Ce crezi ca mi-a spus un taximetrist?

Stau în ploaie și vânt, aștept cu umbrela în mână unul dintre autobuze. E o șmecherie pe care am învățat-o, să stai între stații, de multe ori mi-a fost utilă. Și cum rezist eu rafalelor de vânt turbat, văd un taxi (mașină 4×2 sau 4×4 – N.B. nu știu de ce ar folosi cineva așa ceva pe post de taxi) că oprește fix în dreptul meu, deși semaforul era cu 2-3 metri mai în față.

Lasă geamul jos și îl ignor. Se uită fix la mine, mă simt privită, apoi spune:

– Să înțeleg că… bla-bla?

– Poftim?

– Să înțeleg că nu prestați?

Pe bune? Ăsta ori e beat ori e orb. Am cizme, blugi, o haină banală albastră, o umbrelă cu baston și un ghiozdan negru în spate. Ce-ar putea da de înțeles ”că prestez”? Aștept autobuzul, idiotule, nu vezi că-s între stații? Țăcăniți, frate, țăcăniți… 

Tac. Nu mai spun nimic, mi se pare absurd. Ridica geamul, face 2 metri mai încolo și așteaptă la semafor. Scot telefonul indignată, trec repede numărul acolo. E o firmă de taxi mică, prima sau a doua oară când aud de ei. Mai stau ce mai stau, taximetristul pleacă și începe să se vadă un autobuz. Mă tot gândesc ce dracului l-a făcut să spună asta, cum să întrebi așa ceva? Și cum să întrebi asta ca taximetrist, se presupune că ești în timpul programului. Cum? De ce?

Mă macină întrebările, îmi vine în minte vocea prietenului care îmi zice mereu că mă îmbrac ca de înmormântare. Cu câteva minute înainte să mă urc în autobuz am o revelație esențială: ”să înțeleg că nu prestați” rimează cu ”să-nțeleg că nu vreți taxi?”

Unde esti?

Fiecare oră și fiecare minut trebuie să fie destinate cuiva sau pentru ceva. Dacă e somn, birou sau drum, nu contează, ideea e că la sfârșitul zilei stau și mă așez pe scaun și mă întreb băi, dar pentru mine când mai e timp?

Ajung să mă întreb unde sunt, cine sunt și ce vreau, doar pentru că-s prea obosită sau amețită să înțeleg rapiditatea cu care se întâmplă și schimbă lucrurile din jurul meu. Uneori mă simt retardată, poate chiar sunt. Culmea e că nu mai găsesc plăcere în nimic. Râd rar, am început să mă uit la stand up comedy pentru asta, nu mai sunt optimistă ca înainte, nu mai am planuri de viitor, nu îmi mai bat capul cu proiecte, cu online, cu oameni, nu mai am un program pus pe hârtie cu locurile în care trebuie să ajung. Urăsc într-un fel ceea ce am ajuns, în fiecare zi încerc să mă conving că o parte din progresele pe care le-am făcut în ultimii ani sunt încă acolo. Până la urmă ajung să îmi zic să tac din gură și să mă las leganată în continuare de metrou, că tare bine e și poate adorm.

Cât mă leagănă metroul mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut. De fapt, la cei pe care cândva i-am considerat prieteni, mă mai gândesc și la cei pe care am ajuns să îi iubesc prostește și temporar. Fiecare din ei – o stație de metrou. Atât au ținut, poate cu ceva staționări de 1 minut – 2 minute.

Am tot felul de temeri stupide, răsărite din cine știe ce colț întunecat al minții mele. Un prieten apropiat îmi spune că am probleme cu încrederea în sine, iar eu de obicei tac când spune asta. Eu zic că-s destul de onestă cu mine însămi, dar mai știi, poate că nu sunt, poate că deseori mă mint fără să știu, blocată în sensul unic al acelor de ceas.

Momentul zilei preferat e atunci când pun capul pe pernă și am conștiința împăcată. Când trag aer în piept puternic pentru ultima oară pe ziua respectivă, când simt textura feței de pernă, căldura pisicii care-i așezată pe pătură, când mă ghemuiesc, așa, singurică cum sunt și știu că gata, acum toate grijile trebuie să dispară. Ăla e momentul în care de fapt conștientizez că totul e bine fiindcă eu sunt bine fizic și familia mea e bine și-s acasă. Până la urmă, la sfârșitul zilei asta e tot ce contează.

Strâng perna și-s mulțumită, liniștită. Da, ăsta e cuvântul, liniștită. E o liniște adâncă și tot mai adâncă, și tot mai adâncă, sunt acasă și gata, acum pot să dorm, acum se lasă liniștea. Și se lasă liniștea….

 

Până dimineața când pisica miorlăie și telefonul sună. Închid telefonul și las pisica la ușă, o folosesc pe post de snooze până mă ridic din pat și îi deschid. Și o iau de la capăt.

 

De 100 de ori

De 100 de ori ți-aș atinge cu vârful degetului nasul drept și alb. De 100 de ori ți-aș lăsa vocea să-mi întrepătrundă visul, să mă trezească transpirând și să mă adoarmă.

De 100 de ori m-aș certa cu tine, doar ca să mă împac. De 100 de ori ți-aș prinde gura ca-ntr-un clește în liftul vechi pe peretele căruia scrie zgariat ”5arpe”.

De 100 de ori aș sparge baloanele din restaurant, doar ca să mă prinzi implorator de mână. De 100 de ori aș stinge fitilul în întuneric, doar ochii tăi să lumineze.

De 100 de ori m-aș lăsa mințită de chipul tău senin și de 100 de ori ți-aș prinde sforăitul într-un borcan, doar fiindcă știu că ai liniștea de-a dormi lângă mine.

Dar tu n-ai vrea să-mi vezi ochii dimineața și râsul meu te-ar enerva cumplit, iar în câteva luni mi-aș lua dopuri pentru urechi să nu te mai aud cum sforăi. Ai fugi de mine și eu aș fugi de tine, apoi ne-am întoarce și am mai fi proști un pic.

Încă un pic. Încă un pic până n-aș mai suporta să te aștept pe peron, iar tu n-ai mai suporta să mă știi din nou supărată pe nimic. Am rezista un pic, un pic, nu știu dacă un pic mai mult. M-aș înmuia ca un fulg de nea atunci când  în genunchi ți-ai cere iertare că m-ai lăsat cu masa pusă să te aștept.

Și te-aș ierta de fiecare dată, într-un final. Am obosi amândoi, dar mai repede de cum obosim acum. Ne-am căuta în alte persoane, așa cum tu te cauți disperat acum, așa cum te faci ghem și mă lași să trag firele din tine în mine.

Nu scriu asta fiindcă e Balentines, ci fiindcă am realizat că azi se împlinește fix o lună de când ți-am adus covrigi cu susan.

6 ani de blog

Cu toții știți că dețin blog de foarte multă vreme. 6 ani mai exact, i-am împlinit pe 4 februarie sau cam așa ceva, când m-am înscris prima oară pe Blogger.

Ce înseamnă pentru mine 6 ani de blog?

Sunt foarte mulți pe care îi aud că spun ”eu nu pot să mă țin de blog”, ”mă plictisesc” sau ”nu văd ce-aș putea scrie pe blog”. La început scriam tâmpenii aici, mă uit uneori pe articolele vechi și mă crucesc de ce putea debita mintea mea adolescentină. Am răsfoit aleatoriu și am observat propriul progres, ăsta e doar unul dintre avantajele scrisului pe blog. Pentru că suntem în continuă schimbare, e foarte util să scrii undeva articole, indiferent despre ce sunt. Știu exact cum și ce am simțit când am scris fiecare lucru, pentru mine toate sunt pur și simplu o hartă care îmi aduc aminte de momentele din viață.

Nu trebuie neapărat să scrii constant. Uite că sunt zile aglomerate în care pur și simplu nu ai timp să scrii, iar altele în care pur și simplu nu ai ce să scrii. Blogul nu e o povară sau un lucru pe care trebuie să îl întreții… asta doar dacă nu vrei să scoți bani din el, evident.

1,2,3, baba-la-bordei

Credeam că cei 20 de unici pe care îi primesc zilnic sunt puțin. Am aflat în timp că bloggerii așa zis ”citiți” tind să își dea prea multă importanță și să exagereze cifrele de cititori. Nu știu de ce, nici nu mă interesează, cert e că de fiecare dată când eram întrebată câți vizitatori am, plecam capul ușor rușinată. Cum să ai blog de atâta timp și să n-ai mai mulți cititori? Ei bine, cei 20-30 în medie sunt mai mult decât au mulți și cu asta eu mă mulțumesc. Totodată, nici nu vreau să scriu bălării cum am văzut că se poartă, doar pentru a atrage comentarii, trafic și critici. Adică nici măcar la mine-n casă nu intru cu bocancii plini de noroi, cum s-ar zice 🙂

Poveștile continuă

Cum spuneam și într-o descriere personală ”scrisul înseamnă supraviețuire”. Nu mai am același instinct și același interes ca înainte să fiu la curent cu toate și să pun lumea la curent cu toate, în fiecare moment al zilei. Asta se întâmplă fiindcă mi s-au schimbat perspectivele și vreau altceva, am lăsat puțin lumea asta a online-ului în urmă. Nu duc dorul lumii în sine, dar recunosc faptul că simt lipsa evenimentelor și a unor oameni de care mă atașasem la un nivel cel puțin minim.

Se fac 8-9 ani de când scriu și sper să continuu, să scriu mai mult și să mă perfecționez în domeniul în care lucrez acum. Nu plănuiesc să mai trec printr-o fază schizofrenică în care eu spun că îmi închid pagina și voi îmi spuneți că nu trebuie, că am talent, că am investit etc. Oricum știu că-s mai bună ca mulți și mai slabă ca mulți, dar nu plănuiesc să mă las vreodată de scris și atâta timp cât scriu, o să am și blog.

Am avut un ”boost” de voință și speranță că o să îmi monetizez site-urile, dar iată că Google a decis să îmi închidă contul Adsense din păcate. Nu apucasem să strâng nici 5 euro, nici nu contează. Îmi dau seama că dacă vrei să iasă ceva din asta, trebuie să acorzi atenție și mai mult de 80% din timpul tău, așa că mi-am luat gândul de la asta. Am renunțat la idee.

Și, știu, e posibil să fiu puțin greu de urmărit în articolul ăsta pentru că-s multe pe care vreau să le spun și nu mi-am făcut un plan în minte, dar sper să aveți răbdare cu mine. A scoate bani serioși din scris mi se pare foarte puțin posibil. E drept, J.K. Rowling a devenit mai bogată ca regina Angliei, însă nu toți suntem J.K.Rowling.

Ca să te poți întreține din scris trebuie ori să fii foarte talentat (ceea ce în România este uneori egal cu fix zero), ori să ai o strategie foarte bună prin care să vinzi ceea ce scrii, fie online, fie offline, ori să ai cunoștințe care să te ajute să ajungi acolo unde îți dorești.

Dar dacă unul a putut, nu înseamnă că pot toți, nu înseamnă că avem șanse egale, contrar credințelor și așteptărilor care ne înconjoară. E important să conștientizăm calitățile și defectele pe care le avem, pentru a lucra și a investi în propriile puteri, pentru a ne corecta și pentru a deschide ochii să vedem ce uși ni se deschid și în ce direcție o putem lua ca să ne fie nouă și celor din jur bine.

Viața ne duce pe cărări nebănuite și trebuie să ne menținem opțiunile deschise. Dacă ai mai multe pasiuni, cu atât mai bine, investește în pasiunea care îți aduce cei mai mulți bani. Se pare că pentru mine chestia cu blogging-ul și banii nu merg mână în mână și am impresia că nu o să meargă niciodată oricât de des aș scrie. Altele merg, asta nu.

Blogul meu a rămas ceea ce a fost acum 6 ani, ceea ce va rămâne în continuare. Un simplu loc de refugiu, o modalitate de a pune un semn pe fiecare zi/perioadă din viața mea, o unealtă cu care pot să capăt o voce, cu care pot să mai câștig câte un concurs pe ici-colea și un medicament puternic care mă ajută invariabil să nu înnebunesc.

Ne vedem la targ!

Sunt multe pe care aș vrea să le scriu, dar din păcate nu mai am puterea în seara asta. Promit să revin în curând cu ceva articole noi și frumoase 🙂 Până una alta, dacă ieri vă spuneam că m-am reapucat de mărțișoare, azi vă dau și detaliile referitoare la târgul la care o să particip cu Roxana pe 23-24 februarie.

Vă aștept acolo!

M-am reapucat de martisoare handmade

Weekend-urile au început să treacă mult prea repede, de fapt timpul a început să treacă mult prea repede. Mă simt ca într-un film în care regizorul arată pe fast-forward cum se înalță luna, coboară, se înalță soarele, coboară și tot așa.

În sfârșit, weekendul ăsta am apucat să lucrez mai mult la mărțișoare fiindcă, da, m-am apucat și anul ăsta să fac. Ba chiar o să merg și la un târg 🙂 Vă invit cu mare drag acolo, poate mă trageți de mânecă să schimbăm două vorbe. Chiar o să fie primul târg la care voi participa, sper să nu fiu dezamăgită și să și câștig ceva din toată treaba asta, nu doar experiență.