GSK – primul raport de sustenabilitate al unei companii farmaceutice din Romania

GSK România a publicat luna aceasta primul raport de sustenabilitate al unei companii farmaceutice din România. Pascal Prigent, General Manager GSK România a declarat: “Într-o țară cu cea mai scăzută speranță de viață din Uniunea Europeană, cu cea mai ridicată rată de mortalitate infantilă și în același timp cu cel mai mare grad de migrație a medicilor, provocările sunt evidente, iar GSK România și-a luat angajamentul de a contribui la îmbunătățirea calității vieții. Cred cu tărie că un popor trebuie să fie sănătos pentru a deveni bogat, și nu invers. Vom continua să avem un comportament responsabil, să sprijinim comunitatea medicală și să acționăm în interesul și pentru drepturile pacienților”

Raportul acoperă domenii cheie: îmbunătățirea accesului la medicamente, etica în industria farmaceutică, politicile de resurse umane, implicarea partenerilor și investiția în comunitate. Documentul oferă informații specifice legate de creșterea accesului la sănătate al românilor, ca răspuns la problemele pieței locale: buget limitat, mediu supra-reglementatprobleme critice de sănătate și cea mai scazută speranță de viață sau cea mai ridicată rată de mortalitate infantilă.

Câteva exemple de informații interesante pe care le puteți găsi în raport (conform comunicatului de presă):

  • În 2011, GSK România a investit 719.940 de euro în comunitate, în proiecte de sănătate și de educație în sănătate și în alte cauze sociale.
  • GSK Pharma a fost una dintre puținele companii din România și singura companie din industrie care a aplicat metodologia London Benchmarking Group (LBG) pentru a măsura valoarea strategică și impactul investițiilor în comunitate.
  • Operațiunile de producție și logistică ale fabricii GSK din Brașov au adoptat programe de eficientizare a consumului de energie, care au condus la o scădere cu 45% a consumului de energie și cu 40% a emisiilor de dioxid de carbon per tonă de produs livrat, în contextul creșterii producției.
  • În 2011, proiectul “Orange Day” – un brand GSK global –  i-a încurajat pe 68% dintre angajații companiei din România să se implice în comunitatea locală. Aceștia și-au dedicat o zi lucrătoare acțiunilor de voluntariat în cadrul unui program ales de ei, al unei organizații sau al unei cauze aliniate la valorile GSK. În total, angajații au voluntariat 6.282 de ore.
  • În 2011, în cadrul Programului de Traineeship GSK, 17 stagiari au beneficiat de training în companie, pe o perioadă de 6 până la 12 luni

Cine dorește tot raportul mă poate contacta pe mail: alexandra.mght [at] gmail.com

de unde stii?

How do you know este de fapt titlul unui film cretin, cu o gagică blondă cretină care are de ales dintre doi cretini. Și eu sunt și mai cretină că mi-am pierdut două ore cretine uitându-mă la acest film.

How do you know este vai, ce să spun, întrebarea care o macină pe gagică. De unde știu dacă alesul inimii e blond sau brunet, cu ochi albaștri sau căprui, bogat sau sărac, înalt sau scund, cu burtă de bere sau de șaorma? Da, exact, întrebări la rândul lor cretine pentru că probabil nici nu există un ales al inimii ci doar cineva cu care reușești în mod cretin să te înțelegi și să conviețuiești, cu care te plafonezi sau cu care te cațeri pe munți în mod cretin, dar pe care în mod inevitabil încetezi să îl mai iubești sau să îl mai cauți în ceilalți oameni când e departe după o perioadă de timp. Da, e o frază cretin de lungă.

Este destul de evident că you can’t know, mă gândesc. E destul de evident că trebuie să îți asumi niște riscuri în viață pentru că dacă am ști dinainte ce urmează, cum am mai greși și am învăța? Cum ne-am mai bucura? Adică serios, o poveste de dragoste cu sfârșit urât poate avea un început frumos care să o facă să merite. Să merite să te uiți până la capăt, să merite să pierzi două ore cretine din viața ta cretină chiar dacă are sfârșitul ăla cretin.

Cam așa s-a întâmplat la Splendor in the grass, un film clasic, absurd de frumos cu un sfârșit care pe mine m-a durut. Sincer, fizic, am simțit că mi s-a înnodat stomacul când am văzut pe ce drumuri au luat-o viețile personajelor, pentru că așa e în realitate până la urmă. N-ai de unde să știi ce urmează, poți anticipa în mod cretin și poți pierde. Poți anticipa în mod cretin și poți câștiga, dar eu nu știu: de ce ai anticipa din start? Probabil pentru că ești cretin și în vâltoarea de informație, de trafic, de muncă, de pixeli ai uitat să mai trăiești prezentul. Ai rămas prins în corzile trecutului și ale viitorului și devii tu însuți un motor de căutare.

Devii tu însuți un mic Google și anticipezi rezultatele vieții, fără ca măcar să dai click mai departe o zi-două, să te uiți pe lista de răspunsuri. Iei de bună faptul că ești perfect și știi ce urmează. Ar fi bine și n-ar fi bine dacă am fi perfecți, dar știi de ce zic că trebuie să trăiești prezentul? Da, ăla mic, de zic eu că ține o secundă. Pentru că o secundă e suficientă pentru ca viața ta să se schimbe la 360 de grade, o secundă e suficientă să pierzi tot, să câștigi tot. O secundă de fericire este mai mult decât au mulți, mai mult decât poți cere, uneori mai mult decât poți simte.

[Da, acest articol nu trebuie tratat cu maximă seriozitate, a fost scris sub influența filmului cretin]

Digital Divas – inca un frumos eveniment marca Evensys

Cred că într-un an și ceva am mers la peste 30 de evenimente. Unele mai mari, altele mai mici, unele în cluburi, altele în cafenele, ba chiar și la metrou. N-am ajuns niciodată să mă satur de ele pentru că ador partea de networking, dau de oameni interesanți, aflu de proiecte noi, vechi, muncite și răsmuncite. La evenimentele cu produse noi îmi place că pot testa prima device-ul, că pot butona, că pot transmite pe rețelele sociale diverse informații și nu în ultimul rând că după tot, iese invariabil un articol bun de care sunt mândră.

Primul eveniment organizat de Evensys la care am luat parte a fost Webstock 2011, apoi au urmat altele. Am făcut un top 3 agenții/organizatori care îmi plac cel mai mult. Vă pot spune de pe acum că locul 1 în topul meu personal îl deține Manafu și echipa sa din motive pur obiective. Sunt profesioniști, sociabili, deschiși la propuneri și de fiecare dată reușesc să creeze o atmosferă plăcută.

Digital Divas a fost un eveniment dedicat femeilor din Social Media ”despre  inspirație, comunicare, networking și implicare”. Având în vedere că evenimentul a reușit să mă inspire și să îmi ofere un mic boost de încredere în domeniu, cred că și-a atins destul de bine scopul. De fiecare dată rămân cu un sentiment de bine. Dacă Intel are tehnologia Turbo Boost la procesoare, cam așa acționează și genul ăsta de activități în organismul meu, mai ales când întâlnesc și ajung să ascult oameni interesanți. Cei care-s pe domeniul tehnic cred că o să înțeleagă mai bine figura asta de stil 😀

Sesiunea de conferințe a fost deschisă de binecunoscutul cuplu Andreea și Cabral Ibacka. Cei doi sunt implicați în mod activ în online – au bloguri, rețele sociale, scriu des, sunt implicați în campanii și ne-au povestit câte una-alta despre cum privesc ei lucrurile – online vs. offline. Au menționat povestirea cu cerutul în căsătorie scris în două versiuni – el și ea, deși mie nu mi-au zis nimic nou că deja le citisem întâmplător pe amândouă 😀 Adevărul e că cei doi sunt foarte carismatici și sorry, dar nu pot să mă abțin să n-o zic – Andreea este pur și simplu superbă!

După cei doi, au urmat:

Stela Toderascu, Sales Support and Digital Activation Manager, Avon Cosmetics
Madalina Uceanu, Career Coach & Senior HR Advisor CareerAdvisor
Claudia Tocila, Online Communication Manager, Valvis Holding
Alina Constantinescu, Online Community Manager, Bit-Soft

Nu pot să vă povestesc chiar despre fiecare în parte așa că vă zic doar succint ce/cine mi-a plăcut. Filmulețul celor de la Avon Cosmetics a fost foarte ingenios (urmăriți mai jos), aceștia au ”împlinit” 200.000 de fani pe Facebook, iar ramura companiei de la noi din țară a fost printre primele din lume care s-au implicat în online cu blog și rețele sociale. De asemenea, în 2013 strategia va include colaborarea cu cât mai mulți bloggeri. Abia aștept 😀

Mădălina Uceanu ne-a povestit câte ceva despre job-urile din social media și cam din acest punct conferința s-a axat pe cum ai putea să îți faci o carieră în online/comunicare sau ajutându-te de internet. După pauza de cafea, a urmat a doua parte cu:

Radu Ionescu, Creative Director, Kinecto
Diana Enciu, Owner, Fabulous PR & Events
Alina Tanasa, PR Director, Fabulous PR & Events
Andreea-Mihaela Retea, Blogger www.andressa.ro
Sandra Clipea, Junior Consultant, Premium Communication

Radu Ionescu ne-a vorbit despre pasiuni, ne-a dat câteva sfaturi interesante, dar am și reținut niște cuvinte cheie – ”nu te-aș sfătui să lucrezi în publicitate” (citat redat cu aproximație). Din păcate cuvintele astea au fost spuse așa pe jumate și n-am apucat să aflu de ce a spus asta, deși pot să bănuiesc răspunsul. Diana Enciu și Alina Tanasa au vorbit despre propriul proiect pe care l-au pus pe picioare singure. Chiar cred că au fost un exemplu bun de ”așa da” și ”se poate” pentru că mainly au crescut singure în acest domeniu, pe această nișă destul de grea – fashion.

Andressa a avut foarte mari emoții și s-a văzut, însă a avut, cred, prezentarea care m-a inspirat cel mai mult. Sinceră să fiu, deși am mai intrat pe blogul ei și știam cine este de foarte mult timp (de prin 2008 cred), nu o vedeam ca fiind o tipă atât de serioasă, chiar m-a surprins în mod plăcut. Mi-a lăsat impresia că este un om profesionist și m-am regăsit în prezentarea ei din multe puncte de vedere. Și eu devin la fel de emoționată când vorbesc în public și mi se întâmplă să am blocaje, ba chiar uneori fac și greșeli gramaticale fără să îmi dau seama. E greu, dar cred că ”practice makes perfect” și sper să o mai văd pe la conferințe, sper că nu s-a lăsat descurajată.

Sandra Clipea ne-a povestit cum a ajuns să lucreze la Premium Communication publicându-și pe blogul lui Chinezu CV-ul. Uite, cu povestea ei chiar nu eram la curent, însă ce mi-a plăcut a fost intervenția angajatorului. Nu știu numele doamnei respective, dar a dat sfaturi bune și a prezentat totul din altă perspectivă.

Vă vine să credeți sau nu, cei de la Nikon au fost sponsori și, pe lângă faptul că puteai să îți faci o poză la ei în ”studio”, au dat și un aparat foto super-ultra-Jmecher la tombolă 😀 Da, știu, vă gândiți că poate de-asta n-am reușit eu să îmi cumpăr atunci aparat foto, pentru că trebuia să îl câștig pe acesta, dar n-a fost să fie. Am avut numărul 38, iar câștigător a fost 53. Poate altă dată, până atunci tot cu telefonul! 🙂

Păreri finale? A fost interesant și binevenit, am cunoscut oameni noi (și Doamne, atât de tineri!) După cum ziceam și mai sus, m-a inspirat să vreau să fac mai multe cu proiectele mele, să cresc mai mult în toate sensurile în care se poate. Ai toate tool-urile necesare și tot ce trebuie să faci e să știi în ce direcție vrei să mergi și să lupți, așa cum s-a spus.

Mulțumesc din suflet Evensys și Cristi Manafu pentru invitație și felicitări pentru încă un eveniment reușit!

povestea pozei din telefon

Bălănica huruia încetișor în a-ntâia. Căutam loc de parcare. Am găsit cu greu între două mașini, dar am reușit să ne strecurăm. Bălănica nu se lasă încuiată ușor, nu ca alte mașini din astea leneșe de acum, ia timp, trebuie bibilită, trebuie alintată, de-asta m-am îndrăgostit de ea de prima oară. Dacă era altfel, n-o luam de nevastă, deși e cam bătrână și zilele-i sunt numărate. De revizie, nu de altceva.

Călătoria cu metroul a fost scurtă și sinistră. La un capăt al orașului am pășit pe dale de ziuă, când am ajuns în fața hanului lui Manuc începea să se însereze. Am mers de la metrou până pe Șelari.

Era multă forfotă pe trotuar, multă lume, multe cupluri. Anunțau toți ceva. Era sfârșitul unei zile de muncă, era sfârșitul unui task, unei plimbări, sfârșitul unei iubiri. Toamna îmbrăca în seara aia haine de răcoare, iar norii se așezau așa, ca pentru poză. I-am văzut, le-am zâmbit și m-am gândit la mine.

Nu obișnuiesc să scriu despre mine aici în mod direct. Scriu prin ce trec, scriu despre oamenii pe care îi cunosc, uneori mai pun lumina cuvântului pe sentimente, dar niciodată nu scriu pe deplin și în mod direct despre mine. Las celelalte lucruri să mă construiască. În seara aia m-am simțit mai prezentă ca oricând, eram eu cu mine și nimeni și nimic altceva. În stânga mașinile și autobuzele sfredeleau orașul într-o mare de lumini și într-un vuiet ca un clopot de biserică care anunță un mort. Moartea unei zile. Dar fiecare moarte înseamnă o naștere sau poate o renaștere. Moartea zilei înseamnă nașterea nopții.

Când am apăsat pe butonul virtual al telefonului, am imortalizat tristețea. Am zis click tristețe, click singurătate, click mine. M-am gândit că e frig și-s singură și tot ce mă încălzește e lumina roșie a semaforului care nu oprește doar mașini în loc, oprește suflete în loc. Le spune: Ia mai stați oleacă, odihniți-vă, unde vă grăbiți? Lăsați și norii să treacă! Și mai și rimează fără să vreau. Heh.

Am ieșit din corpul meu un moment după ce am făcut poza. Am oftat și am intrat la loc, apoi m-am uitat la poza pe care am făcut-o:

În seara asta am regăsit-o prin telefon și am trăit din nou momentul ăla de sfârșit de zi. Era luni. Ora 18:55, ora în care măruntaiele sufletului meu s-au adunat la sfat în câțiva nori. Click.

 

Puma Love Thy Planet – unde culoare nu e, nimic nu e

V-am povestit câte ceva despre proiectul Puma Love Thy Planet săptămâna trecută, puteți citi aici ca să vă aduceți aminte despre ce a fost vorba. Pentru că miercuri s-a ivit întâmplarea în care au fost implicați și pantalonii (pe care i-am ”bătut” ulterior cu o curea pentru a sta la locul lor), a trebuit să lucrez niște articole cu o zi dinainte. În fine, lucrurile au fost puțin mai aglomerate săptămâna asta, dar e bine să fie așa, îmi place să am ce face. Singurul inconvenient e că nu am avut cum să scriu despre evenimente în aceeași zi în care s-au întâmplat.

Așadar, am revenit aici ca să vă povestesc despre cum a fost ieri la Puma – Love Thy Planet, un event care s-a ținut în Club Oxygen (unde n-am mai fost până acum) din Sun Plaza. Am intrat, m-a întâmpinat un loc suficient de spațios pentru desfășurare, cu o mare terasă afară – aspect important deoarece vopseaua cu care puteam desena se activa la soare.

M-am întâlnit cu mulți pe care îi cunoșteam, dar cam toți erau deja într-o echipă – aspect important pentru că se formau echipe de câte 5 și fiecare echipă concura cu câte un tricou la concurs. Premiul consistent, de 2000 de euro, se împărțea tuturor membrilor echipei respective.

După ce m-am învârtit ca o găină fără cap prin club, vrând să scap de aglomerația de la înscrieri, am reușit în sfârșit să mă lipesc de un grup. În grup am nimerit cu două fete frumoase, Adina și Floris și cu doi băieți, inconfundabilul Augustin și Florin. După îndelungi așteptări am reușit să ne așezăm la o masă și să ne punem rotițele în mișcare. Ce să scriem? Desenăm? Eu una, sincer, nu m-am gândit niciodată la premiu, vă zic și de ce… Unii dintre cei de acolo erau foarte, foarte talentați. Și da, sigur, am eu multe hobby-uri, mă pricep să mai fac un cercel, o poezie, dar la desen chiar nu mă pricep. Cel mai mare respect îl am pentru cei care știu să deseneze, am impresia că acolo procentajul este mai mare la categoria ”talent”, decât ”educație pe domeniu”.

Am avut la dispoziție 3 culori – roșu, portocaliu și albastru cu care am putut să ne facem de cap. M-am gândit mult ce să scriu pe tricou, voiam să aibă un mesaj. Dacă proiectul se numește Love Thy Planet, eu am zis să scriu Love IS thy planet și ca desen am ales eternul copăcel pe care îl am cusut și pe geantă. I-am pus și niște floricele portocalii – amprente de degete.

BEFORE

BEFORE

AFTER

Mă uitam la tricourile unora, mă uitam la al meu, mă uitam la tricourile unora, apoi iar la al meu… și mi-am zis… e clar, nu poate fi purtat pe stradă. Pe sfârșit mi-am adus aminte că am primit și o geantă de pânză și dacă șabloanele păreau cea mai ”safe” opțiune prin care puteam să fac ceva chiar purtabil, am zis să încerc unul dintre mesaje. Am căutat și ăsta de mai jos mi s-a părut cel mai potrivit:

Acum, vorba Elenei, ”am stricat un tricou, dar m-am pricopsit cu o geantă purtabilă”. Îmi place la nebunie gentuța mea, deși vine sezonul rece și pânza nu e tocmai rezistentă la fulgii de nea sau picăturile de apă. În orice caz, evenimentul a ținut destul de mult și a fost foarte distractiv să îmi exersez creativitatea alături de echipă și să îi urmăresc pe ceilalți cum lucrează. Au fost mai mulți artiști în ton cu atmosfera- muzicieni, un tip care a modelat în lut o pumă (a ieșit foarte fain), niște fete care se ocupau cu origami, pictori etc.

Pentru că vreau ca postarea asta să fie și ca un feedback constructiv, o să spun și câteva dintre chestiile care nu mi-au plăcut. Organizarea n-a fost gândită până la capăt – s-a creat foarte mare aglomerație la înscrieri pentru că:

1. au fost mulți oameni

2. trebuia să semnezi personal și să arăți și buletinul

3. trebuia să apuci să te încadrezi în cele 22 de echipe

Un alt lucru puțin ciudat a fost acela că pensulele și creioanele erau la prinde-cine-poate. În sfârșit, asta n-a făcut decât ca provocarea să fie și mai mare și să desenăm cu mâinile sau cu mini-trafaleții puși la dispoziție 😀 să zicem că n-a fost chiar așa rău. Ba chiar mi-am adus aminte cum e să fii copil când mi-am mânjit palma dreaptă ca să îi las o amprentă lui Floris pe tricou. Am trăit sentimentul ăla de mamă-ce-mișto-e-să-te-murdărești-pe-mâini. Sigur, când am ieșit afară mâna mea s-a făcut portocalie (da, încă nu s-a luat în totalitate). N-are nimic, mă uit cu drag la dungile portocalii și albastre care se mai văd vag pe degete 🙂

O concluzie finală nu știu dacă există, cert e că mie personal mi-a făcut plăcere să iau parte la o asemenea activitate pentru că mi-a stimulat creativitatea și am lucrat în grup. Premiul a fost câștigat de echipa 2, felicitări le spun și eu cu ocazia asta!

Până la urmă așa cum spune noua mea geantă, look on the bright side, dacă stăm bine să ne gândim toate tricourile au ieșit purtabile, fie că e vorba de ieșit în oraș sau de mers la culcare 😀

despre noi inceputuri, frici, asteptari si pantaloni

Prima gură de aer. Prima julitură. Prima zi de grădiniță. Prima zi de școală. Primul examen. Primul băiat/fată de care îți place și nu te place înapoi. Primul sărut. Prima zi la job.

Toate astea de mai sus sunt grele pentru că trebuie să te acomodezi unui loc, unui lucru nou, unei persoane. Ba uneori trebuie să te acomodezi și unui timp. Dar vreau să vorbesc mai mult despre ultima chestie: prima zi la job sau prima zi când începi un job nou.

Am urcat la etajul 1 în clădirea neagră. Toate ușile erau din sticlă, în unele mă vedeam pentru că aveau efect de oglindă. M-am uitat, normal, să văd dacă arăt prezentabil. Era decent, deși îmi tot cădeau pantalonii și îmi venea mereu să ridic haina să îi trag în sus. Dracu să îl ia pe ăla de a inventat talia joasă.

Ajung în fața unei uși prin care puteam să văd birourile. Apăs. Nu se deschide. Apăs iar, un tip foarte drăguț dinăuntru mă vede și îmi zice pe muțește ”intră”. Apăs iar. Ușa nu se deschide. Îmi face semn să apăs mai cu putere. Apăs mai cu putere, minune! Se deschide ușa. Ah, cât de penibil! Exprim asta și cu moaca, zâmbind prostește. Tipul îmi zice să aștept în camera alăturată. Erau două uși – ”aici sau aici?” ”Uite acolo”, iese de acolo un puști care vorbește la telefon.

Camera era mare, cu o masă ovală. Sau dreptunghiulară? Mă așez, îmi trag iar pantalonii, mă gândesc că o să îi tai cu toporul când ajung acasă. Era să cad de pe scaun, bine că eram singură și nu mă vedea nimeni. Intră o fată. Se prezintă, o cheamă Mihaela. Mă întreabă dacă vreau ceva de băut… ”o apă, un ceai?” Binecuvântați fie românii și ospitalitatea lor. Am zis că o apă ar fi mișto.

Aștept 2-3 minute în care mă gândesc la: site-uri online, job, perspective de viitor, ziua de ieri, pantaloni, ziua de ieri, pantaloni din nou, fereastră, ploaie, blog, business și pantaloni. Șirul e întrerupt de o altă tipă. Mă salută, se prezintă. Zic ca fraiera ”îmi pare bine, Alexandra” în loc de ”Alexandra, îmi pare bine”. Primul lucru pe care îl întreabă: ”Ești supărată, Alexandra?”

”Păi, cam da, nu trebuia neapărat să o spui…”

– Nu, de ce toată lumea zice asta?

Râd înfundat și nesincer și îmi fac procese de conștiință că se citesc lucrurile prea ușor pe moaca mea. Îmi explică lucruri, articole, bani, site. Era ultimul loc unde voiam să fiu, nu din dezinteres, ci din cauza faptului că se holbau norii la mine și scaunele erau de plastic, mă făceau anostă, străină, rece, n-aveam ce să caut acolo.

Când n-ai ce să cauți într-un loc, o simți. Simți până în oase, iar când aparții unui loc, iarăși simți. Dar, sigur, poți să te înșeli, pentru că uneori intervine frica de un nou început.

Oriunde începi și cu oricine începi ceva ți se pare înspăimântător pentru că sunt calcule pe care trebuie să le faci, fapte pe care trebuie să le pui în balanță și viitorul devine subit imprevizibil. Cu alte cuvinte, oportunitățile care ți se oferă (indiferent de natura lor) creează în mintea ta instabilitate. Și e normal să te sperii, cine dracu nu s-ar speria… Îți pui inevitabila întrebare: dacă merge prost? uitând cu desăvârșire să te întrebi și cealaltă variantă.

 Nu aș fi dat 10 lei pe transport să fac drumul până în clădirea asta pentru că nu vedeam să iasă nimic bun. E bine să nu ai așteptări, e cel mai bun lucru posibil, dar uneori imposibil pentru mine în același timp. În fine, m-am dus, fac o schimbare, poate se întâmplă ceva mișto, poate apare ceva nou, poate mă schimbă într-un fel drumul ăsta, poate trebuie să învăț ceva.

Aceeași întrebare care mă face să îmi imaginez cum mă leg de un scaun cu un lanț, îmi tai unghiile din carne și îmi dau pumni până leșin: ce așteptări ai? 

I-am zis. Suma era cam dublă față de ce ofereau ei. În mod normal cred că eu îmi subapreciez munca. Iar dacă eu tind să îmi subapreciez munca (ceea ce este un lucru horific pe care încerc să nu îl mai fac, am aflat de la prietenii mei), ăștia nu o subapreciau, ăștia măturau cu ea podeaua și în subsol. Au urmat multe: ăăă… păi… Și apoi un: Nu pot să vă dau un răspuns mai încolo? În timp ce zâmbeam total și absolut încurcată. Tipa nu zâmbea. Era foarte serioasă, eu n-aveam suficiente glume în mine, suficientă energie, suficientă viață. Fiindcă a fost o dimineață tâmpită, tableta m-a enervat, transportul în comun m-a enervat, pantalonii cădeau de pe mine și îmi venea să merg în chiloți pe stradă deși mi-era frig.

N-a fost în stare să îmi zică un NU simplu sau un DA simplu. Mă exasperează oamenii care se ascund după tufiș în loc să fie clari. Răsuflu, mai iau o gură de apă. Dar cum să refuz când am nevoie de mai mulți bani? 

Tipa amabilă vine cu laptop-ul și îmi arată site-ul. Ceva articole cu roșii, cu probleme de ten…

– Nu îți ia foarte mult să scrii astea.

”Habar n-ai ce înseamnă să scrii ”astea” (n-am zis-o, nu găseam o metodă drăguță să îi spun că e de muncă dacă nu vrei copy paste)

– Aha, da…

Tot ce aveam în minte era ”nu vreau să fiu aici” și în paralel cu ce se întâmpla în realitate, în capul meu era un întreg dialog:

– Dar unde ai vrea să fii?

– Undeva cu oameni pe care îi cunosc, cu prieteni, undeva să fie bine și cald. În pantaloni de trening!

– La munte?

– Da, normal, mereu vreau acolo.

– Și când ajungi acasă ce o să faci?

– O să scriu, trebuie să termin de lucrat.

– Ți-e frică să accepți propunerea ăstora?
– Nu, dar nu-s mulți bani, nu știu dacă merită.

– În principiu aș fi interesată. Am zis asta cu gândul la posibilitatea de a câștiga ceva în plus.

– Atunci poți să stai să îți facem un mic training acum?

Ezit iar.

– Nu se poate data viitoare?
– Mâine?
Jesus. Mâine trebuie să ajung la Puma.

–  Uhm… nu?

– Săptămâna viitoare atunci.

– Da, rămâne pe săptămâna viitoare.

Mă ridic. Iar simt cum alunecă pantalonii, ignor senzația, mi-e lehamite de tot. Dau să ies, era să ies pe ușa greșită. Logic. Zâmbesc iar ca fraiera. Mi se întâmplă mereu. De data asta m-au dus în eroare toate geamurile și ușile în care te vedeai.

Cobor scările. Ies afară. Simt că nu o să mai revin în locul ăsta, dar nu exclud 100% posibilitatea. Viața e prea imprevizibilă pentru acest procentaj. Afară e iar înnorat. Îmi dau seama că nu norii mă deranjează, ci faptul că nu simt nimic. Nu vreau să vorbesc, nu vreau să văd, nu vreau să mă adaptez. Nu vreau nimic. Pășesc automat spre casă, mă uit la studenți, la lumea din metrou. Aud ”Alex!” din spate.

Era mama. M-am întors, cred că am schițat un zâmbet și am întins mâna să iau una dintre sacoșe. Singurul zâmbet sincer. Chiar a fost una dintre zilele în care numai un super erou mă putea face să simt ceva, orice.

super eroii din viata mea

Mergem la cinema să îl vedem pe Batman. Îi admirăm costumul. Îi admirăm mașina. Admirăm cum se bate, îi admirăm mușchii.

Mergem la cinema să îl vedem pe Spiderman. Îi admirăm super puterile, îi admirăm super costumul, îi admirăm super pânza de păianjen pentru că este un om mutant.

Mergem la cinema să îl vedem pe Superman. Are și el mușchi, chiar zboară, salvează lumea de multe ori, e aplaudat, scapă orașul de necazuri și pământul de asteroizi.

Și mă uit la tata. Nu zboară. Nu mai are nici mușchi și nu salvează lumea, sâmbătă l-am ajutat să izoleze magazia parțial. Jumătate a izolat-o singur, deși nu e Spiderman, n-are 8 mâini ca păianjenii. E un simplu om care poartă ochelari, care a devenit neîndemânatic și e un om care încearcă să se lase de fumat. Trage dintr-o țigară electronică pe care deja a scăpat-o de câteva ori pe jos, o dată a crezut că a pierdut-o și se necăjise tare. Tata muncește uneori și 12 ore pe zi și are aproape triplul vârstei mele.

Ne uitam la Sailor Moon când eram mici, pffvăleu! Fiecare din noi visa să fie una dintre gagicile alea frumoase, cu rochițe colorate care puteau să oprească răul, aveau și ele super puteri. Cat Woman era rea, dar nu prea, arată chiar foarte bine în ultimul film cu Batman, Anne Hathaway e perfectă! Sau nu?

Un prieten mi-a spus o chestie pe care nu cred ca o să o uit vreodată. Vorbeam cu el despre una-alta și am afirmat la un moment dat despre niște gagici că-s perfecte și mi-a replicat (redau cu aproximație) ”Pfff… perfectă e mama. A crescut 3 copii, a văzut atâția oameni murind și tot frumoasă e.”

Și mă uit și eu la mama. Nu știe să zboare ca Wonder Woman, nu știe decât să citească gândurile și fețele copiilor săi, nu oprește gloanțele cu mâna. Mama în schimb se luptă în fiecare zi cu propriile griji pentru noi, se abține să nu sune mereu că știe că ne enervează, mama se trezește la 5-6 dimineața și seara la 7 când ajunge acasă uneori ne face de mâncare. Ne-a șters mucii de la nas când eram mici, ne-a ținut de mână la prima operație și ne-a șters fruntea de sudoare când am avut febră 39 deși avea mâncarea pe foc și alte 100 de lucruri de făcut. Ne-a spus că e bine, când de fapt nu era, a strâns din dinți diminețile pe frig să ne ducă la școală. Poate era răcită, poate nu voia, poate se săturase, dar a mers mai departe, deși nu e decât om.

Mama și tata. Mă uit la ei cum și cât muncesc, mă uit la viețile lor, mă uit la cât se zbat și subit tot ce am de făcut în ziua aia pare simplu și vreau să fac mai mult. E frustrant când nu pot face mai mult, când mi se închid ușile în nas. Aș vrea să pot face mai mult, măcar pentru ei.

Ei doi… știți… nu sunt perfecți, dar sunt super eroii mei.

o saptamana

În urmă cu o săptămână m-am trezit la 6.30. Asta a fost decizia mea. Am decis să tremur interior de oboseală și să am stomacul ghimpe, doar ca să simt căldură în frigul dimineții. Am riscat, am fost nebună. Am încercat să fiu precaută, m-am trezit încet din pat, nu prea brusc, să nu dau cu capul de lampă. Am dat. A durut. Doare, dar se vindecă. A fost ultima oară.

Deciziile se asumă. Mai cu noduri în gât, mai cu lacrimi pe obraz, dar se asumă. ”Munții n-o să se prăbușească, iar casele n-or să ia foc”, cum zice cântecul. Nu înțeleg de ce cineva ar alege să supraviețuiască, când are ocazia să trăiască, dar accept.

Nu înțeleg de ce nu simt ceea ce conștientizez de multă vreme, de ce am rămas în urmă, în acea dimineață, rugându-mă să vină tramvaiul mai repede, dar accept. Azi am pus punct. Mulțumesc pentru puținul care a fost și pentru durerea asta. E greu, dar nu mă plâng, e bine că sunt vie.

Ultimele rânduri pentru tine, cu riscul că are să îmi scadă traficul – poezia pe care (n-)ai vrut să o scriu (sâc! sâc!):

Sunt ceea ce gândesc

Sunt ceea ce gândesc

Și cât am fost cu tine nu cred că am existat.

Am uitat.

Sunt nimicul ce mă știe doar Dumnezeu,

Sunt în zodia leu

Deși în buzunar el îmi lipsește.

Și simt un foc, îl simt mereu.

Uneori arde mocnit,

Alteori e adormit.

Alteori e chin.

Și frig.

Noaptea sunt un strigăt de frustrare,

Gem a libertate,

Noaptea-s rătăcit trupesc,

Sunt ceea ce gândesc.

Ți-am lipit vocea cu scotch

De a mea inimă

În minte am croșetat privirea ta,

Și gustul de pe

Limbă.

N-am putut a fi mai mult,

Timpul mă urăște de când m-am născut,

Dar știu să îl opresc în loc cu un sărut,

Doar ai văzut.

Știu, nu? Știu să mă plimb pe fața ta cu trăsura

Știu să fiu nebună sub clar de

Lună.

Să urlu, să pipăi, să mușc firesc,

Fiindcă-s ceea ce gândesc.

Și dacă gândesc iubire,

Iubire sunt.

Dacă gândesc mâhnire,

Mâhnire sunt.

Dacă gândesc poezie,

Poezie sunt.

Dacă mă gândesc la tine?

Ce sunt?

Sunt tine.

Sunt tine.

Sunt tine.

Iată-mă, tine,

Iată, mă ține.

Ai lăsat semne ciudate

În mine.

Acum o săptămână.

A trecut, un vis plăpând

Un vis pe moarte călcând

Cu moarte.

Parchetul e distorsionat când îl privesc,

20 de lacrimi s-au prelins pe gene.

Amar gândesc.

Amară sunt.

Căci Timpul nu mi-i prieten

Și nu-mi va fi nicicând.

una serioasa cu si despre Leyla

O să se umple de praf, ne tâmpești pe noi la cap cu ea și apoi o să lași trântită pe acolo.

Așa mi-au zis ai mei ani de zile, de fiecare dată când le ceream o chitară de ziua mea. Acum un an și ceva am primit-o pe Leyla. Am avut perioade de ”ups and downs” cu ea, s-a umplut și de praf, dar cert e că nu am lăsat-o niciodată complet singură. O dată la câteva săptămâni cel puțin tot o repetam.

N-am învățat sistematic, pe note, cum a făcut tovarășul Arhi (pe care permiteți-l să îl aplaud că reușește să schimbe 3-4 acorduri și se aude chiar foarte bine). M-am uitat la diverse tutoriale, am învățat diverse părți ale unor melodii. Dacă citiți gândurile mele de culori amestecate de aici vă dați seama că am trecut printr-o perioadă cel puțin interesantă, care m-a inspirat destul de mult. M-a inspirat să scriu, dar m-a și împins să o ridic pe Leyla aproape în fiecare zi să o exersez.

M-am uitat puțin pe tabulaturi.ro, e un site chiar foarte bun pentru începători. Simplu de înțeles. Am aflat că un acord pe care îl tot repetam eu se numește Re Major, iar ieri-alaltăieri am reușit în sfârșit să mut degetele de la mâna stângă coerent pe corzi, fără pauză. Mi se pare wow, dar și mai wow mi se pare că am început să cânt diverse chestii după cum îmi sună mie bine. Nu-s tutoriale sau melodii, sunt simple exerciții. După cum ziceam, mai toate sunt inspirate de cineva.

Nu-s capodopere, ar fi imposibil să fie, chiar nu știu să cânt o melodie cap-coadă însă mie îmi place acest puțin care a ieșit. Păcat că perioada asta cu inspirație pare că se termină încet-încet, ca orice lucru bun și frumos din viață. Vă las și pe voi cu înregistrarea să îmi spuneți dacă sunt pe drumul cel bun 🙂

[soundcloud url=”http://api.soundcloud.com/tracks/64217015″ iframe=”true” /]