Nu mai scrieti gratis!

Nu rar mi se spune că îmi subapreciez munca atunci când vând lucrurile handmade. Și cam toți cei care îmi spun asta au dreptate, nu poți să îți vinzi orele lucrate pe prețuri de nimic. Trebuie să îți cunoști valoarea, ca să o cunoască și ceilalți. Se pare că încă am problema asta, dar este în curs de remediere.

Cam același lucru se întâmplă cu articolele scrise – ne subestimăm. Și spun ”ne”, dar de fapt pe mine nu mă mai iau în considerare, cred că la capitolul ăsta am început să prețuiesc mai mult ideile mele, cuvintele mele, articolele mele. Da, ideile nu sunt un lucru palpabil, sunt ceva și mai important – viitoare lucruri palpabile. Totul pornește de la idee și de ce ar costa aceasta cel mai puțin din tot procesul, de ce ar fi ideile gratis?

Cineva mi-a zis că stric piața dacă îmi vând accesoriile pe prețuri de nimic și așa este. Acum vă spun și eu vouă că stricați piața dacă mai scrieți gratis sau pe prețuri de nimic. Articolele și content writerii sunt plătiți extrem de prost în România, e adevărat. Fiindcă cei care scriu bine nu au standarde suficient de ridicate, nu cer suficient.

Un articol necesită timp, iar timpul tău ar trebui să coste bani! Trebuie să fie documentat bine, să fie corect din punct de vedere gramatical și al structurii, să fie interesant. Dacă poți să scrii un articol bun, de ce să nu ceri cât meriți? Aștept un singur motiv pentru care ne vindem cuvintele pe nimic.

Poate că pe viitor companiile sau investitorii o să valorifice mai mult scriitorii/redactorii și poate ajungem și noi undeva în domeniul ăsta. Acum suntem la un nivel deplorabil, la un nivel de batjocură în care ofertele sună așa: 300 de lei pe lună pentru 52 de articole în limba engleza de 400 de cuvinte. Pe modelul: dacă alții au acceptat și fac, tu de ce ai refuza?

Și se uită în ochii tăi omul care vine cu oferta și îți spune că el habar n-are ce înseamnă să scrii un articol de 400 de cuvinte în engleză (și corecte, fără copy paste), dar că mulți colaborează pe banii ăștia și le e ușor. Reality check: nu e ușor și cred că oamenii ăia sunt cu adevărat disperați. Un articol original și corect de 400 de cuvinte în engleză îți ia MINIM 3 ore din viață – ceea ce înseamnă 156 de ore pentru 52 de articole – ceea ce înseamnă aproximativ 8 ore de lucru pe zi/20 de zile. Deci tu ești plătit cu 300 de lei lucrând cât pentru un job normal, full-time.

Și eu am greșit în trecut și am luat în considerare ofertele astea, poate din disperare, poate pentru că nu îmi valorificam munca. Alteori am scris în schimbul unor alte beneficii, ceea ce nu e rău atâta timp cât nu e des și pentru oricine, dar acum să scriu gratis sau pe sume mici mi se pare ceva de neconceput și așa ar trebui să vi se pară și vouă mai ales dacă aveți ceva experiență în domeniu. Serios, oameni buni, treziți-vă și înțelegeți că a cere un anumit preț pe ceea ce faceți nu înseamnă că băgați mâna în buzunarul nimănui!

Taximetristul de duminica

Unul dintre motivele pentru care îmi place să merg cu taxiul este că aproape toți șoferii au câte ceva interesant de povestit. Și unde-s povești, hop și eu. Știu o grămadă de la tata care a fost și el într-o perioadă taximetrist, povești super tari, mai ales că erau de pe vremea lui Ceaușescu.

Am plecat târziu de acasă spre Pariu pe Prietenie și pe când așteptam Căruța cu vreo alți 10 oameni în stație văd un taxi care se duce în direcția opusă. ”Hmmm… ” mă gândesc. ”Dacă se întoarce gol până să ajungă Căruța în dreptul meu, îl opresc, chiar dacă stau prost cu mălaiul”

Și, evident, și un tractor ar fi depășit Căruța, d-apoi un taximetrist, așa că i-am făcut semn și a oprit. Am stat cu inima îndoită că nu știam ce tarif e și ce firmă, dar era OK. 1,39 RON. M-am liniștit. Am mers în tăcere 1km sau așa ceva după care mi-am adus aminte de ce văzusem la știri, că face poliția controale pe la taximetriști, că a dat amenzi în valoare de nu știu câte zeci de mii de lei. Ia uite, ce subiect bun de început conversația…

– Am auzit că au cam intrat polițiștii în taximetriști cu controale… (cui îi pasă că exprimarea mea era interpretabilă în atâtea alte moduri tâmpite și că făcusem și o cacofonie?)

– Da, pe bună dreptate, domnișoară…

– Mda, poate, mârâi eu luată prin surprindere de răspuns. Credeam că o să înceapă omul să înjure poliția, dar nu, el a început să înjure taximetriștii 😀 Și mi-a zis el de două firme că au numai șoferi nespălați, drogați, pușcăriași nasoi.

– Auăleu, da?? Așa sunt?

– Păi da, toți tâmpiții s-au făcut taximetriști, nici n-au câți ani trebuie de experiență la volan. Îți trebuie permis de conducere de 3 ani cel puțin! (N.B. Puteți citi și articolul Ioanei cu Șoferul cel nou)

Îmi mai zice că ”Uite, îți trebuie o autorizație din asta” și o scoate din torpedou. Mă uit pe ea, îmi sare în ochi numele fiindcă era foarte sugestiv și i-o dau înapoi. El, în curbă fiind, dă să o pună la loc fără să aibă mâinile pe volan și nu mai era atent la drum foarte mult, a pus frână că mașina o fugea în față în loc să facă stânga și aproape ca intra într-unul. Mă cac pe mine sperie, dar nu zic nimic.

I-am zis că firmele de taximetrie ar trebui să pună standarde mai aspre când aleg șoferii:

– Păi, da, domnișoară! Să pună! Eu n-aș primi pe nimeni care nu știe cel puțin o limbă străină!

Și eu mormăi acolo în spate, zic că da, așa e, ascult cuminte. Avea păreri pertinente, avea și o vârstă ceva mai înaintată. L-am iubit totuși când mi-a zis că ”…Am luat acum într-o seară un copil, un tânăr adică, așa ca dvs.”

Da, copil, așa sper să mi se spună și la 30 de ani. Să îți dea Dumnezeu sănătate!

Am ajuns la destinație și stăteam cu banii întinși, dar se pusese pe povestit și nu voia să renunțe la auditoriul său. Până la urmă n-a apucat să termine de spus întâmplarea cu tânărul și m-am ofticat nițel, dar na, aparatul de taxat încă mergea. Din păcate nu i-am lăsat bacșiș decât 65 de bani pentru faza cu torpedoul și pentru că oricum îi făcusem un extraordinar de mare bine că nu s-a întors gol. Ah, da, plus că a mai susținut faptul că 1,39 RON/Km e foarte puțin ca tarif, că s-a scumpit benzina. De parcă eu n-am aflat că majoritatea au sisteme pe gaz, pfha!

 

Recunoasteti planta?

M-a rugat mama să vă întreb dacă știți cum se numește planta asta și cum trebuie îngrijită/când înflorește etc. Dacă știți, lăsați-mi un mesaj pe rețelele sociale sau un comentariu mai jos. Merci!

Relatiile sunt complicate

Deși eu nu prea vorbesc despre subiectul ăsta, titlul e concluzia la care am ajuns după multe dezbateri, experiențe și oameni de care am dat, așa că m-am hotărât să și scriu. Sigur, părerile se pot schimba în timp și poate că în câțiva ani nu o să mai zic același lucru (mira-m-aș).

În mare parte am ajuns aici după ce m-am tot gândit la oamenii de care am dat și prieteniile cu ei. Și spuneam că părerile se schimbă pentru că acum câțiva ani credeam cu totul altceva. Ziceam că lucrurile sunt simple și încă sunt de acord cu asta, dar acum îmi dau seama că în relații, fie ele de orice natură, nu e vorba de ”lucruri”, ci e vorba de ”oameni”, iar oamenii nu pot fi simpli prin natura lor.

Dacă relațiile sunt oamenii și oamenii sunt complicați, concluzia logică și adevărată este că relațiile sunt complicate.

De ce?

Oamenii simt. Oamenii au emoții, oamenii iubescurăscgreșesc. Definiția omului este emoția și rațiunea. Definiția omului este iubirea și ura, el este binele și răul. Definiția omului este omul în sine, mă refer la faptul că este sociabil. Suntem complicați pornind chiar de la corp, fizic vorbind, suntem un tot unitar incredibil, un sistem genial nu prin perfecțiunea lui, ci prin existența lui. Avem o structură atât de complexă, încât nu avem cum să nu transpunem asta în relațiile noastre de zi cu zi.

Gradul de dificultate al relației cu un alt om poate fi stabilit de scopul comun, dar și de factorii adineaori menționați – emoționali și fizici.

Există foarte multe situații în care rațiunea nu mai are loc. Ești pe o scenă și trebuie să ții un discurs în fața a zeci (poate sute) de oameni, vezi cuvintele cum își iau rămas bun de la tine, respiri și tot degeaba, nu poți să mai vorbești, ai paralizat de emoție. Cred că-s foarte puțini oameni, poate chiar nici nu există, care să aibă o rațiune mai puternică decât emoțiile pe care le experimentează. Sunt oameni cerebrali care își calculează foarte mult deciziile înainte, sunt oameni emotivi care acționează în permanență din instinct și mai sunt cei de la mijloc.

Dar știți ce? Nimeni nu poate ști dinainte 100% care este decizia corectă pentru că viața e prea imprevizibilă pentru certitudini.

Gata, vă las cu o poveste spusă printr-o melodie foarte frumoasă. E cântată de Lucy Spraggan, o fostă concurentă XFactor, iar melodia se numește Tea and Toast.

Conteaza ce si cum scrii, nu cat scrii

Citind un tweet azi mi-am adus aminte de o poveste din facultate pe care n-am apucat să o spun niciodată cred.

Pe vremea mea preda o profesoară de care am dat prin anul 2 și care era mai snoabă, vacă, narcisistă puțin drăguță decât colegii ei. Și am avut ceva discuții cu ea referitoare la unele treburi – eu voiam chiar să experimentez și să învăț ceva la curs, iar ea voia să arate doar cât de proastă  neștiutoare sunt eu și cât de mega-super-ultra deșteaptă și profesionistă e ea.

Ceea ce mi se părea/pare amuzant e că multe persoane aveau altă percepție despre ea fiindcă avea/are darul de a-ți lua ochii cu ”atitudinea” ei ”de gasca” (citiți cuvântul cu ce tip de ghilimele vreți). Presupun că superficialii la superficiali trag, dacă te uitai mai departe de ce scotea pe gură, îți dădeai seama ce tip de persoană e.

În sfârșit, după micile neînțelegeri dintre noi a venit sesiunea și examenul la materia ei. Cum rămăsesem cu un gust amar și abia așteptam să scap, sincer, de o posibilă revedere, am încercat să învăț cât mai bine.

Am fost printre primii oameni care au terminat. M-am dus, i-am predat foaia A4 scrisă față-verso și mă întreabă: Doar atât ai scris?

Eu, mirată, i-am spus: Da, dar e totul corect.

M-am dus acasă cu inima împăcată că făcusem suficient cât să trec, nu prea mă interesau notele. A doua zi am aflat de la o colegă că la scurt timp după ce am plecat, a ridicat una dintre foile A4 lăsate de studenți și a fluturat-o în aer spunând: Voi cu atâta vreți să treceți examenul?

Automat m-am enervat fiindcă nu mi se părea corect să pună cantitatea înaintea calității. Ce fel de profesor ar face asta? Mi-era teamă că am să pic dacă mergea pe criteriile astea. Profesoara de română din liceu ne zicea mereu să nu scriem foarte mult și pe lângă subiect, fiindcă nu stă nimeni să citească. De fapt, e un sfat pe care l-am primit și după care m-am ghidat toată viața mea: contează ce și cum scrii, nu cât scrii. 

M-am măcinat până la rezultate, când am aflat că am trecut chiar cu nota 7. Până la urmă, slavă Domnului, n-o fi fost ea cu toate acasă, dar cel puțin a fost corectă.

Dar ce n-am facut?

Nu știu dacă mi-am revenit după ultimele zile pe care le-am trăit. Am o rumoare incertă în mine, care mă face să vreau să dorm mereu, să scap de ea. Întrebări cărora nu le dau glas nici măcar în minte, deși una mi-a scăpat ieri. Am întrebat un prieten ce-ar fi făcut dacă aș fi murit în incendiu. A fost o întrebare stupidă, morbidă, evident, al cărui răspuns nu am mai vrut să îl știu de îndată ce am terminat de rostit cuvintele.

Și totuși el nu s-a isterizat și mi-a răspuns calm: Aș fi venit la tine acasă și aș fi vorbit cu ai tăi, că știu unde stai. Aș fi venit la înmormântare și îți dai seama că bine nu mi-ar fi fost, doar îmi ești prietenă apropiată.

M-am uitat îndelung pe geam în timp ce luminile stâlpilor îmi traversau fața. Ce-ai fi făcut… ce-aș fi făcut… dar ce n-am făcut?

Presupun că dacă aș fi murit n-aș mai fi apucat niciodată să învăț să cânt la chitară, n-aș mai fi scris niciodată, nu mi-aș mai fi îmbrățișat niciodată părinții, n-aș mai fi mâncat cartofi prăjiți, n-aș mai fi simțit niciodată miros de haine curate, nu m-aș mai fi plâns niciodată de vară, n-aș mai fi atins niciodată fulgii de zăpadă, n-aș mai fi ascultat niciodată folk, n-aș mai fi iubit, n-aș mai fi văzut niciodată muntele sau marea, n-aș mai fi citit niciodată o carte, n-aș mai fi adormit în metrou, nu mi-aș mai fi băut cafeaua în patiseria de la Eroilor când aș fi plecat prea devreme de acasă. Sigur, astea-s primele care mi-au venit în minte, sunt foarte multe.

Poate exagerez sau dramatizez, nu-mi permit să îmi fac procese de conștiință pe seama acestui fapt. Cred că sunt lucruri firești la care te gândești după o astfel de întâmplare, încă mă bântuie imaginile cu fum și țipetele de disperare pe care le auzeam de un etaj mai jos și încerc să trec peste ele, să mă concentrez pe alte lucruri.

Și totuși probabil un lucru aș fi realizat cu siguranță după moarte: aș fi reușit să îmi cresc traficul pe blog cât nu a crescut în toți ăștia 6 ani de când scriu aici 😀

Povestea cu incendiul

La cursurile și predicile despre diverse dezastre și întâmplări nefericite nu prea ești atent. Fie că e vorba de predica pe care o ține nenea de la protecția muncii, fie că este vorba despre lecția pe care o predă dirigintele în clasa a 5a.

Și adevărul e că informațiile-ți sunt inutile în fața panicii, când frica pune stăpânire și gândurile se duc în cele mai adânci râpe și în cele mai nefericite ipoteze. Culmea e că regula numărul 1 exact despre asta e: NU VĂ PANICAȚI! Ăhă. Da.

Era 16 și ceva când s-a întrerupt internetul așa că m-am dus să iau prânzul, că nu mâncasem decât de dimineață 2 felii de pâine și băusem o cafea. Apăs pe clanță și simt un miros de ars, mă întorc la colegele mele și le spun:

– Băi, miroase a încins, a cabluri arse…

Deschid ușa și un val de fum negru înecăcios dădu năvală în încăpere din holul unde abia puteai întrezări ceva la 2 pași.

– E incendiu, haideți pe terasă.

Am pus repede mâna pe telefon și am ieșit. Tot blocul era cuprins de fum negru de sus până jos, toate prizele si aerisirile fumegau in apartament. Nu știam ce arde, unde arde, ce se întâmplă, de la ce e, cum o să se termine. Nu știam nimic, dar nu asta ne-a speriat. Câteva nivele mai jos niște oameni țipau după ajutor, țipau după copil, țipau pur și simplu cu atâta disperare încât îți zbârlea părul de pe șirea spinării.

În blocul de vizavi la fiecare etaj era câte o persoană cu telefonul în mână, noi, la fel, am sunat din secunda doi la pompieri. Țipetele continuau, fumul continua să iasă, noi așteptam deznodământul.

Adevărul e că în momentele astea nu prea știi exact ce să crezi/faci/gândești. Să fii optimist nu poți fiindcă te afli în situația în care te afli, să fii pesimist parcă nu-ți vine să fii, iar pentru a fi realist ai prea puține date.

Cert e că te poate cuprinde un val de emoții care te paralizează fizic și mental. Singurul lucru la care mă puteam gândi era dimineața pe care tocmai o avusesem cu zăpadă, ochi somnoroși, calorifer cald și covrigi cu susan și mă bucuram că am trăit-o. Cam atât. Nu m-am gândit nici o clipă la ce nu am apucat să fac în viața asta sau la ce aș pierde sau la… nu știu, alte bazaconii pe care de obicei le întâlnești în filmele americane. Poate n-am conștientizat suficient pericolul deși tușeam ca un măgar de la fum și mă usturau gâtul și plămânii, poate eram prea în șoc sau poate pur și simplu optimista din mine știa că o să fie bine. Poate chiar am refuzat în mod inconștient să duc scenariul până la capăt, cine mai știe…

Am rămas pe terasa/balconul apartamentului, pompierii ne-au zis să stăm acolo și fumul a început să se domolească încet, încet. Am început să facem mișto, deși pe de o parte conștienți că nu era un moment potrivit. Am râs, din nou, mai mult isteric și pe fond de stres mormăind un ”auăleu” la fiecare glumă. Nu știu nici acum dacă a fost o reacție normală sau de preferat, dar râsul e bun, cică eliberează stresul, la noi a venit natural.

Avem impresia asta zilnică și adânc înrădăcinată că noi suntem stăpâni pe viața noastră. Și acum îmi vine să râd și să plâng în același timp, cât de imprevizibil e totul și cum atât de puține lucruri depind de noi și de ce vrem. Faptul că viața se poate schimba de la o clipă la alta nu e o noutate pentru mine, o știu perfect, dar când ți se readuce aminte atât de brutal… Rămâi fără respirație chiar dacă ești la aer curat, în stația de autobuz, mergând spre casă cu hainele și părul încă mirosind a cabluri încinse.

P.S. Am uitat să vă zic – fiind curentul oprit, când am coborât s-a dovedit și mai utilă lanterna pe care o port la mine în geantă

La Jeg – povestea din spatele business-ului

Înainte să vă las cu documentarul despre ”La Jeg” vreau să vă spun olecuță și despre povestea mea cu terasa studențească din campusul Leu.

Când am auzit prima oară fraza ”Hai în Jeg” m-am zbârlit la propriu și mi-am imaginat automat un loc groaznic din pricina numelui. Cred (din păcate) că i-am acordat o șansă abia prin anul 2 sau 3 de facultate când m-am dus din pură curiozitate cu niște colegi. Probabil m-aș fi dus mai devreme dacă aș fi fost acolo în fiecare zi, dar având cursuri rar, așa s-a nimerit.

Era sezonul rece, iarnă sigur, fiindcă am intrat înăuntru. Era fum, zgomot, dar atmosfera era (culmea, contrar așteptărilor) caldă, primitoare, iar prețurile foarte mici. Subit am îmbrățișat viața de student.

Oamenii se apropie de oameni… dar și de pisici

Cafeaua era 2 lei pe atunci și era bună, întotdeauna îmi amintesc cafeaua bună. Nu mare mi-a fost mirarea când am dat de restul grupei acolo, așa că ne-am așezat cumva toți la o masă lungă. Nu puteam sa vorbim toți între noi fiind prea mulți, însă spațiul este în așa fel gândit (intenționat sau nu) încât chiar aduce oamenii mai aproape.

Atunci l-am cunoscut și eu pe Tomiță, motanul localului, și tot de atunci am început să frecventez mai des locul. În sesiunea de iarnă acolo ne refugiam după examene pentru că era cald, ieftin și o atmosferă plăcută, așa cum spun aproape toți studenții în documentarul de mai jos. De asemenea, îmi amintesc că aveau televizoare date pe Discovery și/sau meciuri de fotbal, ceea ce mie personal mi-a plăcut (nu e rău să mai ai la ce să tragi cu ochiul din când în când).

Discutam despre teme, facultate, proiecte. Ultima oară când am fost acolo era vara lui 2011 și am stat afară la terasă, posomorâți că nu făcuserăm mare lucru la ultimul examen.

La Jeg, loc de refugiu fizic și mental

Aș minți dacă aș spune că ”La Jeg” nu a făcut parte și din studenția mea într-o mică parte. Nu privesc cu atât de mare nostalgie locul ca cei care merg acolo zilnic în timpul facultății, însă mi-ar părea cu siguranță tare rău dacă s-ar închide mai ales că am aflat de Sala de Lectură. Habar n-aveam că există așa ceva 🙂

Cred că de multe ori, după ce am aflat de el, am privit localul ca fiind un loc de refugiu și chiar aveam un sentiment de confort psihic că era acolo. Întregul campus, mai ales clădirea facultății și Etajul 6 au fost întotdeauna reci și pustii pentru mine, iar simpla idee că la o mică distanță găsesc un loc cald, cafea ieftină, alți oameni și mâncare (ba chiar și Wi-Fi!) a contat enorm.

Dacă nu știți exact de ce scriu despre asta vă invit să citiți mai multe în articolul ăsta, pe Facebook și să vizionați documentarul de mai jos în care puteți afla și perspectiva omului de afaceri și perspectiva studenților. Chiar merită și felicitări celor care au ajutat la realizarea filmului!

Chef de citit

Sunt foarte fericită că de câteva zile mi-a revenit cheful de citit în metrou (chef pierdut de un an, cred). M-am apucat de o altă carte de la Cotidianul, ”O lume se destramă” se numește. Nu știu cine a scris-o – da, știu cum sună, dar ideea e că nici nu vreau să știu cine a scris-o. Luați-o ca pe o superstiție.

Am atâtea cărți începute încât dacă nu o termin nici pe asta, degeaba știu cine a scris-o. O să mă uit la numele autorului cu mai multă atenție după ce o termin… dacă o termin. Mai citesc și una pe calculator, mai am 100 de pagini și o termin. E o tâmpenie cu multe clișee, dar merge repede.

În altă ordine de idei, de dimineață am ridicat privirea din carte (tot în metrou fiind) și în fața mea 5 persoane citeau una lângă alta. Chiar merita o poză, așa ceva mai rar 😀

Sper să mă țină cheful și să mai citesc, poate o să urmeze și ceva recenzii pe blog.

Offtopic 1: avem ”reclama zilei” pe Time for Ads

Offtopic 2: vreau să îmi iau șosete cu degețele

Offtopic 3: o sa redeschid taraba cu mărțișoare handmade, ia să fiți pe fază că bat gongul în curând

Offtopic 4: săptămâna asta era să cad de vreo 10 ori pe patinoar trotuar și totuși n-am căzut! Sunt un fel de Superman…