros sunt îmbrăcată. Și cum am ajuns eu în stație joi sau vineri și nu era nimeni, mă uit la el. Îmi dau seama că nu tremură, deși era chiar frig.

Se uită în stânga-dreapta din când în când și nu spune nimic. O suită de întrebări mă trece în câteva minute: are unde să doarmă? chiar se cântărește cineva sau pur și simplu stă acolo toată ziua? cântarul merge bine? și clasica: o fi un om bun sau rău? cum de a ajuns așa sărac?

Apoi: Oare să îi dau bani? Dar cum să îi dau din senin? Hai că îi cumpăr ceva de mâncare. Dar dacă fac asta, pierd autobuzul, uite-l la semafor. Ar trebui să îi dau câțiva lei, cel puțin nu cerșește, are un cântar, oferă un serviciu și nu deranjează pe nimeni. Ar trebui să îi dau și totuși… Poate ar trebui să îi dau înainte să mă urc în autobuz, să îi dau și să fug, să nu apuce să se supere pe mine. Dar cum să se supere un om sărac că îi dai bani, asta e culmea! Sunt ridicolă!

Cât m-au trecut pe mine frigurile și întrebările, îl văd că mișcă puțin din picioare, semn că îi e frig și lui, dar nu prea o arată. Mă enervează că nu știu ce să fac. Deși instinctul îmi spune să stau la locul meu, aș vrea să vorbesc cu el mai multe, să îmi fac o vagă idee despre ce tip de om e. Îi observ ochii. Printre toate ridurile vieții, sub căciula veche, murdară, deasupra hainelor ponosite, deasupra gurii strânse în două cute aspre, stau doi ochi albaștri, luminoși ca cerul. Ochii nu îmbătrânesc, nu? Parcă așa se spune. Câte or fi văzut ochii ăștia?

M-am răscolit, nu am știut cum să abordez situația până când o doamnă m-a liniștit. I-a întins un leu. El a dat din cap și a zâmbit, a luat banii și i-a băgat în haină. Am urcat în autobuz și am lăsat toate gândurile în urmă.

Știi ce e culmea de fapt? Că nu ne ignorăm poftele și cheltuim zilnic sume enorme pe tâmpenii inutile. Haine pe care nu le purtăm, mâncare ce ajunge să se strice, gadget-uri ale căror funcții oricum nu le folosim. Și când vine vorba de un suflet, trecem pasivi, de parcă existența lui nu ar fi mai importantă decât existența unei muște. Uneori mă uit în jurul meu și mă cutremur de ce am ajuns… poate ar trebui să ne cântărim mai des ca să nu uităm câte kilograme de om sunt în noi cu adevărat.

Lucruri ridicole

Brrr, ce bate vântul, aș vrea să fii aici. Să-mi stai pe piept și să auzim liniștea împreună, hai că nu-s tâmpenii, știu că o auzi și tu, dar o ignori de frică să nu te îndrăgostești de mine.

Am dormi în patul ăla mic, de o persoană, cu salteaua mai mică decât cadrul. Și am împărți perna, că asta facem noi. Te-aș enerva și m-ai enerva, ne-am certa și apoi la sfârșitul zilei ne-am spune ”îmi pare rău, te iubesc”. S-ar șterge cu buretele orice teamă, ne-am adulmeca sufletele și am fi fericiți si nu m-aș mai simți abandonată ca un câine jegos.

Și apoi, după perioada în care am fi orbește îndrăgostiți unul de altul, după ce am suferi și ne-am iubi nebunește, ne-am stabili într-un loc comun. Am trasa un cerc de cretă în mijlocul camerei și am stabili fiecare ce și cum să facă. Am lucra în echipă și ne-am pune pe picioare cu banii, am amenaja locuința și am ajunge să locuim într-o garsonieră cu pat dublu și bec ce se aprinde de la întrerupător.

Ne-am înclina ca două turnuri din Pisa, dar ne-am uni în vârf și niciunul n-ar cădea.

Rândurile de mai sus le-am scris săptămâna asta, când nu erai aici. Credeam că în seara o să fii, dar n-ai fost și n-o să fii nici mâine, sunt doar eu. Tot eu. Tot de unde am plecat. Aș vrea să șterg rândurile de mai sus, dar îmi plac destul de mult așa că le las acolo, ca parte din mine și din fantezia mea idioată. Îmi vine să țip de durere, să bat pe cineva, dar nu fac niciunul din lucrurile astea ridicole.

Mănânc un biscuit. Atât. Pentru că ăsta e lucrul normal pe care trebuie să îl fac, pe care se așteaptă lumea să îl fac. Și câinilor le plac biscuiții.

Fosnetul de bani

Se auzeau ceva scâncete pe geam, eu stăteam la calculator. Asta era acum ceva vreme, o lună să zic? Mă ridic, mă uit pe geam și văd hingherii. Lanțul se strângea pe gâtul unui câine care protesta violent.

De atunci și până acum, nu știu cum sau de ce, am devenit câinele. Hingherii sunt banii. Ăștia te prind, te dau cu capul de pereți, te nimicesc, apoi te bagă într-o cușcă pe care nu o conștientizezi. Începi să cumperi lucruri doar ca să îți dai impresia de libertate. Apelezi la servicii de care nu ai neapărată nevoie, faci orice ca să cheltui, faci orice să îți dai impresia că ești fericit. De fapt pe asta se duc banii – pe senzația de libertate, dar cu fiecare leu cheltuit lanțul se strânge din ce în ce mai mult în jurul gâtului tău într-o dependență cronică.

Sunt în cușcă și văd clar asta, mă sperie, mă năucește. Inițial am crezut că e vorba de altceva, că poate am obosit, dar mi-am pierdut calea, nu mai pot înainta. Mi-am pierdut calea. Trebuie să îmi revin cât mai repede, altfel cine știe ce o să se întâmple.

Apoi cum să îmi revin?

Fiecare drum are buruieni. Iubesc un om care nu mă mai aude. Înainte eu slăbem îmbrățișarea prima, dar am trecut prin prea multe prăpăstii ca să nu fie altfel.  E departe de mine, așa că întorc spatele și mă uit la alte opțiuni. Sunt multe, dar nu găsesc voința, nu găsesc nicio bucurie, nu mai simt nimic. După ce mă zbat în lanțul hingherului, stau în cușcă, încerc să mă liniștesc și ghici ce? Nu-mi mai aud propria inimă, sunt atentă, cu urechile ciulite, și tot ce aud e foșnet de bani.

Am un foșnet de bani în piept, nu mai am o inimă. Pisica se uită la mine cu milă, parcă mă întreabă: Ce ai devenit? Nici nu mai pot dormi lângă tine.

Am uitat mirosul muntelui. Am uitat mirosul nisipului de mare, dar n-am uitat camera aia în care mi-am trăit singurătatea. O cameră atât de frumoasă care nu merita un singur om, un singur câine, merita doi. Dar nu erau doi. N-au fost niciodată și cine știe dacă vor fi.

Avea perdele lungi și draperii, un pat mare, cât pentru doi, normal și un ceas cu Steaua. Vai, perfect îmi aduc aminte și perfect mă văd ghemuită în pat, încercând să uit unde sunt. Îmi mai aduc aminte de tipul singuratic ce stătea pe banca de alături și se uita la răsărit. Era drăguț și părea mahmur, aș fi vrut să se uite și el la mine, dar mi s-au rupt ochelarii de soare și a plecat. În dimineața aia n-am mai știut să mă întorc, era distanță doar de 2 străzi. Sunt cam ultimele imagini dinainte de răscoală. Ia uite, nici nu trebuie să fiu la mare să mă rătăcesc.

Oare drumul meu e mai departe de 2 străzi? Mai aproape? Oare există vreun proprietar care să-mi fluture cheile în față și să mă întrebe dacă vreau cazare? Oare pot să îl întreb pe el și de data asta pe unde să o iau? Atunci am știut numele străzii, dar acum nu știu nici măcar atât, știe el să mă îndrume? Știe el ce-mi trebuie când nici măcar eu nu știu?

Poate de-asta am pictat (prost, probabil, nu le am cu desenatul), în mod inconștient, o pereche de cercei cu un apus de soare la mare. Cine ar fi crezut? Mie nici măcar nu îmi place marea și totuși mi-e dor de ea. Dar unde să o găsesc? Poate în hârtia de 100 care zace pe birou.

 

E prea tarziu pentru mine

Dimineața mă uit alături și îmi privesc mâinile. Înclin capul, îl scufund în pernă și simt textura cearșafului pe obrazul meu.

Nu, băi, nu ești aici. N-o să fii niciodată, iar eu vreau să uit chestia asta.

Mă ridic și mă uit în urmă și îmi zic că o să îmi fie dor.

Da, de ea o să îmi fie sigur dor, o să sufăr, o să am fantezii cu ea în timpul zilei. Poate că ei nu îi e dor de mine sau poate nu știe, dar în orice caz, eu o să îi simt lipsa. Mă uit cu jind, aproape că îmi vine să plâng că o las singură până diseară. O văd că suspină, se îndoaie, încearcă să nu mă privească în ochi.

Când intru în cameră seara îi simt exaltarea, parcă răsuflă ușurată, apoi găsesc liniștea în ea. E o liniște mai dulce ca mierea, mai tăcută ca nisipul, mai strălucitoare decât stelele, poate e chiar o liniște absurdă. Nu mă ating de ea până la 12. Fix! Să știe că o iubesc, atunci se întâmplă să mă îmbrățișeze cu o inimă ca de puf! De gâscă poate. Și mă mângâie pe creștet și mă duce în lumi nebănuite, frumoase, nu murdare, ca cele în care mă duci tu. Și o îmbrățișez și eu la rândul meu, mă las cuprinsă cu trup și suflet de dulcele somn pe care mi-l aduce.

Da, Perna știe să mă iubească total, cum tu n-ai să știi niciodată. Da, băi, o pernă! În fine. E prea târziu pentru mine, aștept să înțelegeți toți că e prea târziu…

O sa fie bine

– O să fie bine, o să vezi.

Îmi zice. Era 2006 și a avut dreptate. A fost bine, s-a rezolvat, am trecut peste, am supraviețuit, am rezistat. S-a repetat o dată faza, mi-a zis ”O să fie bine, o să vezi” la câțiva ani și din nou a avut dreptate și m-am bucurat, am trăit cu sufletul liniștit.

În 2011 n-a mai fost nimeni acolo să zică dacă o să fie bine. N-a fost, iar acum altcineva îmi spune ”o să fie bine, o să vezi”. Din instinct tind să cred, mă cuprinde binecunoscuta liniște de parcă cineva tocmai mi-a garantat că o să fie bine. De fapt eu știu că n-o să fie, n-o să fie nimic bine de îndată ce-și va flutura genele la mine și-mi va spune că mă iubește. Că mă iubește, că nu mă lasă, că e acolo. Până când nu mai e. E doar o impresie, o temporalitate vag conturată prin cuvinte puternice. Cuvinte prost folosite intenționat, ca un bucătar care n-a gătit în viața lui. Nu știi ce vorbești, iubirea e constantă, nu temporară! N-ar trebui să fie, nu-i corect să fie.

Și încerc să schimb broasca camerei din inima mea, fiindcă el a găsit și de data asta cheia și a intrat cu bocancii acolo. S-a așezat pe canapea, lângă foc și a adormit acolo, că era obosit. Sun în disperare la mecanici, caut bormașina, lasă dracului! O schimb eu dacă nu vrea nimeni să mă ajute.

Am grijă să îl dau afară mai întâi, să nu îl uit acolo, că iar strică tot, iar lovește pereții și-mi lasă vânătăi. Abia am zugrăvit, mă lași în pace? Mă ridic nervoasă, pun mâna pe un ciocan și îi dau, îi dau, îi dau, reușesc și scot ușa cu totul din balamale. Nu știu să schimb broasca, mă descurc să schimb ușa cu totul.

Mă uit în gunoi, în spatele casei găsesc una, e veche, n-are cum să facă rost de cheie. Pur și simplu n-are cum, e imposibil, ușa e din 1900, nu era el născut atunci. Și o așez în balamale, se potrivește de minune! Și-s mulțumită, zău, fiecare-i pe drumul lui acum, n-are cum să mai intre. Și ce? O să ziceți că: Bine, Alex, dar ai  4 camere la inimă, nu doar una!

Corect, dar doar una e încălzită, doar una are un șemineu și foc ce arde mocnit. El vrea să se încălzească, nu să rămână. Doar să se încălzească, e un profitor egoist.

Și intru acolo, scutur preșul de firmituri. Mă simt mulțumită că am schimbat ușa, broasca, nu mai are cum să intre cineva acolo fără permisiunea mea. Stau și mă gândesc ce treabă bună am făcut, dar apoi un gând mârșav mă traversează.

Dacă știe să deschidă ușile cu o agrafă? Atât îi trebuie, o agrafă și o deschide și pe asta, o să stea în prag, o să crească flăcările în jur și o să îmi zică sadic ”o să fie bine” scuipând pe jos.

Atunci ce mai fac?

Salutul intre barbati

Iată un subiect pe care voiam să îl abordez de muultă vreme: salutul între bărbați. Nu știu dacă am mai scris despre asta în atâția ani, dar cu riscul să mă repet, o să trec aici fugitiv câteva idei.

Într-o perioadă de timp ajungeam la conferințe/evenimente cu mulți băieți. Se salutau dând mâna între ei, e un gest comun, firesc. It’s what men do, their thing. S-a întâmplat să fiu într-un cerc de discuție cu ei, intervine cineva proaspăt venit (pe care cunoșteam înainte) și se apucă să dea mâna cu toți, când ajunge în dreptul meu retrage mâna, zâmbește prostește cu un ”Bună!” și continuă să dea mâna cu ceilalți. Ușor penibil. 

O altă fază a fost când, pur și simplu fără să îmi dau seama, am întins și eu mâna în semn de salut și tipul respectiv (efectiv nu mai știu cine era sau când s-a întâmplat) a râs și a făcut o glumă cum că aș fi băiat. Am râs și eu cu amărăciune.

Hey, mie îmi place tare mult gestul ăsta și nu ar trebui să existe monopol pe el. E un gest care oferă o senzație de încredere, apropiere și prietenie. Dacă o fată îți întinde mâna și te ferești, e din nou… ușor penibil. Pot să iau cu mine un dildău și niște mingi de ping pong dacă asta îți trebuie ca să folosești forma asta de salut și cu mine.

Fetele se pupă pe obraz între ele uneori în semn de salut, dar nu discrimează, se pupă și cu băieții uneori. Băieții de ce să discrimineze și să nu dea mâna cu noi?

Cred că mă mut în Spania.

P.S. Am avut discuția asta cu câțiva prieteni și toți mi-au dat ca argument că pur și simplu ”nu se face”. Ei, poftim, eu zic că se face indiferent de ce spune istoria, codul bunelor maniere sau Băsescu.

Marketing de cersetor

Drumul meu e lung și anevoios, însă azi de dimineață am avut bafta de a trece doar prin 2 mijloace în comun – metrou și 385 – autobuzul.

Deși nu iau 385-ul decât pentru 3 stații, îmi dă Dumnezeu să văd și să aud multe în el…. aș’ și să miros, cum era să uit! Trecând peste obișnuitele dubioșenii zilnice, discuții despre morți și alte chestii din astea, azi de dimineață am dat peste o tanti care m-a pus pe gânduri serios.

Se făcea că am văzut controlorii în stație la Izvor și m-am oprit să îmi pun bani pe card. Am dat o hârtie de 10 lei pentru o reîncărcare de 5, apoi mi s-a oferit rest 5 lei în bancnote de 1 leu. Auotbuzul hop repede în stație, hop și eu în el. N-am mai apucat să bag banii în buzunar înainte, am taxat biletul și apoi am început să îmi aranjez banii să îi pun în buzunar. Tanti care stătea pe scaun nu părea nici boschetară, nici foarte murdară (avea cu părul slinos, yuck!), doar puțin… ciudată, cum s-a și dovedit.

– Vedeți că aveți scotch pe bancnotă…

Mă uit curioasă, nu văd niciun scotch.

– Merci.

– Ah, nu se mai vede… îmi zice.

Zâmbesc și bag banii în buzunar. Când urmează stația mea unde cobor de obicei, tanti scoasă din Twin Peaks mă întreabă:

– Cobori?

Poate e fiță, dar urăsc când un necunoscut mi se adresează la persoana a doua singular.

– Da.

– Vezi că ai cordonul de la palton răsucit. Să îl aranjezi când cobori.

Pe bune?

– Da. Mulțumesc.

Deja mă simțeam incomod, mă enerva, voiam să fug. Cobor din autobuz și ciudata merge paralel cu mine, îmi mai spune o dată:

– Vezi să îți așezi cordonul…

Oh, fuck you!

– Da, mulțumesc.

Și apoi scopul întreeegului dialog se clarifică:

– Auzi, mă întrebam dacă mă poți ajuta și pe mine cu 5 lei pentru o rețetă…

De spaghete? Friptură? Cartofi prăjiți și pui la ceaun? Ah, medicală!

– Nu!

Studenți și agenți de vânzări, căscați bine ochii cât cepele: așa se face marketing-ul de cerșetor! Luați lecții, în țara asta nu se știe când o să avem nevoie.

 

E greu sa nu te schimbi

Începusem inițial articolul ăsta într-o cu totul altă notă, după care mi-am zis ca ar fi bine să scriu mai întâi niște idei scurte despre schimbare. Oamenii se schimbă de la o perioadă la alta a vieții lor și e un proces normal, prin care trecem toți fără să vrem și fără să ne dăm seama. Ne maturizăm, ne confruntăm cu situații noi cărora trebuie să le facem față și ne schimbăm atitudinea, părerile și, de ce nu, modul de viață.

Nu sunt totuși indicate schimbările de la o zi la alta, deși uneori ești supus la ele forțat.

E greu să nu te lași influențat de anumite lucruri din jurul tău pentru că intervine de cele mai multe ori oboseala și nu mai gândești limpede, nu-ți mai pui toate întrebările care trebuie, nu mai analizezi situația din toate unghiurile. În ultima vreme mi se întâmplă des treaba asta…

Acum 3 săptămâni sau așa ceva am fost în supermarket să fac niște cumpărături. Am luat tot felul de napolitane și prostii, dar și o cutie cu lapte și o pungă cu cereale. Sacosa a preluat-o mama când m-am întors, a scos ce era în ea, am crezut că a pus cerealele în dulap.

La vreo 2 zile mă duc să mănânc cerealele pe care le cumpărasem. Mi-am dat seama că dispăruseră… sau mai bine zis, că nu le avusesem niciodată fiindcă le uitasem la casă.

Am zis: lasă, mă, că se întâmplă! Cine știe, le-am uitat acolo, mare lucru…

De oftică n-am mai mâncat nimic în dimineața aia.

Ieri seară alte 2 prostii la fel de mari. În primul rând am luat un taxi și am dat șpagă cu 1 leu mai mult decât trebuia. Haha. Mi-am dat seama în secunda doi, dar nu era să îi iau omului banii înapoi, am lăsat-o așa, asta e. Din nou mi-am zis că se mai întâmplă.

Dar a doua fază am realizat-o mult mai târziu.

Am intrat din nou în supermarket să fac niște cumpărături. Printre altele de data asta mi-am luat un lapte demachiant. L-am luat din spate, de obicei așa fac, ca să mă asigur că nu iau unul cu vreun defect (haha). Bidonul avea un scotch pe el, dar nu am băgat de seamă. Adică de ce mi-aș fi rupt 2 secunde din vâltoarea minții mele prețioase să mă întreb: băi, cap de gâscă, dar de ce are scotch pe el??

Și am ajuns la casă, am plătit și am fost atentă ca de data asta să iau cu mine TOT ce am cumpărat, să nu mai fac pomană. Am ajuns acasă, la vreo 4-5 ore încep să mă demachiez și constat că scotch-ul avea el rostul lui: bidonelul era spart într-un colț. Din nou – haha.

Sunt două lecții de învățat aici. Una dintre ele ține de faptul că oboseala te tâmpește și te face să plătești.

A doua pornește de la faptul că dau zilnic de: frumoși, grași, urâți, taximetriști, șoferi, pietoni, rebusiști, adormiți, aurolaci, pițipoance, retardați, domni, copii, bătrâni, doamne, sportivi care fac jogging în Izvor, săraci, IT-iști, slabi, țărani, doctori, oameni de afaceri, cititori, visători, țigani, fanatici, muncitori, nespălați, ciudați, câini (foarte mulți câini), pițipoance, deștepți, oameni expresivi, politicoși, aroganți, triști, bogați, uneori de pisici…

Iar când mă uit în oglindă uneori dau de un om nebun care se duce în bucătărie cu paharul de plastic să îl arunce și se întoarce cu el în cameră fără să ducă la capăt acțiunea inițială. Un om nebun, atât de nesigur pe el încât se bâlbâie când vorbește cu ceilalți pentru că are impresia că mereu spune ceva greșit (din punct de vedere gramatical sau alte puncte de vedere) și până la urmă chiar spune, un om nebun care își macină propriile gânduri până când acestea sângerează și leșină. Un om nebun care scapă lucruri din mână și se sperie foarte repede, care nu mai râde așa cum o făcea cândva și citește cărți pe stradă riscând să calce în miile de rahați de câini din dorința de a duce la sfârșit măcar UN lucru bun.

Nu îmi plac schimbările astea la mine, nu eram așa (poate trebuie să încep să iau lecitină), dar sper și eu că e doar o fază prin care trec.

Și hey, poate nu suntem toți grași, muncitori, săraci, IT-iști, rebusiști, câini, pisici și tot ce am enumerat mai sus, dar cu siguranță cred că într-o oarecare măsură suntem toți nebuni.

Scrisoare pentru Cine-O-Fi

Nu cred că te cunosc sau poate te cunosc, dar nu știu încă faptul că această scrisoare ți-e adresată ție. Sper că ești înalt, puternic și că îți place să speli chiuveta de la baie și să fii cât de cât ordonat. Poți să fumezi, chiar dacă eu nu fumez, dar aș prefera să nu bei alcool excesiv pentru că nu îmi place asta deloc. Sper că ne înțelegem bine și că nu ne certăm des, sper să mă susții în ceea ce fac și să mă ajuți așa cum te-aș susține și te-aș ajuta și eu. Mai sper să facem lucruri frumoase să se întâmple pentru noi, așa cum sper ca toate planurile de viitor să fie la plural.

Dacă ai ajuns să citești ceea ce scriu înseamnă că știi să mă faci să râd mereu și de-aia am acceptat propunerea ta. Probabil îți place și să mă ții în brațe mult timp dimineața, să bei cafea, să fii spontan, bun la inimă și să nu bârfești. Aș vrea să cred că mă iubești mult, că mă respecți și că îți place felul meu uneori aiurit, dar pasional de a fi. Cu siguranță inima mea nu-mi pompează sângele cum trebuie când ești plecat sau supărat. Dacă ești aici înseamnă că în serile pe care le-am petrecut împreună, m-am ascuns în timpanul tău și am găsit liniștea. Înseamnă că vreau să te strâng în brațele mele și să îți mângâi fruntea, bărbia și să respir cu nasul lipit de obrazul tău și mai înseamnă că tu vei fi prima persoană pe care o voi suna când voi afla o veste bună sau una rea.

Poate că scrisoarea asta e stupidă, dar o scriu pentru că vreau să mă asigur că exiști. O scrisoare nu poate să nu aibă un destinatar, iar tu, oricine ai fi, cândva o să o citești. Un ultim lucru mai sper, că ești ceea ce merit și sunt ceea ce meriți.

Aș vrea să ne găsim întotdeauna chiar și pe întuneric, umărind tiparul fiecăruia de a gândi, să ne cunoaștem și să ne trasăm cu rigla unul pe celălalt în linii de lumină doar de noi văzute.

Ascultă, nu trebuie să fii perfect, îmi trebuie să fii și atât, eu oricum te iubesc, o știu de pe acum.

A.