Cine face pariu cu mine?

Pariu pe prietenie este un  mic eveniment care îmbină două lucruri foarte dragi mie – cântatul la chitară și literatura.

Am vorbit cu Ștefan acum 2-3 săptămâni și m-a întrebat dacă mai scriu și dacă mi-ar plăcea să citesc în cadrul evenimentului. Am acceptat cu mare drag, acum o săptămână i-am trimis textele și tot. Texte la care, fie vorba între noi, mă uitam cam strâmb că nu mi se par foarte bune, deși mulți mă contrazic… nu știu dacă pe bune sau doar din politețe, eh.

Inițial aș fi fost eu și Ioan Mateiciuc (pe care l-am mai ascultat mai demult pe youtube) pe partea de literatură, dar Ioan a trebuit să anuleze, așa că nu știu cine mai vine. Mai multe detalii oficiale citiți pe Bocancul Literar , mi-ar face mare plăcere să vină și ceva oameni pe care îi cunosc, poate chiar bloggeri sau cititori ai acestui blog pentru că unele texte vor fi și de aici.

Să vă zic cum este ca atmosferă la Pariu pe Prietenie? Căci am fost data trecută să văd cum stă treaba. Evenimentul se ține în Club Mojo, un local tipic centrului vechi, cu mobilier de lemn și mult fum de țigară. Mi-a adus foarte mult aminte de cenaclurile la care mai mergeam pe vremuri, deși recunosc că nu e chiar aceeași atmosferă. Aici lumea pare mai prietenoasă și se vede că mulți dintre participanți deja se cunosc între ei. Părțile cu folk sunt cele mai frumoase din punctul meu de vedere și cel puțin pentru asta abia aștept duminica.

N-am mai citit de foarte mult timp ceva în public și da, cred că o să am ceva emoții, dar sper să mă descurc. Cineva m-a întrebat de ce fac asta… Din varii motive, pentru că în continuare suțin literatura, cultura, arta și tot ce ține de ea chiar dacă nu mai cred în totalitate că are vreun rezultat/scop. E o adunare de oameni pasionați, de oameni cu litere în degete și în urechi, o nișă care da, sigur, nu îți pune pâinea pe masă, dar care cu siguranță o pune pe suflet.

Vă aștept duminică 🙂

P.S. Ștefan ar vrea să aducă mai mulți bloggeri pe scenă, cum vi se pare ideea? 🙂

Am parasit echipa LaptopNews

Cu inima ușor îndoită, cu bocceluța pe umăr, iaca am pus punct unui capitol din viața mea și din viața proiectului LaptopNews. Am investit un an și 3 luni din viața mea în articole și știri, am trecut prin diverse momente alături de echipă sau singură. Momente care s-au crestat în mintea mea și în sufletul meu, unele extrem de frumoase pe care nu le voi uita niciodată.

Am avut ocazia să întâlnesc o echipă de oameni care m-a inspirat să scriu, am avut ocazia să cunosc mulți dintre băieții de treabă care lucrează la site-urile de IT (și pe care sper să îi revăd la ceva evenimente sau cu alte ocazii), am învățat multe despre laptop-uri, despre review-uri, despre colaborări, despre afaceri și despre cum să lucrezi cu un deadline sau target, lucruri foarte importante în viața oricărui redactor. Mi-am făcut și mulți nervi, dar am și zâmbit de multe ori, am mai și greșit, dar am mai și scris chestii mișto de care am fost mândră.

Așa cum îi spuneam și lui Sorin – am scos tot ce am putut din LaptopNews și LaptopNews a scos tot ce a putut din mine.

O să îmi aduc aminte mereu cu drag de stația Eroilor și patiseria de acolo, în care mi-am petrecut destul de multe dimineți bându-mi cafeaua la o masă, când ajungeam mai devreme. O să îmi aduc aminte de discuțiile pe care le aveam cu Roxana despre care rută era mai scurtă, pe la Facultatea de Medicină sau drept înainte spre Academie 😀 Și de mascota de la IKEA și de ziua de joi, de buticurile din zonă care arătau ca dinainte de 1989, cu iaurt Danone expirat și cafele de 1 leu la 1,7 lei.

Astea erau din vremurile în care mergeam la birou. Apoi am început să lucrăm de acasă și am învățat din nou lucruri noi, cum ar fi ce înseamnă autodisciplina. Am scris și despre asta un articol, dar e încă în draft, îl voi publica tot la Ștefan pe blog cândva.

Eu sper din suflet ca proiectul să crească mai departe și mai mult, să ajungă la un nivel mare pentru că se investește zilnic muncă și suflet în el. O să stau cu ochii pe ei și voi menține legătura cu echipa, însă drumurile noastre, deși poate cu același sens, s-au despărțit așa cum era firesc.

Vreau să le mulțumesc colegilor mei încă o dată că au lucrat cu mine în mod profesionist și de cele mai multe ori plăcut și să le urez mai departe mult succes! Nu în ultimul rând vreau să mulțumesc tuturor cititorilor că m-au urmărit și că urmăresc site-ul în continuare.

”Vom reveni cu mai multe detalii referitoare la disponibilitate și preț”

regula de 3 simple a calatorului CGM

Vreau să scriu despre cele 3 reguli de aur ale celor care fac mult până la serviciu/școală/oriunde-altundeva-unde-trebuie-să-fie-zilnic și tot cu ocazia asta îmi explic și haosul din geantă care nu se datorează faptului că sunt femeie ci faptului că fac foarte mult pe drum oriunde m-aș duce și mă simt eu mai în siguranță dacă am tot ce îmi trebuie.

Astă vară renunțasem la geanta mare și greoaie și îmi luasem o simplă borsetă în care îmi îndesam ”strictul” necesar. E drept, am primit multe comentarii de genul: wow, îți încape ceva în aia? Și da, erau puțin îndesate lucrurile, nu mai avea nimic loc, nici măcar un ac de păr, însă avea doar câteva sute de grame și nu îmi rupea umărul. De ceva vreme a trebuit să trec la vechea geantă semi-sport pe care o urăsc 😀 De ce o port? Pentru că n-am apucat să îmi cumpăr alta spațioasă. Problema cu gențile astea e că-s grele ele însele… Cred că a mea are cel puțin 200-300 de grame, dacă nu mai mult. Plus ce mai pun în ea, firește că ajunge la un kil și ceva.

Și haosul din ea (pe care îl urăsc de asemenea) se datorează, așa cum spuneam mai sus, faptului că petrec mult timp pe drumuri oriunde m-aș duce. Cum într-o oră – o oră-jumate se pot întâmpla destul de multe. Așa am ajuns să mă gândesc la cele 3 reguli de aur ale celor care-s mereu pe drumuri. Iaca ce m-a învățat viața și nevoia:

Regula nr. 1: În aglomerație poartă părul prins dacă ești fată… da, de fapt și dacă ești băiat. Oricum ar fi, prinde podoaba capilară, altfel cu siguranță o să te trezești cu câteva fire smulse, gumă de mestecat, codițe împletite ireversibil sau, poate, cine știe, chiar dreduri din oficiu…

Regula nr. 2: Poartă ceva confortabil, altfel o să îți blestemi zilele că îți intră chiloții în fund sau că te dor picioarele de la încălțăminte și drumul lung.

Regula nr. 3: Întotdeauna trebuie să ai cu tine:

gel antibacterian, șervețele umede/uscate – cel mai și cel mai des am fost în situația de a avea nevoie ca mâinile mele să fie curate și să nu am posibilitatea să le spăl cu apă și săpun. Iar șervețelele uscate, hai… că ”la toți” ne curg mucii 😀

un carnet și un pix – întotdeauna ai ceva de notat – un număr, niște date, o idee, calcule. Mă simt cu totul descoperită fără o hârtie și ceva de scris și da, de fiecare dată când n-am avut, s-a nimerit să îmi trebuiască neapărat. Argh!

o umbrelă – nu vă mai povestesc de faza în care am dat 20 de lei pe o umbrelă pe care n-am folosit-o, nu? deci mai bine ai una în geantă

un spray cu gaz paralizant/piper – prea mulți dubioși, prea mulți câini comunitari, prea ca la București

telefon funcțional: ăsta e obligatoriu pentru oricine.

o carte: e singurul mod în care poți să îți petreci viața pe drumuri, însă cu un scop sau mai bine zis, cu un folos.

medicamente: nu concep să nu ai un antinevralgic sau ceva de genul la tine, nu știi când te pălește durerea de cap de ai impresia că minutele s-au transformat în ore

acte&bani cash: eh, inutil să mai menționez de ce. Punctez aici, mare atenție: bani cash! Nu-s adepta cardurilor sau a plăților electronice (deși în curând o să fiu obligată de circumstanțe), însă chiar m-am săturat eu când îi văd pe ăștia care n-au 10 lei cash să plătească la Mc Donald’s sau să bage la automatele alea de la metrou sau să plătească taxiul sau… Presupun că ei sunt certați cu banii cash așa rău cum sunt eu certată cu cardurile. Ce-o fi, frate, atâta vrajbă între noi? 🙂

Am întâlnit bărbați care purtau treburile astea în torpedou (bine, minus cartea, umbrela – că, evident, de ce ai avea nevoie de o umbrelă dacă ai mașină, doh!), am înâlnit bărbați care fac mișto de faptul că gagicile poartă tot felul de treburi cu ele, dar când n-au chef să care ceva sau au nevoie de un șervețel umed sau mai știu eu ce, apelează la prietenele lor. Am întâlnit bărbați care purtau treburile enumerate mai sus sau o parte din ele în rucsac și i-am întâlnit pe ăia care merg cu mâna în fund și cer mereu câte ceva.

Nu mă atac când băieții fac mișto de gagici că au gențile ticsite cu prea multe treburi pentru că da, am văzut multe inutilități purtate de femei în geantă. Și când spun multe… mă refer la MULTE! Chestii pe care eu nu le-aș lua cu mine decât într-o excursie sau o vacanță, adică uneori le lipsește și câinele cu tot cu coșuleț din geantă. Fetelor – c’mon! Probabil de aici a și pornit prejudecata asta.

Eh, eu vă zic că noi, călătorii, avem nevoie de cele enumerate mai sus, avem nevoie de o mică siguranță. Poate e vorba și de o mică stabilitate pe care o întâlnim în haosul acela mititel, o stabilitate care ne lipsește și care se conturează bine în multitudinea de lucruri la care putem apela dacă avem nevoie. Adică dacă nu putem apela la oameni, măcar să putem apela la lucruri, nu-i așa?

Semnat

Un Călător cu Geanta Mare

NetCamp 2012 – aplicatii, online si afaceri (after)

Nu știu la cât se trezește Manafu când are un eveniment din ăsta gigant ca cel de azi, dar eu am vrut să ajung la prima mea ediție de NetCamp la timp. La 6.30 am fost brici, pe poziții, neștiind exact cât am să fac până la Marriott cu traficul de dimineață.

Am băut cafeaua acasă ca un pelican, m-am suit în Bălănica (vechea Dacie) și mi-am început ziua. Am ajuns, evident, devreme. M-am oprit în stația de autobuz, în fața hotelului și m-am uitat în stânga și în dreapta pentru vreo… 5 minute, îmi căutam viitorul. Oricât de poetic sună asta, pe atât de adevărat este (o să vă lămuresc în viitorul apropiat printr-un articol detaliat).

Pentru prima oară am să tratez doar anumite puncte cheie din sesiuni. Cum ar fi faptul că la început am stat cu echipa celor de la Kaspersky, în fotoliile lor puf pe care mai aveam puțin și le luam acasă, apoi am zărit alte cunoștințe la masă. Deja începea să vină lumea. În timpul ăsta am mai băut o cafea – 2 cafele în mai puțin de 2 ore, un nou record!

NetCamp a fost ultimul eveniment Evensys de anul ăsta din ce am înțeles, dar mai important pentru mine este faptul că a fost ultimul meu eveniment de anul ăsta la care am mai putut să particip. Pe viitor cred că o să fiu nevoită să renunț la conferințe și altele de genul din diverse motive (o să vă lămuresc în viitorul apropiat printr-un articol detaliat).

Și din acest motiv m-am întristat, am privit ziua cu un ghimpe în suflet, știind că am să fiu departe de mediul ăsta pe care am început să îl cunosc din ce în ce mai bine. Departe de oamenii cu care am lucrat sau cărora le-am urmărit activitatea, departe de sentimentul acela încurajator pe care mi-l dă fiecare om nou pe care îl cunosc și cu care vorbesc pentru prima oară. Ah, sau oamenii cu care mă regăsesc după ani și ani… 🙂 Că vorba aia, mi s-a întâmplat.

Nu știu dacă m-am atașat de evenimente, de oameni sau de sentimentul pe care mi-l lasă fiecare chestie de genul ăsta. Nu știu cum am ajuns să am sentimente de orice fel fie vorba între noi, dar, chiar dacă nu sunt foarte bine definite, ele există.

Au fost diverse momente la care am râs cu adevărat la această ediție, cum a fost dansul lui Alexis Bonte pe Gangnam Style, cum îl auzeam pe Vlad Stan din sala alăturată sau glumele cu Manafu (care e un moderator excelent) și Porsche Cayenne.  Mi-a plăcut chiar și discuția plină de viață despre ceea ce pare a fi (zic așa pentru că nu am testat-o) una dintre cele mai ingenioase aplicații mobile – Star Taxi.

Mai sus vorbeam de coincidențe și oameni cu care m-am reîntâlnit după ani. Prin 2010 am fost la un interviu pentru un internship pe business, printre cei care au luat interviul au fost și Vlad Stan și Cătălina Rusu cu care iată, am ajuns să stau de vorbă la NetCamp în pauza de prânz. Am aflat că Girls in Tech ediția românească a fost organizată de Cătălina. Un eveniment despre care știam dinainte, însă la care eu n-am mai apucat invitație. Poate data viitoare.

M-am întâlnit și cu Adrian în a doua sesiune de conferințe, era chiar pe scaunul din fața mea, am schimbat două trei vorbe, apoi am vrut să ajung la Start Up Now, însă nu au mai fost locuri și am ajuns la Mobile Dev. în ultima parte. După cum ziceam și mai sus, a fost chiar foarte interesant să aflu mai multe despre aplicațiile Star Taxi, SMS Parking și TranaportUrban care au devenit partenere Vodafone.

RoboFun au fost și ei prezenți

În sfârșit, am început articolul ăsta joi seara, abia acum reușesc să îl termin – sâmbătă după amiază. Multora le-a plăcut ce am zis în prima postare despre NetCamp – ”am început să am un vis” pentru că probabil s-au regăsit în acea frază. Și pot să zic că odată cu evenimentul acesta dedicat antreprenoriatului online visul meu a devenit mai abitir. Fără riscuri și eșecuri n-ai cum să ajungi să crești sau să câștigi, nu? Am decis să risc și să mă îndrept cu mândrie spre un posibil eșec.

Am încercat să apelez la diverși oameni din online pentru un sfat-două referitor la cum să continuu ceea ce am pornit cu Time For Ads, însă uneori nu există bunăvoință pentru un sfat, un îndemn, o săgeată care să te îndrume în ce parte să o iei când rătăcești în jurul unei idei de proiect ca o găină fără cap. Poate am apelat la cine nu trebuia, cine știe. M-a întristat faptul în sine, pe de altă parte înțeleg și perspectiva lor, este greu să te uiți la ăștia mai mici fără să ai un beneficiu direct, fie el financiar sau de altă natură chiar dacă și tu ai fost cândva în acea poziție.

Oricum, am tras linie și cred că am găsit direcția în care trebuie să o iau. O fi bine, o fi rău, o fi greșit, o fi corect? Răspunsurile la întrebări after the break.

Ca de fiecare dată vreau să îi mulțumesc lui Cristi pentru invitație și echipei Evensys pentru încă un eveniment de succes, așa cum mă și așteptam 🙂 Sper din suflet să ne mai întâlnim și pe viitor!

m-a oprit politia

În mașină se auzea vuietul caloriferului, șoseaua era iluminată parțial și în față niște câini se gândeau dacă să îmi taie calea, dacă să se sinucidă sau nu.
Mă gândeam la bricheta cu care am aprins focul de pe stradă. Era de la un partid. Partidul celor care se bat cu morile de vânt și ies câștigători. La următoarea intersecție alți câini stăteau de pază, mi-au văzut farurile colorate curcubeu, au auzit bătăile prea repezi ale inimii și m-au oprit. Nu m-a oprit niciodată Poliția Rutieră a Gândurilor Ascunse. Nici nu știam dacă îmi făceau mie semn să opresc sau idiotului din spate care uitase să aprindă farurile, dar am oprit incertă, la o adică îmi spuneau să îmi văd de drum dacă nu se refereau la mine.

– Bună seara, îmi spune unul dintre ei în timp ce se apropia cu un pas macho.

– Bună seara, răspund.

– Permisul… actele mașinii… și să coborâți din mașină, vă rog.

– Sigur, imediat.

Am bâjbâit pe întuneric după lădița din spate în care țineam actele ascunse. Am oftat, obișnuiesc să oftez când sunt în ultimul loc unde vreau să fiu. Îngustez ochii și caut printre hârtii, inima îmi bate mai repede decât trebuie, gândurile mi se sparg haotice în timpan în timp ce nările negre de fum trosnesc când răsuflu. Scot tot ce trebuie și i le dau domnului Polițist. Îmi zice:

– Hm!

– Ce?
– Mașina e veche…

– Da…

– Și aveți actele în regulă la ea…

– Da..

Zâmbesc dobitocește și nu îi place chestia asta. De data asta, lupul flămând de șpagă îngustă ochii la mine și îmi spune, ia suflați…

– Hoooo…. suflu spre el.

– Ați băut?

– Nu, domnule, cum să beau, eu nu beau…

– Doamnă, eu zic că ați băut… ia să aducem fiola.

– Adă, domn’le, fiola, să vezi că n-am băut.

– Fane, ia adă mă fiola aia să vedem cât are la bord domnișoara… Îi strigă colegului său care stătea în mașină.

Fane îi răspunde pe o voce răgușită: – Sigur ai luat-o de la secție?

– Caută, mă, în torpedou, că doamna se joacă cu noi…

– Domnișoară, de fapt… Înclin capul puțin și măresc ochii a uimire. Se uită și zice sictirit:

– Domnișoară…

Din depărtare se aude iar vocea fumată a lui Fane:

– N-ai luat-o de la secție, îți zic, nu e nici în torpedou.

– Mă, futu-i mama ei de fiola…

Se duce cu pas hotărât spre mașină, deschide ușa și pe geam i se vede doar fundul. Mă bufnește un râs isteric și mușc șalul ca să nu mă audă, dar degeaba. Își ridică moaca din torpedou și strigă la mine furios:

– Doamnă, ce vi se pare așa amuzant? Dumneavoastră chiar sunteți băută…

– Domnișoară, reușesc să zic printre hohote.

Se uită la Fane cu ochii mari și îi zice șocat:

– O ia mama dracului pe asta. Ia dă, mă, rola aia…

– Domnișoară ia veniți aici… Fane, ține de capătul ăsta să întindem fâșia.

– Ce e asta? Scotch?

– Izolier band.

Îmi aduc aminte că ”Scotch”-ul era soluția universală pe care o folosea tata când se strica ceva în casă. Se strica un furtun, îi punea sctoch, se crăpa un geam, îl astupa cu scotch, ba cred că și când eram mică și cădeam pe stradă îmi punea tot scotch la rană. ”Copile, ți-e foame? Ia niște scotch, îți trece”. Alt val de râs isteric mă cuprinde, grohăi ca un porcușor în eșarfă și nu mă pot opri deși văd polițistul furios cum se apropie de mine strigând nu-știu-ce.

– Mergeți pe bandă!

Proștii o puseseră strâmb. Sau… Mă rog, eu așa o vedeam. Mă opresc cu greu din criza de râs și mă apuc să merg pe tâmpenia aia de bandă. Calc de două-trei ori în afara ei și polițistul se uită satisfăcut la mine de parcă ar fi aflat un secret murdar.

– E clar, sunteți mangă.

– Nu-s, domnule, ce-ai…

– Păi, nu vedeți că nu sunteți în stare să mergeți drept pe bandă?

– Păi cum dracu să merg drept dacă banda e așa îngustă…

În fine, m-au luat la secție. Am lăsat mașina acolo, râsul tot nu îmi trecea, dar printre lacrimi, dureri de burtă și înjurăturile polițistului, dau cu piciorul sub scaun și văd că îmi balansează pe ceva – fiola. O scot de acolo și îi întreb dacă aia era ce căutau mai devreme. Fane zice entuziasmat că da, celălalt îi zice să oprească pe dreapta, undeva pe Magheru, să suflu în ea. Fac cum îmi zice, deși râdeam iar ca proasta, imaginându-mi-l pe polițistul recalcitrant cu steagul american pe cap și flautul în ureche, ieșind pe cealaltă ureche. În fine și îmi zice:

– Suflați, suflați, suflați… așa… gata, ia… intrați la penal sau scăpați doar cu amendă?

Se uită. Afișajul era 0.

– Cum pizda mă’sii…

Iar mă bufnește râsul, mă gândeam că fiolele n-au mamă. Polițistul se uită câteva secunde prostit la mine, cu gândirea departe, căutând o explicație, o soluție, o răzbunare, ceva, apoi revine în prezent.

– Fane, întoarce, las-o dracu, că asta e lovită…

Mă duc înapoi la mașina mea, mă bucur că pot să mă urc și că am scăpat de amendă. Probabil dacă îmi dădeau amendă de plătit, le-aș fi spus să le-o plătesc în muncă pe șantier sau în stat la pușcărie că bani nu aveam. Mai aveam doar 10 de lei cu care trebuia să pun benzină să ajung acasă.

La al doilea semafor iar m-a pornit râsul pentru că probabil polițiștii nu și-au dat seama că fiola nu detectează decât oamenii îmbătați cu alcool, nu și pe cei îmbătați cu iubire.

NetCamp 2012 pentru antreprenori online si nu numai (before)

Am început să am un vis. Poate că nu e foarte mare, ambițios, dar eu zic că e, luând în considerare vremurile prin care trecem. Visul meu e să încep să scot bani din site-urile în care deja am investit muncă, speranțe și ceva sume de bani (mici, fie vorba între noi, dar nu chiar așa mici pentru bugetul meu). Poate nici n-ar trebui să vorbesc la plural ”site-uri„, pentru că de fapt visul atinge numai proiectul pe advertising.

În sfârșit, ce legătură au toate astea cu NetCamp 2012? Păi cum să nu aibă?

NetCamp 2012 reprezintă o suită de evenimente pentru antreprenorii online, iar anul acesta, pe 22 noiembrie, este a 6a ediție la care din fericire voi ajunge și eu. Ziua se va împărți în:

Start-Up Now! – lecția de antreprenoriat care revine de anul trecut. Este sesiunea noțiunilor de baza și a răspunsurilor directe la întrebările antreprenorilor.

WeWorkWeb– sesiune pentru web designeri și developeri

MobileDev– sesiune dedicată dezvoltatorilor de aplicații mobile, oferindu-le acestora o conferință de jumătate de zi si oportunitate de networking și învățare

Mobile Demo – La Netcamp va fi amenajată o zona în care dezvoltatorii vor putea să își expună gratuit aplicațiile.

Câțiva dintre parteneri: Nokia, Vodafone, Kaspersky, Microsoft etc. Organizatori sunt cei de la Evensys, deci nu mă îndoiesc că va fi totul un succes, abia aștept să ajung! Sper ca prezentările să fie utile și interesante, dar mai ales sper să cunosc oameni faini…

Revin cu un articol ”after” să vă povestesc cum a fost și dacă se întâmplă să mă vedeți pe acolo nu uitați să mă trageți de mânecă, să schimbăm 2 vorbe 🙂

povestea sticlei

A fost odată ca niciodată o sticlă de bere. Scopul ei era să țină berea, să poată fi transportată. Cineva a ales sticla de pe un raft al unui magazin. A invitat-o în oraș, a băut-o, apoi a lăsat-o deoparte.

Sticla aștepta goală. Nu știa ce avea să se întâmple. Ajunge la coșul de gunoi? O să fie refolosită? Sticla se îngrijora tot mai mult și își făcea procese de conștiință. Unde a greșit, de ce o ignoră?

Într-o zi a bătut vântul și, fiind goală, s-a răsturnat. S-a rostogolit, i s-a rupt eticheta. Se simțea ca ultima sticlă. Cu toate astea, cel care băuse din ea prima oară a ridicat-o de jos pentru că făcea zgomot. Scâncea.

A umplut-o cu apă și a udat florile. Sticla s-a simțit împlinită, cu toate astea, apa s-a terminat și sticla a rămas din nou goală, afară. Nu mai batea vântul, dar bătea toată ziua soarele în ea.

Era fierbinte și goală. După mai multe zile în care sticla a rămas așa, neclintită, așteptând fără un scop, cel care a băut din ea a aruncat-o la coșul de gunoi. Sticla s-a simțit murdară și a înfruntat flăcările mistuitoare când a fost reciclată.

Acum nu mai știe ce s-a întâmplat. Acum este o altă sticlă care își așteaptă cumpărătorul pe un raft prăfuit, cu ace de ceas și vise.

p.s. acesta nu este un text literar. sticla există în continuare și va exista pentru totdeauna

Literatura ruleaza – un proiect mai mult decat misto

Daca imi citiți blogul de mai mult timp știți că eu așa mi-am început zilele într-ale blogging-ului. Cu scris, cu literatură, cu piese de teatru și poezii. Apoi mi-am dat eu seama că nu prea merge și am început să păstrez textele de inimă pentru inimă, adică în draft. Foarte rar mai public ceva din textele literare.

Corina și Ariel îmi sunt foarte dragi în primul rând pentru că-s foarte de treabă și în al doilea rând pentru că-s foaaarte de treabă. Adică-s niște oameni simpatici, care fac lucrurile să se întâmple, iar una dintre inițiativele lor mi-a plăcut foarte mult. Se numește ”Literatura Rulează”.

Pe scurt – se dă o carte de citit, iar la o anumită perioadă de timp se face un mic eveniment prin care participanții discută cartea, eventual filmul, cu plusuri și minusuri. Participarea este limitată, în jur de 20, ceea ce e perfect. Grupurile mai mari tind sa se dezbine în grupuri mai mici!

I-am promis Corinei că o să scriu despre asta pentru că merită susținuți, mi se pare o chestie foarte mișto și chiar regret că n-am citit ”O zi” de David Nicholls. Pe lângă faptul că sâmbătă am alte treburi în program, mi se pare și aiurea să mă duc fără să știu despre ce e vorba în carte așa că aștept următoarea provocare, poate reușesc să o citesc… sau poate, cine știe, am citit-o deja! 🙂

Mi-oi fi pierdut eu speranța în literatura online, dar iată că ei nu și-au pierdut-o în oamenii care mai citesc. Aleg și eu de data asta să cred cu ei și să vă îndemn să luați parte la eveniment/proiect, sunt sigură 100% că merită 🙂

KINOdiseea – Festivalul de Film pentru Copii (concurs)

2012 e anul în care se presupune că vine sfârșitul lumii, anul în care Apple a lansat iPhone 5, anul în care Microsoft a lansat Windows 8, anul în care tot nu mi-am găsit de lucru. 2012 mai e ceva totuși, e anul în care se desfășoară cea de-a patra ediție a Festivalului de Film pentru Copii Kinodiseea.

În perioada 16-21 noiembrie în București vor rula rula diverse filme distractive, educative, dedicate atât celor mici, cât și părinților. Totul se va desfășura la Cinema Studio, Cinema Eforie și Sala Elvira Popescu, iar festivalul va include o secțiune specială cu filmele clasice Disney pe care eu personal abia o aștept! De asemenea, veți putea participa la ateliere de inițiere în cinematografie, ținute de specialiști locali sau chiar de la Hollywood.

Cele mi bune 8 lungmetraje premiate la Festivalul International de Film de la Berlin sau la European Film Awards vor intra în competiția Kinodiseea. Printre ele: Zarafa, povestea prieteniei dintre un băiețel și o girafă și a călătoriilor lor pline de neprevăzut, Gattu, un film despre un oraș fantastic, plin de zmee și Dragonul de gheata, povestea unui baiat aflat în căutarea unui nou cămin, ce trece printr-o mulțime de aventuri, se îndrăgostește pentru prima oara, descopera balenele și își face prieteni neobișnuiți.

Proiecțiile sunt programate in fiecare zi de la orele 10:00, 12:00 si 19:00, iar cele din prima parte a zilei sunt gratuite. Filmele, subtitrate sau dublate în limba română, în funcție de recomandarea de vârstă, se adresează copiilor între 5 si 14 ani, educatorilor, bunicilor și părinților.

Pentru că 2012 este și anul în care vreau să îți aduci aminte cum e să fii copil, iată că am ocazia să vă ofer o invitație dublă la Premieră sau orice alt film din cadrul Festivalului de la ora 19.

Ce trebuie să faci? Să îmi lași un comentariu mai jos cu o pățanie de când erai mic sau să îmi spui pe scurt care sunt lucrurile care-ți aduc aminte instant de copilărie.

Termen limită: primesc răspunsurile voastre până mâine, joi, 15 noiembrie, ora 12.00

Va câștiga răspunsul cel mai creativ, bine scris, haios și/sau sincer.  Vă las și cu o melodie care să vă inspire:

 

Update: am citit comentariile voastre și mi-au plăcut, mulțumesc tuturor! Am decis ca invitația să se ducă la Roxana pentru că a avut cel mai însuflețit comentariu și m-a amuzat tare povestea ei 😀 Așadar, felicitări! Sper să te distrezi!

parte din mine

De trei zile stau cu foaia asta electronică în față și nu știu cum să vă spun că faceți parte din mine. Fiecare din voi, oameni care ați pășit în viața asta a mea. Unii dintre voi ați făcut mai mulți pași alături de mine, alții mai puțini, unii m-ați iubit, alții m-ați urât, pe unii v-am mișcat, iar pe unii v-am lăsat indiferenți.

Cu fiecare atingere de privire în ochi am fost mai aproape de voi, cu fiecare cuvânt și râs am plasat un punct în amintire numai de mine știut. După unii am rămas cu un gust mai amar ca hameiul, după alții suspin și țin în mine un dor aproape sălbatic, departe de traista cuvintelor.

Pe fiecare om care a trecut am trasat o linie, curbă sau dreaptă și toți puși laolalta formează harta vieții mele, ca un puzzle. Pe câțiva dintre voi v-am iubit cu prima gură de aer, pe unii vă iubesc de la a doua, pe unii din liceu, pe unii de departe, pe unii de demult, pe unii de curând, pe unii nu-i mai iubesc deloc ci-s doar prinsă de ei în cioburi de vremuri trecute.

Unele lucruri aș vrea să le șterg, pe unele aș vrea să le retrăiesc. Presupun că așa e în viață și mai presupun că nouă oamenilor ne place să ne jucăm cu timpul. Sau poate timpului îi place să se joace cu noi? Am plâns pentru voi, am râs cu voi, am trăit, am pășit pe dale simpatice de pe trotuar și am înjurat împreună, am fost tineri și bătrâni împreună.

Cu unii din voi am păstrat tăcerea, deși eu nu-s fanul tăcerii. Uneori pur și simplu trebuie să fii. Încep să văd tăcerea mea ca pe un moment de reculegere pentru moartea unei amintiri frumoase, exact asta e, poate așa și ar trebui să fie.

Dimineața toți voi mă salutați în minte. Deschid calculatorul, sunteți la un mesaj distanță de mine și totuși departe, atât de departe cu sufletul și mintea. Așez cana de cafea pe birou. Mă mai gândesc că am părăsit patul prea repede, că trebuia să îi dau și lui timp să se obișnuiască cu ideea că formele mele nu-l vor mai cuprinde. Și rămân aici, în locul ăsta și mă las vizitată de amintiri. Sorb din cafea, sunt un oaspete bun, le întreb și pe ele dacă vor. Ele vor mereu și apoi mă mai ridic de câteva ori de pe scaun, mă plâng iar de timp.

Afară se înserează și nu înțeleg de ce. Bălăcindu-mă în amintiri uit că trece ziua, trece săptămâna, trece anul. Uit, am amnezii, mă trezesc că e 22.13. Mă uit la cana de cafea pe birou, e aici de azi de dimineață. Și cana se uită la mine și îmi zice că ar trebui spălată, dar parcă eu n-aș spăla-o. Uneori chiar o mai las până a doua zi aici, pe birou, da, așa dezordonat. Las-o dracu. Că doar din ea au băut amintirile. Amintiri cu oameni, cu povești, cu mine. Amintiri cu oameni care fac parte din mine, care mă construiesc celulă cu celulă, țesut cu țesut, nerv cu nerv și fără de care aș fi oarbă, căci n-aș înțelege nici puținul pe care îl înțeleg din viață.

M-am apucat să scriu aici fără să am o idee clară în minte. Și iată, am ajuns la sfârșitul textului și mi-am dat seama de fapt ce vreau să spun, ce simt, de ce scriu.

Mi-e dor de voi, mă, oamenilor! Mi-e dor de voi toți și nu pot să vă văd sau să vă sun sau să vorbesc cu voi pentru că sunteți mulți și viața nu mai e aceeași nici pentru mine, nici pentru voi. Dar da, în fine. Mi-e dor, atât voiam să zic.