Recomandare: Viata lui Pi

Încheiasem eu articolul cu retrospectiva și îmi spusesem că am terminat cu blogul pe anul ăsta, dar am uitat să vă spun ceva foarte important. Ultimele filme pe care le-am văzut la cinema anul ăsta au fost The Hobbit și Viața lui Pi.

În ambele cazuri am citit cărțile, diferența a fost că le-am citit în perioade de timp diferite. Hobbit-ul l-am citit când aveam 13-14 ani sau așa ceva și n-am mai ținut minte mare lucru din el, în schimb a doua carte am citit-o prin 2009 și mi-a plăcut tare mult așa că am ținut morțiș să văd filmul la cinema, mai ales că a fost în 3D.

Viața lui Pi” este excelent realizat, am stat cu sufletul la gură ceea ce mi se întâmplă extrem de rar! Și vi-l recomand cu dragă inimă pentru că are cam tot ce vrei – acțiune, actori buni și multe mesaje care te pun pe gânduri. Ah, da, nu vă mai duceți copiii de 4-6 ani la acest film, nu e pentru copii!

Ca să vă spun și câteva lucruri despre The Hobbit. Mie mi s-a părut OK pentru că a fost multă acțiune și reușește să te țină prins mai ales că e tot 3D, însă mi se pare o mare prostie să scoți dintr-o carte de 300 de pagini, 3 filme și mai ales să le faci atât de lungi – 2 ore și 45 min?

În sfârșit, atât am vrut să vă spun, să vă îndemn să mergeți la Viața lui Pi fiincă merită toți banii! Bine, eu vă îndemn să citiți și cartea înainte, dar rămâne la latitudinea voastră. Vă pun și-un trailer mai jos să vă faceți o idee cam despre ce-ar fi vorba, nu vreau să dau spoilere!

Retrospectiva 2012 si planuri pentru 2013

Tăiem încă un an de pe listă și nu îmi dau seama exact dacă e de bine sau de rău faptul că nu știm unde s-a dus timpul. Unde s-a dus? Ne-am distrat? L-am trăit? Ținem minte ce-am făcut cu el și unde l-am pus? A meritat? Aceleași întrebări ca la final de an – când s-a făcut decembrie? Cum de urmează deja ianuarie? Ce-am făcut și ce facem mai departe?

Retrospectiva 2012:

– am cunoscut mulți oameni noi, unii cu care am rămas și prietenă și am mers la multe evenimente

– am pornit Time for Ads

– am continuat să șofez

– am continuat să merg la interviuri și ulterior…

– m-am angajat

– am reușit să îmi fac cărți de vizită pe ultima sută de metri

– am luat licența cu 8

– am făcut mărțișoare, accesorii și huse pentru device-uri

– am continuat să scriu pe blog și continuu să public și pe Digipedia din când în când

– am scris cu diacritice

– mi-am vândut netbook-ul

– am câștigat diverse lucruri mișto cu blog-ul și m-am implicat în campanii

– am pierdut nopți întregi filosofând și vorbind tâmpenii

– am iubit de multe ori

– am îmbrățișat de multe ori

– am fost la concertul Evanescence

– mi-am cumpărat un nou aparat foto

– am iertat și am pus punct unor etape prin care am crescut

– am fost recunoscătoare pentru ce am avut, mai ales pentru sănătate

– am regretat mai puțin unele decizii, mi le-am asumat și am depășit momentele de impas

– am testat gadget-uri

– (și acum părțile mai puțin bune) m-am distanțat de unii oameni

– a murit unul dintre câinii pe care îi aveam

– am început de 2 ori mai multe cărți pe care nu le-am terminat

– n-am învățat să cânt la chitară

– n-am reușit să ajung la munte sau să plec oriunde altundeva

– n-am reușit să îmi cumpăr/construiesc o casă pentru păsări, am renunțat la idee momentan

– mi-am pierdut perspectivele pe care le-am recuperat, pe care le-am pierdut din nou și pe care le-am recuperat…

E 31 decembrie, 12.05 AM și îmi dau seama cât de fragmentat a fost 2012 pentru mine. Ăsta e cuvântul, fragmentat, cu oameni care au intrat și au ieșit din viața mea, cu oameni care au revenit, cu drumuri și sute de articole, proiecte începute, terminate, prea puține chestii concrete realizate. Și totuși zilele s-au dus, s-au scurs și altele urmează să se ducă. Bine, sunt doar constatări, pentru mine e importantă familia și că-s ei bine, nu restul detaliilor ce contează mai puțin 🙂 Restul sunt nimicuri, așa că să privim înainte, să vedem ce listă alcătuim pentru 2013. Pentru noul an eu vreau așa (pe lângă sănătate și liniște, evident):

– să cresc mult mai mult pe plan profesional

– să-mi iau mașină (neapărat)

– să nu mai pierd perspectivele nici măcar temporar

– să nu mai am așteptări de la ceilalți, fie ei apropiați sau nu

– să continuu să scriu, blogul face 6 ani în februarie! 🙂

– clar trebuie să ajung la munte cândva, trebuie pur și simplu, nu știu cum sau când, dar știu că trebuie

– să-mi păstrez calmul, ambiția și să am mai multă răbdare

O să mai completez listele până diseară. Dacă nu, vă urez de pe acum La mulți ani! și mulțumesc tuturor celor care au trecut pe aici și m-au citit, tuturor celor care au fost alături de mine, tuturor celor care m-au încurajat să îmi urmez planurile și să acționez mai mult decât visez 🙂

 

Prima mea vizita in Londra (2)

[continuarea primului articol Prima mea vizită în Londra (1), text scris de D.V.]

Am rămas și fără țigări… mă gândeam: ce dracu’ fac eu de la 7-8 dimineața până la 17:00. Toți banii care îi aveam mi-au ajuns de un pachet mic de țigări, o ciocolată și o apă. Mă gândeam… apa trebuie să-mi ajungă, pe la 11 am mâncat jumătate de ciocolată și am păstrat a 2-a jumătate în cazul în care mesajul nu ajunge la mama și trebuie să dorm în aeroport 🙂 A 2-a jumătate de ciocolată urma să fie cina 🙂

Stau eu singur în aeroport, încerc să dorm pe bagajul mare pe care-l căram după mine, nu am reușit nici cum… Senzația pe care am trăit-o atunci nu pot să o compar cu nimic, singur în aeroport pe o bancuță. Vezi oameni cum vin, îți zâmbesc, stau 20 minute și pleacă… și tu rămâi…

Niciodată nu a mai trecut timpul atât de greu… se face vreo ora 15-16:00 și se deschide check-in-ul, eu am fost primul 🙂 Merg la poarta de îmbarcare. Îți dai seama că după ce stai de unul singur într-un aeroport de la 6:00 pana la 16:00 cam pierzi noțiunea timpului. Stau pe bancuță (again) și aștept să înceapă îmbarcarea când dintr-odată văd că se deschide! În capul meu: OAU! În sfârșit ! Merg acasă! Îmbulzeală mare la îmbarcare, știi cum e… Urc în avion, ma așez frumos în scaunul meu și aștept să decolăm. Coșmarul s-a terminat. Dintr-odată o văd pe stewardesa care incepe și verifică biletele tuturor pasagerilor, zic… La dracu, o fi careva cu bombă sau ceva, nu se poate să am eu așa ghinion.

Ajunge la mine și-mi spune că trebuie să mă dau jos din avion. A fost una dintre cele mai grele lovituri pe care le-am primit vreodată. Mi-a venit să plâng, “De ce? Vreau doar să ajung acasă. Ce aveți cu mine?” Și-mi zice stewardesa că trebuie să mă dau jos că avionul ăsta nu merge în Belgia, merge în Peru, prima doamnă care mi-a verificat biletul nu a fost atentă ce scria pe bilet și m-a lăsat să intru în avion. Îți dai seama ce aventură era dacă ajungeam în Peru… 🙂 Nici nu pot să-mi închipui… Și fără bani, și fără telefon, doar cu pașaport și o față de om disperat 🙂
OK… ies din avion și-mi aștept avionul. Cool, în final ajung în Charleroi, mama nu-i… era aprox. 18:00. Mă plimb pe la toate ghișeele să-i cer cuiva să-mi dea un bilet gratuit către Bruxelles. Îmi zice o tipa, du-te afară și vorbește cu șoferii, ei te-ar putea ajuta. Cool, merg afară și îl abordez pe un șofer și-i explic tot ce mi s-a întâmplat (în engleză, nu știu franceză sau flamanda). După ce-i explic tot, așa repezit/disperat cum eram am și uitat să-l întreb dacă vorbește engleză. La sfârșit, după 5 minute de vorbit și explicat îl intreb pe șofer: “do you speak english?” … La care șoferul îmi răspunde: “un poquito”, era clar, m-a înțeles perfect :)) Mi-ar fi plăcut să mă filmeze careva să-mi vezi fața în momentul ăla… Deja eram sigur, dorm în aeroport până în următoarea zi și până la urmă fac eu cumva să ajung acasă. Mă pun și-mi mănânc cina (a 2-a jumătate de ciocolată), după “mancare” ies afara la o țigară și mă gândeam să întreb un polițai ce mă sfătuiește să fac. Stând și fumând țigara și uitându-mă cu disperare și ochi umezi la autobuzele care vin din Bruxelles o văd pe mama care-mi face cu mâna! În momentul ăla… God bless everything, and my mom, and my father, and my brother, and Vlad, and everything ! :))))

That was an adventure… wasn’t it ? 🙂

Prima mea vizita in Londra (1)

[Am scris azi că vreau povești și deja am primit una foarte bună, sunt tare fericită. Enjoy!] Textul a fost scris de D.V.: 

Se întâmpla acuș vreo 4 ani. Locuiam în Bruxelles și am hotărât să merg până în Londra la un prieten, în weekend, cu avionul.

Am aterizat la Stansted, am luat un microbuz până în centrul Londrei în King’s Cross. Prietenul meu, Vlad, locuia în nordul Londrei. Iau metroul. Eram foarte derutat în King’s Cross, 1 milion (exagerez) de intrări/ieșiri/direcții, noroc că am un simț al orientării destul de dezvoltat și am găsit linia pe care trebuie să o iau. Urc în metroul super aglomerat și în spatele meu era un domn de culoare destul de bătrân, avea peste 55 sigur.

După ce pornește metroul începe domnu’ și înjură de toate cele:

“De unde ați venit atât de mulți?”, “Puturoși ce sunteți, futu-vă, bagu-vă …”

Înjura non-stop pe toată lumea, parcă era împotriva umanității sau ceva… Mă gândeam: există 2 variante. 1: Totul e OK și ajung la Vlad cu bine. 2: Domnu’ pune mâna pe mine și în secunda 2 îl iau la bătaie de nu a văzut așa deva în viața lui (instinct de român) :)) Domnu’ a coborât din metrou și totul a fost OK până la urmă. Ajung unde trebuia să ajung, în nordul Londrei la stația de metrou. Ies afară, vreau să-l sun pe Vlad, nașpa, nu aveam roaming la telefon. Era undeva în jurul orei 18:00.

Merg la cel mai apropiat magazin, cumpăr o cartelă de telefon, mă pun pe o bancuță singurel și-mi schimb cartela de la telefon, îți dai seama, eram cu bagaj după mine. Telefonul meu nu era decodat și nu am putut suna de pe el. Cool… ce dracu mă fac acu’, nu pot să-l sun, să-i spun că am ajuns. Mă uitam în stânga și dreapta după un iCafe să-i dau un mail, nu știam pe unde dracu’ să traversez strada, englezii au un mod ciudat de a semnaliza “zebra”, foarte rar se găsesc marcaje pe asfalt, sunt doar 2 chestii mici (gen piloni) iluminate în mijlocul străzii și lumea știe că acolo e trecerea pentru oameni 🙂

Cool, faza cu iCafe-ul nu o să meargă, zic: hai să caut un telefon public, am văzut niște autobuze parcate și am mers să-l întreb pe un șofer unde găsesc un telefon public. Telefoanele publice erau chiar în spatele meu, doar că eu buimac și stresat că o sa dorm pe stradă nu le-am văzut 🙂 Îl sun pe Vlad care deja era agitat că eu încă n-am ajuns, vine după mine cu mașina și mergem la el acasă. Îmi las bagajele și ghici! La Pub direct ! 🙂 După vreo 4-5 beri Vlad îmi explică cum e la job-ul lui și-mi zice: “Uite ce cărți de vizită mi-am făcut!” Îmi dă cartea de vizită pe care o bag în portofel (îmi place să păstrez cărțile de vizită).

Ne-am îmbătat & stuff, a doua zi am tot umblat din colo-n-coace. Luni dimineața aveam avion spre Charleroi (un aeroport la vreo 50km de Bruxelles). Pornim dimineața la drum spre aeroport (cu mașina lui Vlad). Zborul era în jurul orei 6:00. După încă o seara de băută & stuff îți dai seama că ne-a fost foarte greu să ne trezim. Cu greu am ajuns la aeroport, ne luăm rămas bun și toate cele. Ajung în aeroport și ghici ce… am pierdut avionul 🙂 Merg la doamna de la casierie să cumpăr alt bilet, îmi zice doamna că biletul costă £16, cel puțin așa am înțeles eu. Înțelesesem ca plăteam doar diferența pentru că am pierdut avionul. Scot banii să-mi iau alt bilet și-mi zice femeia: “six zero not one six”, biletul era £60.

Zborul era la la aprox 17:00. Aveam bani fix pentru drumul de la Charleroi (aeroport) spre Bruxelles. Trebuie să fac ceva, că n-am suficienți bani să ajung acasă. Trebuie cumva să-l sun pe Vlad.  Acu’ e acu’… telefonu’ nu avea baterie, nu aveam nici un număr de telefon (în cap). Îmi aduc aminte… hopa… am cartea de vizită. Me = cel mai fericit om de pe planetă. Mi se pare că mai aveam vreo £11 în portofel. Îl sun pe Vlad să vină să-mi dea bani. Vlad era aproape în Londra (aeroportul Stansted e la vreo 60km de Londra). Se întoarce Vlad și-mi dă toți banii pe care-i avea în portofel, £60 sau £70, nu mai țin minte exact. Ne luăm iar rămas bun & stuff. Merg și-mi cumpăr alt bilet de avion.

Cool, prima problema rezolvata, cum o rezolv pe cealaltă? Cum ajung de la Charleroi în Bruxelles ? Nu aveam nici un număr de telefon, telefonul mort. Cum să fac să o anunț pe mama din Bruxelles să vină (cu bani) după mine în Charleroi. Singurul număr pe care îl știam din cap era numărul de fix din Romania, fratele era acasă atunci. Sun (de la telefon public) și-i explic fratelui rapid, rapid ce am pățit și să o sune pe mama să-i spună să mă aștepte în Charleroi, atunci am pierdut orice conectare cu familie/prieteni, oricine care mă putea ajuta, nu aveam telefon… și nici bani 🙂

 Continuare

ai o poveste buna? spune-o!

Soarta a făcut să cunosc foarte mulți oameni noi anul ăsta și nu cred că greșesc atunci când afirm că fiecare din noi are o poveste de spus. Din diverse motive nu le scriem, ci doar le spunem celor în care avem încredere sau poate că nu le spunem deloc, ci doar le ținem pentru noi riscând să le uităm la un moment dat.

Am auzit și trăit, la rândul meu, lucruri tare frumoase care nu au putut fi spuse în detaliu, fiind mult prea personale. Nu mai beneficiez de avantajele anonimatului de multă vreme, dar mi-a venit ideea să vă dau vouă șansa să vă spuneți povestea în mod anonim.

Dacă mă citiți de mult timp sau mă cunoașteți câtuși de puțin, știți că nu urmăresc să creez conținut pe spinarea voastră fiindcă nu scot bani din blog. N-am reclame după cum se vede, nici măcar Google Adsense nu mi-au activat încă.

Vreau din tot sufletul să citesc întâmplări și povești de viață triste-fericite-haioase-nervoase-romantice-anxioase-etc, dar cel mai și cel mai important: reale! În noi respiră o altă mică lume, trăită și văzută diferit de fiecare, de ce să nu o afișăm prin cuvinte?

Cum se desfășoară toată treaba cu anonimatul?

Dacă nu aveți încredere în mine că vă voi păstra anonimatul, vă recomand să vă faceți o adresă de mail falsă prin care să îmi trimiteți textul vostru. Dacă aveți încredere în mine – și aici vă dau cuvântul meu că n-am să spun nimănui cui aparține textul în cauză- puteți trimite și de pe adresele voastre personale, deși tot aș prefera varianta cu adresa de mail falsă ca să nu pot fi acuzată că am dat din casă. Firește, puteți schimba numele reale ale personajelor.

Adresa mea este: alexandra.mght (at) gmail.com

Îmi rezerv totuși dreptul de a fi selectivă (nu vreau texte execrabile sau care n-au legătură cu ce vreau eu să fac aici) și de a edita textele ce urmează să fie publicate aici (adică să pun diacritice, să corectez din punct de vedere gramatical etc.). Oricum ar fi, aș vrea să vă ofer o voce. Poate, cine știe, descoperim noi oameni cu talent într-ale scrisului 🙂

p.s. aș aprecia tare mult dacă m-ați ajuta să spread the word prin rețelele sociale sau prin alte căi, chiar cred că ar ieși ceva mișto. Merci în avanas!

La 4 dimineata

Oamenii când n-au probleme, își fac singuri și când își fac probleme singuri, riscă să aibă insomnii. La 4 dimineața m-am trezit și n-am mai putut să adorm din cauza gândurilor care-mi zumzăiau ca muștele bețive în cap. Am clipit de câteva ori în întuneric, m-am întors de pe o parte pe alta, am încercat să îmi ascult doar bătăile inimii. Nimic.

M-am uitat la mormanul de ambalaje de la bomboanele mâncate cu doar câteva ore înainte. Am apăsat pe un buton al telefonului și am îngustat ochii. S-a luminat ecranul și mi-a arătat 4.30.

O jumătate de oră de când nu pot să adorm la loc.

Nu știu dacă voi aveți animale de companie, însă eu am unul de care m-am atașat cumplit. Mă uit la ea și îmi crește inima ca atunci când m-aș uita la propriul copil, doar pentru simplul motiv că e mereu acolo. Am aprins, deci, lampa de pe noptieră și m-am ridicat în capul oaselor. Se făcuse 5.30 și gândurile nu se îmbunau.

Am întors capul și am zâmbit când am văzut-o cum dormea lângă mine, adâncită probabil în vise cu șoareci, broaște și… popcorn 🙂

 Evident că i-am făcut o poză rapid și ușor ca să nu o trezesc, după care m-am întins lângă ea și i-am pus mâna pe burta măricică în care investește mama de ceva vreme. Pe la 5.50 am adormit la loc.

peste noi vegheaza ea

Seara, când intru pe stradă, mă opresc un moment și mă uit în sus. Nu în dreapta, nu în stânga, sus. Azi era lumină, dar nu de la becuri. Alea sunt arse pe juma de stradă, v-am mai zis, era lumină de la ea. Gheața lucea pe jos, m-a atras iar, am ridicat capul și colo, sus, mi-a arătat Raiul, mi-a îndrumat pașii. M-a strâns în brațe cu razele ei, mi-a zis să nu alunec, să nu cad, îmi zice asta de când eram mică, de când ridicam jaluzelele vechi și mă uitam minute în șir pe cerul de iarnă. Numai iarna, fiindcă vara nu vedeam nimic de frunzișul nucului.

Dacă sunt cu cineva, îi opresc și pe ei să se uite. ”Uite”, chiar așa zic, ”uite cât de fain e”. Vara mi-aș duce salteaua în curte să stau acolo ore întregi, dar mi-e silă de broaște și ce alte lighioane mai umblă pe acolo.

Sunt atâtea lucruri pe care vreau să le achiziționez și să le fac anul viitor, încât nu știu cum să mă împart, cum să gândesc logic și să economisesc, cum să restructurez bugetul, cum să fac mai mult. Mă gândesc la ce e util și ce nu, la ce e moft și ce nu și în fiecare zi adaug ceva nou pe listă, în loc să scad.

În seara asta adaug pe wishlist un telescop, ca s-o văd pe ea mai aproape, ca să îi număr pistruii, ca să văd avioanele cum clipesc vioaie și duc oamenii departe de casă sau aproape de oameni. Poate că gândiți despre ceea ce am zis că este un bullshit romantic sau literar, dar nu e. În seara asta nu mi-am mai scos mini lanterna din geanta de supraviețuire, m-am uitat în sus și am mers mai departe așa cum vă sfătuiesc și pe voi să faceți întotdeauna.

Sursă foto

Canon A3300: mici experimente

Dacă tot am câteva zile libere, am zis să recuperez cu toate hobby-urile pe care le am și să pun la punct alte treburi. Oamenii din jurul meu mi-au făcut niște cadouri superbe anul ăsta de care m-am bucurat poate mai mult decât s-a văzut.

Canon-ul A3300 însă e un cadou de la mine pentru mine pe care abia azi l-am cercetat mai mult. Filmarea am testat-o deja, dar azi am testat și descoperit multitudinea de efecte cu care vine. Mai jos aveți rezultatele de care-s foarte, foarte mândră. De obicei îți ies 2-3 poze bune din 100, mie mi-au ieșit 9-10 din 20, ceea ce e mai mult decât aș putea cere. Compatibilitatea dintre mine și aparatul foto e una tare bună, cred că e începutul unei relații frumoase.

În afară de resize nu am modificat pozele cu nimic și sunt făcute în grădină/casă. Nu puteam să nu prind câteva cadre și cu noile accesorii pe care le-am realizat zilele trecute, mai ales că ăsta a fost motivul principal pentru care mi-am luat un nou aparat foto.

Ceva păreri? 🙂 Care vă place cel mai mult? Una dintre ele mi se pare că transmite cu adevărat ceva, sunt curioasă dacă ghiciți care.

Traditia bez(n)metica de Craciun

La 11 m-am trezit hotărâtă clar să fac treabă – curățenie, ordine și disciplină. Pisica dormea lângă mine, în plapumă, însă am deranjat-o, eu, crudă ființă, fiindcă nimic n-avea să îmi stea în calea fericirii de a face curat pentru Crăciun.

M-am îmbrăcat, mi-am prins părul într-o coadă de cal. O șuviță îmi cădea peste ochi, am prins-o cu o clamă. O fi sexy, dar nu-i practic. M-am uitat în jur – haos în cameră. Aseară nu mi-a mai păsat ce las pe unde, știam că urmează o zi de curățenie. Laptop-ul era undeva pe jos alături de materiale și cutii cu ace și papiote. Cablurile împânzeau biroul, o cană și un pahar, praf peste tot, haine împrăștiate.

Pisica se uită urât la mine că n-am vrut să mai lenevesc cu ea. Drept să spun aveam și nevoie la budă. Și după ce am ridicat și am pregătit totul pentru aspirator și mop și tot ce trebuie, am dat să deschid becul. Am apăsat de două ori pe întrerupător și îmi dau seama că Enel va avea din nou un frigider plin cu carne. Și nu toată de porc.

În așteptarea curentului pierdut

Am ieșit pe hol, am mai probat un bec. Nimic. Era clar. 11 dimineața, 24 decembrie, scenariul se repetă încă un an. Este deja o tradiție impusă pe care noi o avem… ah, noi și încă câteva străzi. Am mâncat lapte cu cereale și mi-am băut cafeaua apoi am așteptat. Și am așteptat. Și am așteptat. Nimic. Se făcu ora 12… 13… 14… tot nimic. Mă apuc să dau cu mătura și pe la vreo 15.30 ne apucăm să împodobim bradul. Ah, da, am sunat și să facem reclamație și, evident, ne-a luat ceva să găsim numărul de telefon bun. Se pare că binecunoscutul 0219291 nu mai e tocmai disponibil. Am aflat astfel că o să vină la 18. Dap, 7 ore de curent întrerupt teoretic. Și, cum să vă spun, curent întrerupt înseamnă la noi – fără apă, fără căldură, fără nimic. Vorba lui tata: fără curent te duci înapoi cu 50 de ani.

Mama a făcut cozonacii la lumina lanternei (și tot i-au ieșit groazv, binecuvântate fie mâinile ei!) și după multe injurii, râsete și mâncat sarmale la lumânare, la 18 ne-am dus în cameră și ne-am culcat. Evident, la 19 a venit curentul. Yeap, 8 ore ne-au ținut. Probabil echipa care a fost trimisă pe teren a fost și cinstită pe drum sau ceva de genul și n-au reușit să rezolve mai repede problema.

La 19.30 spălam chiuveta la baie, la 20.30 dădeam cu mopul. Parcă tot nu mi-a venit să le las pe mâine, plus că am vrut să fiu cuminte ca să vină Moșul. Și a venit! 🙂 Am primit anul ăsta cam tot ce mi-am dorit și poate că până se termină luna, înainte de 2013, o să mai primesc ceva important. Poate cel mai important, it’s right there…

Întunericul, moment de reculegere

Stând și așteptând (urăsc să aștept) m-am gândit la multe lucruri care s-au întâmplat anul ăsta. Și m-am gândit cum am ajuns dintr-un loc în altul, cum am întâlnit un om sau altul și din nou mă simt ciudat. Ca un om cu prea puține sertare, care nu poate cuprinde tot ce a fost și tot ce e și unde am ajuns, de unde am plecat și pe cine am întâlnit și cu cine am vorbit și ce am realizat sau nu. Mi-am adus aminte de multe, am retrăit ușor unele senzații și m-am întristat. Da, ca un moș sau mai bine zis ca o babă nostalgică.

Acum stau pe scaunul vechi din piele roasă, pisica e în brațe. Sunt în pijama, am părul împletit, pe jumate ud. Am făcut baie și mă doare spatele de la rapiditatea cu care am încercat să fac ordine, cred că mă voi uita la un film. În ciuda zilei de azi, în ciuda stării de nervozitate și atmosferei nebune (la propriu), în ciuda singurătății și în ciuda prafului pe care l-am șters abia succint de pe amintiri… în ciuda dorului pe care îl resimt atât de aspru pentru unele persoane, mă uit în jur. Așa, da, în pijamaua veche, cu tălpile reci, mă uit. Și văd că am tot ce îmi trebuie, nu am cuvinte suficient de mari cât să exprime recunoștința mea. Și vă doresc și vouă să vă uitați în jur și să vedeți că aveți tot ce vă trebuie, vă doresc și vouă înțelepciunea și tăria să treceți peste unele lucruri și să vă găsiți liniștea, așa cum am găsit-o și eu. Am alcătuit un video pentru voi mai jos, e realizat cu noul Canon A3300 și editat cu Movie Maker-ul pentru Windows 7, cadoul meu pentru voi!

Zilele astea o să ne citim mai des probabil, până una alta mă uitam oftând la articolul (extrem de tâmpit de altfel) pe care l-am scris în 2008 intitulat Crăciun în beznă. V-am spus că pana de curent de sărbători e tradiție impusă de Enel de ani de zile, nu? 🙂 Tschuss.

Personaje de poveste din metrou (1)

M-am hotărât să fac o serie de articole în care să vă povestesc mai multe despre cei pe care îi văd în metrou. Sunt sigură că nu e o idee nouă, probabil sunt și alții care au făcut asta, dar fuck it. Suntem oameni, deci diferiti, deci da… Personaje memorabile, care mă fac să zâmbesc, să mă uit chiorâș, cu drag sau să mă întristez.

De câteva ori am notat rapid pe Facebook întâmplările. Sunau cam așa:

14 decembrie: ”La metrou mă duc la 3 magazine și întreb dacă au să îmi schimbe 5 lei. La al treilea magazin un băiat tocmai cumpăra ceva și îi dădea vânzătoarei 12 lei și ceva, întreb vânzătoarea dacă are să îmi schimbe. Zice că nu, o bombăn. Am tras cu ochiul la băiat care se uita în portofel, dar merg mai departe. Pe scara rulantă găsesc totuși în geantă măruntul de care aveam nevoie, băiatul de mai devreme trece pe lângă mine când ajungem la suprafață și mă întreabă: ”vrei să te ajut? să schimbi?” zic ”Nu, e ok, merci”. Poate că n-a fost mare lucru, dar m-a făcut să îndur altfel statul în stație și restul de drum spre casă 🙂 Îmi place când dau de oameni, oare cum l-o fi chemat și care i-o fi fost povestea…”

20 decembrie: ”Multe personaje memorabile în metrou azi: o pereche de gemene pe care nu le puteai distinge decât după sprâncene și fular, doi programatori pasionați, un tată ce îi punea fularul la gât fiului său de 13-14 ani la fel de înalt ca el, ambii purtând ochelari :)”

Sunt povești în spatele acestor oameni. Povești pe care îmi place să le văd, să le admir și, evident, îmi place să scriu despre ele că altfel nu am fi acum, aici, în acest sens giratoriu virtual numit blog.

Tot aseară, pe 20 decembrie, mă uitam la fețele oamenilor din vagon și mi se păreau toți triști, obosiți, numai fețe încruntate și colțuri de guri lăsate în jos. Atenția mi-a fost repede captată de un cuplu, tineri, ea îl tachina pe el. Lângă ei erau un bărbat și un puști de vreo 4-5 ani. Fata zice ceva, nu aud, evident, sunt prea departe. Până una alta o văd că îi pune o gumă în păr băiatului. Râd amândoi, scoate repede guma, dar tot mai rămân bucati lipite de păr… Fata râde, el mormăie…

– Să vezi ce îmi face mama dacă mă vede așa…

Fata se apucă să îi curețe guma din păr și îi ține capul în poală. ”Auuu!” zice băiatul, puștiul de pe scaunul alăturat e în genunchi cu spatele spre culoar și se întoarce, se uită la ei și râde. Cei doi se pregătesc să coboare, el are guma în mână și o tachinează pe fată că i-o va prinde în breton. Râd și coboară pândindu-se în continuare.

Azi, 21 decembrie, mă așez paralel cu un bărbat cu barbă (și mustață) albă și un basc vișiniu într-o parte. Are ochi albaștri și primul gând a fost ”Deci Moș Crăciun merge cu Metrorex”, mai ales că alături de el stătea o fată cu o căciulă tare bizară, țuguiată și tricotată în câteva culori, una dintre ele fiind verde fosforescent. M-am uitat mai cu atenție, bărbatul cărunt părea pictor și lucrul ăsta mi-a fost imediat confirmat când am auzit că vorbeau de o expoziție. El ținea în mână ceva ce semăna cu un tablou învelit și ea avea o sacoșă cu Mega Image verde…. da, fosforescent. Era îmbrăcată cu un palton lung și negru, era puțin atinsă de acnee. Jumătate din drum au râs, nu stiu care era subiectul, dar mi-a plăcut că erau veseli.

Pe celălalt rând de scaune, în același vagon, îl văd pe JR din Dallas. Eh, nu chiar JR, ci un bărbat la vreo 40 de ani, cred, îmbrăcat în haine de cowboy. Rucsac de piele maro, cizme maro, pălărie maro, blugi și ochelari de soare în metrou. Cred că am mai scris despre el, îl vedeam frecvent într-o perioadă, e tare greu să nu îi observi stilul vestimentar. A mers cu mine tot restul drumului, am coborât la aceleași stații, după atitudine nu pare prea sociabil așa că mi-e frică să mă întreb, chiar și în sinea mea, cine e și ce face 😀

Uneori unele fețe îmi rămân imprimate în minte. Și acum pot să o recunosc pe bruneta care învăța germană și era foarte expresivă ori pe alți 2 IT-iști pe care îi vedeam și când mergeam la birou acum 2 ani jumate și pe care i-am revăzut de curând.

Mi se pare fascinant să observi ce fac ceilalți, cum gesticulează, cum vorbesc, cum râd, mi-ar plăcea uneori să fac o poză cu aparatul foto ca să îi vedeți și voi. Dar nu pot, că ar fi foarte ciudat și la metrou oricum n-am voie. Așa că îi fotografiez cu mintea și vă povestesc ce am văzut, sperând că scriu suficient de bine încât să vi-i imaginați, să vă distrați, bucurați sau întristați și să simțiți alături de mine sentimentele pe care ei le afișează, trăiesc și transmit.

Pe data viitoare!