povestea cu doza zilnica de lactate

– George Călinescu e perpendicular pe Banul Antonache?

– Da.

– Bine, merci.

– Np.

După 10 minute:

– Ah, ce cretină sunt, era și harta în mail-ul pe care mi l-ai trimis.

La 19 fix ajung la nr. 44, La George Butunoiu&Oskar. Prima oară când sunt punctuală. Habar n-am la ce să mă aștept, n-am mai fost niciodată acolo, nu știu localul, nu știu conceptul localului (pentru că e mai special), nu știu în ce constă mica întâlnire, știu doar despre ce se va discuta și cine este invitat. N-am avut timp să mă documentez și nu îmi place asta. Dar cam așa e când ai treabă și te împarți în mii de ferestre, mai ales că azi am primit multe mesaje și urări și am vrut să le mulțumesc tuturor. Mulțumesc încă o dată!

O văd pe Sabina și mă duc să o salut pentru că nu prea mai recunosc pe nimeni altcineva pe acolo. Îmi spune că s-a dezlipit o pereche de cercei lucrată de mine pe care a primit-o cadou (parcă s-a rupt ceva și în mine când am auzit asta), trebuie neapărat să i-o repar.

Apoi ne-am așezat la masă și am discutat. Despre ce? Despre alimente, importanța calciului în organism și importanța consumului de lactate. Un subiect de foarte mare interes pentru mine din două motive: unul e pentru că îmi plac lactatele și al doilea pentru că-s hipocalcemică și chiar am ceva documentație referitoare la alimentele bogate în calciu.

Invitatul special? Doamna Mihaela Bilic, medic nutriționist, iar întâlnirea a făcut parte din campania DZL (Doza Zilnică de Lactate) marca Zuzu.

Am avut și eu câteva întrebări, în mod evident, una dintre ele fiind legată chiar de cafea. Cafeaua absoarbe calciul din organism, dar se pare că nu la un nivel exagerat și am aflat că ceea ce se pierde prin cafea, se poate compensa simplu prin două lingurițe de lapte. De asemenea, caffe latte-ul este foarte bun în curele de slăbire pentru că oferă pe termen lung senzația de saturație.

Nu cred că aș putea cuprinde într-un articol absolut tot ce s-a discutat. Am vorbit despre mituri pe care le-am auzit din diverse părți, despre intoleranța la lactoză și diete, ce alimente consumă oamenii în alte țări și multe altele. Astea-s doar câteva dintre subiectele abordate. Am auzit câteva chestii care îmi sunt temă de cercetare cum ar fi: măslinele sunt fructe. Pe asta nu o știam, apoi faptul că românii consumă în medie 100ml lapte pe zi, ceea ce mi se pare extrem de puțin.

Întâlnirea per total a fost chiar interesantă, cum nu m-aș fi așteptat. Puțin cam lungă, a ținut peste 3 ore, dar ideile expuse au fost cel puțin logice și bine argumentate, mi-au întărit ceea ce credeam și eu mai ales referitor la diete și curele de detoxifiere. Au fost și lucruri spuse în privința cărora am rămas circumspectă, dar pe care nu le-am putut contesta din moment ce nu aveam toate informațiile necesare așa că am preferat simplu să ascult.

Atmosfera localului mi s-a părut cel puțin… de fapt, nici nu știu. Mi-a plăcut foarte mult de bucătarul șef care a venit și a vorbit puțin cu noi despre una alta. A zis că a lucrat și prin China, evident că mi s-au ciulit urechile automat și aș fi vrut să îl întreb dacă a apucat să învețe limba lor. Prima dragoste nu se uită niciodată, nu? O să iubesc întotdeauna chineza.

Conceptul restaurantului în sine e unul pe care nu l-am mai întâlnit (asta apropo, că tot vorbeam mai sus de concept). Este practic parterul unei case amenajat cu scaune, mese, canapele și tot ce găsești și într-un restaurant. E o atmosferă atât de familială încât îți vine să intri înauntru și să îi saluți pe ceilalți oameni care stau la mese, e un îndemn spre cunoaștere, spre legarea relațiilor, spre socializare, un mediu care te apropie. Și parcă apare chiar un instinct de a te apropia și în același timp știi că nu e chiar OK să te duci la ceilalți și să îi saluți, pentru că ar fi pur și simplu ciudat, nu?

În mine a creat un conflict. Aș fi vrut să îi cunosc pe toți, să rămân acolo și să vorbesc cu toată lumea, să le aflu poveștile. Încep să cred că-s obsedată de oameni și de întâmplările lor (apropo, bucătarul părea că trecuse prin multe și că avea o grămadă de istorisiri bune), iar cu siguranță locul ăla pare că ascunde multe taine. Ce să mai, întâlnirea a fost binevenită din toate punctele de vedere pentru o curioasă ca mine 🙂

initiala fictiva

Într-o seară de iarnă (parcă era iarnă, nu?) am primit un mesaj pe Facebook de la cineva. Era un cineva pe care îl respectam (și încă îl respect, poate la un alt nivel), un cineva pentru care eram o străină, dar care nu-mi era complet străin. Probabil că citește chiar acum ceea ce scriu eu aici, pentru că de obicei citește și îmi place asta. Oricum din seara aia am tot vorbit.

Nu spun cum îl cheamă. O să scriu doar o inițială fictivă, o să îi spun E., oricum el o să se prindă că e vorba despre el. Nu știu clar de ce citește E. blogul meu, dar face asta și îmi place, parcă uneori scriu tocmai pentru că mai citește el. Acel singur cititor care știu că veghează din umbră.

E. e un tip interesant care trăiește mult și nu lasă să se vadă nimic din ceea ce simte. Rareori publică textele care vin din suflet, în general e destul de politically correct, oferă informații care ar fi de folos celorlalți, face blogging de calitate. Dar și calitatea asta e subiectivă până la urmă, pentru că pentru mine calitate ar însemna să își publice toate textele. El oricum scrie bine și interesant și viu și colorat și cum mai vrei tu. Și e păcat.

Bănuiesc (deși sunt mai mult ca sigură) că ar putea scrie o carte. I-am sugerat ideea. Mi-a răspuns după mai bine de o lună și mi-a zis că nu poate. Dar sunt sigură că de fapt nu vrea, poate îi e frică, deși uite, scriu și aici: n-ar trebui. Mi-ar plăcea tare mult să citesc un text din sufletul lui, ai auzit? Hai! Fă-ți curaj și dă send că eu tot aștept! 🙂

E. a spus cândva că ține la mine și sper că e adevărat și că o să îmi dea ceva de-al lui să citesc ca să îmi dovedească. Ceva scris noaptea, când gândurile vin sub formă de păianjeni și țes cu aur mintea lui creativă și spiritul lui tânăr. Da, cred că ai un spirit tânăr, poate de acolo și toate angoasele.

Ai putea să exersezi curajul pe mine. Cititorul tău, primul, n-o să zic nimănui, pot să fiu și eu o inițială fictivă. Vezi? Putem fi reciproca. Tu citești aici, eu citesc textele pe care le trimiți, așa e fair and square. Nu îți dau feedback dacă nu vrei (ce ironic ar fi oricum, să îți dau eu feedback, că și-așa n-am experiența ta), dar măcar scrie! Atâta vreau, să scrii și să îmi trimiți fiindcă, știi E., știi… cuvintele sunt veșnice. Să nu uiți asta, bine? O să aștept mail-ul tău cu subiectul: scăpare. Ar fi un bun titlu de început 😉

povestea cu serile de poker

Din 1998 am început să mergem în concedii la munte. Noi, toată familia, cu unchi, mătuși și verișori. Eram copil pe atunci, vă dați seama și vremurile… erau pur și simplu altele. Încerc acum, privind înapoi, să nu regret că nu pot fi iar acolo, de fapt să nu mă gândesc la asta pentru că oricum viața merge înainte orice ar fi. Amintirile, fie ele bune sau rele, trebuie să rămână pe loc în sertarul minții, așa cum sunt ele, cu miros de țigară și așternuturi curate, cu bile colorate de la pistoale pentru copii, fluturași din pene, palete de badminton și apusuri de soare pe Caraiman.

Erau multe momente care îmi plăceau când mergeam în concedii, așa, ”în gașcă”, iar unul dintre ele era chiar seara pentru că se juca poker. Nu era Texas Hold’em, era varianta cu 5 cărți în mână. Am învățat, evident, jocul imediat și stăteam lângă taică miu în fiecare seară, ne consultam pe ce variante să meargă, ce cărți să arunce, cât să ridice miza și la un moment dat am început și noi, fetele, să jucăm pe bețe de chibrituri.

Îmi aduc aminte că am mers o dată la cacealma și am câștigat o mână întreagă de bețe. Buhaha!

Se stătea până târziu în noapte, până pe la 2-3 și făceam glume și se râdea zgomotos și trăgeam de ochi până se anunța: ”gata, asta e ultima tură!”. Ultima tură era întotdeauna cea mai importantă… 🙂

Ultima oară când am avut parte de o astfel de noapte distractivă a fost în 2009-2010, de Revelion, la Bran. Au trecut aproape 3 ani de când nopțile nu mai pot fi ce au fost, de când fumul de țigară nu mai e la fel de gros, de când a dispărut un pahar de pe masă. Zâmbesc cu un nod în gât acum când scriu despre serile alea, îmi plăceau grozav de mult pentru că am crescut cu ele și pokerul, pentru mine, poartă și va purta mereu amprenta veseliei.

Îmi venise o idee să organizez un partypoker, dar prietenii mei nu prea știu să joace, nu-s pasionați și nici nu prea avem unde să ne strângem. În sfârșit, sunt multe care mă leagă de joc și de vremurile acelea. Nu mă simt în stare să spun mai multe pentru că e unul dintre acele lucruri mai presus de cuvintele mele sărace, care rămâne imprimat nu prin forma pe care o iau literele, ci prin forma pe care o are în sufletul meu.

cum te-as iubi

Știu că nu știi cum te-aș iubi (ce ironic e că rimează) pentru că nu mi-ai dat șansa să îți arăt așa că m-am gândit din nou să scriu. Să scriu. Atât îmi rămâne, asta nu îmi răpește nimeni. Am hotărât să fie aici lumea mea în care gândurile au voie să ia formă, măcar aici, unde e rece și pustiu și nu sunt ochi care să mă mustreze, totul rămâne îngropat în pixeli.

Și hai, să îți zic cum e să te iubesc ca să știi și tu.

E greu de fapt. Nu știu cum să încep, deși eram hotărâtă. Chiar am redeschis laptop-ul acum, după ce m-am culcat. Stai să îmi găsesc cuvintele pe care le-am aruncat sub pat când m-am dezbrăcat de ele.OK. Nu am găsit decât primul strat. Măcar încep cu ăla.

Nu știu cum e să te arunci dintr-un avion sau cum e să faci bungee jumping, dar îmi pot imagina și asociez ceea ce simt când îmi imaginez cu ceea ce simt când iubesc sau când mă gândesc la iubirea în cele mai pure forme ale ei. Dar să mă refer mai bine la cum te-aș iubi pe tine, că de-asta ești aici, asta vrei să știi, vrei să fii inițiat în cultul minții mele, să fii instruit, să fii îndoctrinat cu mintea mea, cu ceea ce simt, atunci fie. Nici măcar nu te taxez pe participare, e gratis.

Încep prin a-ți observa trăsăturile. Ochii, zâmbetul, dar mai ales mâinile și vocea. Ultimele două sunt absolut esențiale, nu știu nici eu de ce exact, deși eu aveam o obsesie cu ochii albaștri de care, probabil, n-o să am parte, dar să nu îmi mai dau atât cu presupusul. Parcă-s Google, nu? Gata.

Vocea trebuie să fie caldă, să pătrundă adânc în timpanul meu, să îl scufunde în tăcerea pe care o simți atunci când te lași în jos, în cada cu apă, când se face liniște și fiecare bâldâbâc te sperie. Mâinile trebuie să fie sculptate puternic, să mă prindă când mă cațăr să agăț perdeaua și fuge scaunul de sub mine. Ce scenă clișeică, dar mă ierți, că m-am uitat la două filme clasice americane și am rămas cu atmosfera de acolo.

Trebuie să mă prinzi, da, neapărat, fie că eu cad sau nu, trebuie să mă prinzi necondiționat. Să mă fărâmi ca pe bulgării de sare și să mă strângi lângă tine puternic, pe cât poți tu de puternic. Pentru că oricum și eu te-aș strânge. Să schimbăm timpul. Te-aș strânge la piept și ți-aș mângâia trăsăturile ca o oarbă pentru că da, probabil aș fi oarbă. O oarbă fără acte în regulă și aș lua pensie de la cei mai lași dintre oameni, cei care au renunțat la iubire și plutesc precum niște muște bețive deasupra unui pahar în care a fost cândva vin roșu.

Te-aș săruta pe frunte apăsat, te-aș săruta pe obraz, într-un loc anume, știut numai de mine, ghidată fiind de GPS-ul inimii mele. Și te-aș ține suspendat, ca o păpușă, ca o marionetă și aș fi fericită. Fericită, zău, de n-aș fi și tu ai fi la fel pentru că ai întâlni și tu locuri noi unde să te poți odihni mai bine. Ți-ai instala un cort pe amprentele degetelor mele, ai înfige bine țăruși în ele și ai face focul fără să ai nevoie de brichetă, chibrite, lupă sau soare.

E suficient cuvântul tău la urechea mea udă de atâta ploaie și ninsoare. Aș evapora orice țesut de frică și nesiguranță, aș culege pistruii de pe cer și te-aș așeza pe parbrizul minții mele fără să dau vreodată drumul la ștergătoare chiar dacă, cum spuneam mai devreme, nu aș mai vedea.

Te-aș iubi total haotic (sau total și haotic), fără limite căci inima mea n-are benzi de circulație trasate și nu vreau să mă gândesc cum ar fi dacă aș da de un drum cu un singur sens. Am întâlnit giratorii în care m-am învârtit ca titirezul, uitând să o apuc într-o direcție. Am întâlnit drumuri cu prioritate și fără, drumuri unde alți oameni aveau prioritate și am întâlnit drumuri secundare, de țară, naționale, șosele și autostrăzi. Dacă pe autostradă limita de viteză e 130, la mine nu există limită de viteză. ”pe-cât-de-repede-posibil”, cu atât se circulă la mine. Apasă pedala până la podea că e în regulă. Asfaltul din pieptul meu e bun, partea ciuruită am lăsat-o pentru alții. Cu tine ar fi un fleac!

Și mai am să îți spun multe, dar e 1.03 și tu oricum nu citești blogul ăsta (poate chiar din fericire). În orice caz, s-ar putea să fie prea târziu. Spun asta contrar credinței mele. Credința că dragostea n-ar trebui să cunoască nisipul vreunei clepsidre, că e mai puternică decât orice ac gigant al vreunui ceas din Londra. Aș vrea să te fac să simți, dar și dorința asta a ajuns să fie ca praful care se depune inevitabil pe noptieră. Aceea pe care o păstrez pentru tine în speranța că ai să îți așezi aici cartea când te voi întrerupe însetată din citit.

se dau duble

Mă mănâncă pielea de la tricoul ăsta vechi (dar întreg) pe care îl port prin casă. Mă scarpin ca o apucată, ca o maimuță mai bine zis. Mă așez pe scaunul de WC și mă uit pe geam. De data asta nu mă mai săgetează albastrul întrerupt de burlanul casei de vizavi. Acum sunt nori. Îmi aduc perfect aminte momentul în care am auzit-o pe asta cu WC-ul la un fel de zilele liceului ținute la sectorul doi.

Eram eu la masă, cu profa de română și o altă tipă (nu mai știu, dar parcă era cu un an mai mare ca mine) și avea un text în care avea o imagine cu scaunul de WC. M-a bufnit un râs fals, poate ușor arogant pe care sper să nu-l fi văzut nimeni, deși eram pe un podium nemeritat în fața a zeci de oameni.

Scriam prostii. Le citeam în fața lor. Curaj. Atât aveam. Un curaj nebun, sălbatic, frenetic, cu rădăcini adânci. Adică încă îl am, dar nu mai are aceeași importanță acum pentru că acum am învățat să mă abțin, să mă cizelez, pentru că suntem oameni și trebuie să ne educăm. Și mai ales pentru că nu e benefic tot timpul și există răutate pe pământ, prea multă. Poate nu eram pregătită pentru atâta răutate, dar până la urmă… cine e?

Autoeducarea asta îmi pare un drum cu numeroase opțiuni și am impresia că nu mai știu pe unde să o apuc. Mi-e milă să îmi sugrum curajul, mi-e milă să strâng toate ideile într-un bulgăre și să le arunc așa, într-o altă mare de gânduri, ca într-un câmp alb. Le anulez. Pe multe dintre ele pentru că mă lovesc zilnic, necondiționat, de pereți construiți cu cărămizi de ignoranță.

M-am plâns de mai multe ori de lumea asta în care m-am trezit după o hibernare ierarhizată. M-am plâns la tine și la tine și la tine. Parcă așa, m-am plâns la trei persoane, dar nu pot să zic care, evident. Nu vor ele să apară aici. Știu care sunt. M-am plâns că lumea e rece la 40 de grade, m-am plâns ca un copil mic, care nu are parte de atenție aparent. Adică nu, poate nu aparent, de ce să nu fiu sinceră să zic că poate e adevărat. Poate e și o nevoie de atenție, dar mai mult mă cuprinde o tristețe când mă uit și văd cât de generalizată e atitudinea asta.

Cât de reci și indiferenți sunt toți. Mă gândeam ce n-ar fi dat părinții noștri sau bunicii sau orice alt om care a trăit în alt timp să aibă posibilitățile de comunicare pe care le avem noi. Poate din cauza asta ne-am depăratat, poate din cauza asta nu mai vorbim, tocmai pentru că suntem la un click distanță, pentru că mesajele se transmit și receptează ușor. Cine dracu mai știe, eu nu mai știu.

M-am trezit înconjurată de statui. Merg printre ele și le salut, îmi răspund franc, scurt și știu că nu trebuie să mă aștept să mă salute când trec pe lângă ele a doua oară. Pentru că eu trec pe lângă mulți și ei trec pe lângă mine și mă satur să aștept. Mă satur să aștept, da, asta e. Pentru că am impresia că m-am născut ca să aștept și nu pot să fac nimic în legătură cu asta, mai ales că mi-am pus ambiția la bătaie de mai multe ori în trecut și am pierdut.

Lipsa de comunicare de care dau așa frecvent mă anulează ca om. Nu vreau să îmi impun să am ambiție, nu vreau să încep să dau eu lecții de viață, să spun ce e bine și ce nu, poate greșesc, cine-s eu să fac asta? Dar am impresia că nu mai pot respira. Sunt pe o tablă de șah, cu statui, cerul îl văd de pe WC și mă mănânca pielea de la tricoul ăsta vechi pe care mă oblig să îl port. Nu e nimeni care să mă scarpine pe spate, în locurile unde nu ajung și iată, mă camuflez și eu după ceilalți, în ignoranța lor.

Degeaba scriu aici că niciunul dintre acei oameni dragi mie la care mă refer n-o să citească. Și chiar dacă citesc, niciunuia nu o să îi pese (o să creadă că trec printr-o criză literară/de personalitate), e foarte simplu să ignori. Adică stai, e foarte simplu pentru ei, pentru că mie mi-e greu. Nu pot fi așa, deși încerc destul de mult, pe bune și deși îmi înec amarul în tăcere și litere, în adâncul meu e o luptă de spadă unde arbitrul nu face altceva decât să ne așeze în continuu în gardă. Cam așa cum s-a întâmplat la jocurile olimpice cu nemțoaica și coreeanca Shin A. Lam.

Mă tot întreb, copilărește (din nou), cât o să mai țină, însă cele două părți care se luptă – felul lumii de a fi pe care încerc să îl impun felului meu de a fi – nu cunosc limbile ceasului, zilele săptămânii, lunile sau anii. Ceea ce cunosc e luptă, o luptă crâncenă, repetată, ”rutinică”, în care uneori simt că partea din mine cotropește și alteori că lumea reușește să mă doboare la pământ prin răceala asta tâmpită. Se dau duble. De unde vine oare? Ce-o fi cu oamenii ăștia ai mei? De ce le place să fie așa? Sterpi sufletește, cu o sclipire vagă în ochi. O sclipire de care mă agăț în speranța că mâine o să mă trezesc și lumea mea o să fie din nou întreagă, din nou caldă, cu râsete sonore, așa cum o știam. Lumea mea cu miros de mobilier nou, cretă, creion proaspăt ascuțit, munți, ploaie, lumea cu pagini de manuale ciuruite și lacrimi mari, serioase, pentru 5-ul luat la fizică și atâtea altele.

tic-tac

Mă uit în oglindă, în propriii ochi și văd ceva alb în dreapta. E patul, se reflectă din oglindă în ochii mei și apoi mă gândesc: hey, dacă am văzut patul înseamnă că mă văd și pe mine. Și m-am văzut, mă încadram perfect în pupilă.

Și apoi am văzut firele albe care pornesc din propriul cap. Și e interesantă treaba cu firele astea albe. Se spune că-s semne de noroc, dar cred că asta e o zicală inventată de cine știe ce femeie frustrată că îmbătrânește. Știu, e pleonasm, dar înțelegeți ce spun.

Eu am găsit de fapt în seara asta alt scop al firelor albe din cap. Mi-au adus iar aminte de timp. Știu, v-am tâmpit de tot cu subiectul ăsta, dar mi se pare unul prea important ca să nu vă tâmpesc cu el. Așadar, asta e impresia mea că firele astea de păr albe din cap au rolul de a-ți atrage atenția. Parcă prind glas și le auzi:

– Hey, eu sunt Timpul! Da, vocea o auzi din firele albe pe care le privești în oglindă și știu, ești tânără, dar n-o să fii întotdeauna și eu trec. Niciun baștan n-are bani să mă cumpere. Singurii care pot să mă închidă într-o temniță sunt poeții, deoarece cuvintele lor sunt veșnice. Sunt invincibil în rest, oamenilor, care nu sunt cuvinte, ci ființe.

Deci asta e. Aud clopote, tic-tac, tic-tac.

Alldro Speed i – noua tableta de la Allview

Alldro Speed i de 7 inch este varianta actualizată a modelului Alldro Speed. Aceasta a fost azi lansată în mod oficial și vine cu mai multe îmbunătățiri.

Lucian Peticilă, General Manager Allview, a declarat printre altele că ”De la lansarea modelului Alldro Speed, tableta s-a aflat în topul vânzărilor din magazinele de profil, ceea ce reprezintă o recunoaştere a raportului calitate-preţ, într-o piaţă extrem de dinamică, dovedindu-se alegerea perfectă pentru clienţi. De altfel, am reuşit să câştigăm încrederea clienţilor prin actualizările permanente pe care le-am adus produselor noastre, iar despre Alldro Speed putem spune că este un produs ajuns la maturitate.”

Alldro Speed i

Clienții Allview vor beneficia de Office Suite Viewer preinstalat care va oferi posibilitatea vizualizării fișierelor de tip Word, Excel și Power Point. Noua versiune vine cu o carcasă de aluminiu pentru mai multă rezistență și are un spațiu de stocare de 8GB care poate fi extins prin card microSD până la 32 GB. Tableta vine echipată cu procesor quad core, Mali 400 și are o grosime de 9.9mm.

Compania estimează un număr de peste 15.000 de unități vândute până la sfârșitul anului.

Alldro Speed i va fi disponibil de azi la un preț recomandat de 574 de lei.

Drept să zic mi-ar plăcea să testez o astfel de tabletă, mai ales că firma este românească și vreau să văd de ce e în stare. Oricum, tabletele Allview par o opțiune bună uitându-mă la raportul preț/caracteristici tehnice mai ales că modelele despre care am vorbit mai sus vin cu Android 4.0 Ice Cream Sandwich. Voi ce părere aveți despre produsele lor? Ați apucat să testați ceva de la ei?

un om cu o minte de turban

Inspir flăcările pe nări. Apoi pe gură și iar pe gură și iar pe nări. Turbanul de pe cap stă fix, ca și când ar adăposti și gândurile ca să nu ia foc. Dar gândurile nu mai sunt incandescente, s-au transformat într-o apă din aia-experiment. Știi la ce mă refer? Auzisem că remediul pentru a te lăsa de fumat e să pui mucurile de țigară într-un borcan cu apă și apoi să bei apa.

Cam apă din aia e în capul meu acum, se aude bâldâbâc-bâldâbâc și probabil că dacă ar bea-o cineva s-ar lăsa de fumat. Sau poate de gândit? De gătit? De ceva oricum s-ar lăsa. Nu știu exact de ce. Vreau să scriu în seara asta despre tine, dar nu știu cum încă. Culmea, aceeași propoziție mi-a spus-o cineva acum multă vreme, în altă viață, când afară mirosea a câmp și cerul nu era fumător. N-a scris totuși niciodată despre mine. Dar eu o să scriu despre tine cumva în seara asta, eu scriu de fapt despre toată lumea.

Dar acum cerul fumează. Își aprinde țigara la soare și trage adânc în piept și e foarte frumos fumul, ne place fumul, ne ține de răcoare. Și da, hai că vorbesc așa despre tine, ca fiind un Cer. De fapt vreau să vorbesc despre tine pentru că mergeam în deșert și s-a întâmplat o chestie interesantă. Din cauza căldurii vedeam albastrul de deasupra liniei orizontului ca fiind un ocean.

Rătăceam de nebună cu acest turban pe cap și n-aveam oglindă să văd cum îmi stă, iar apoi mă amuzam la gândul că m-ar putea vedea cineva pentru că nu era de fapt nimeni care să mă vadă. Nimeni nu mă vedea. Puteam să țip în acest deșert, să plâng, să scot zgomote animalice, să râd și să vorbesc cu mine, nimeni nu mă auzea.

În sfârșit și după mulți pași făcuți către niciunde am văzut așa deasupra mea, cât cuprinde, oceanul. Mă uitam cu genele arse de soare și bretonul ud de transpirație și nu îmi dădeam seama dacă e real. Și îmi repetam ca apucata ”e ireal, e ireal, ești ireal”. Am întins mâna și cercuri, mii de cercuri s-au întins pe toată suprafața. Oare cât de departe au călătorit? Uitasem de căldură, de tot, aveam nevoie de o scară, să mă pot scufunda în tine. Cum aveam să fac cu legea gravitației nu știam și nu știu nici măcar de ce mă gândeam la legea gravitației în condițiile în care deasupra mea aveam un ocean și sub tălpi ardea nisipul. Cât de nebun să fii?

Am clipit și am ținut ochii închiși mai mult de o secundă din cauza oboselii. Lângă mine a apărut scara pe care o voiam. Am urcat pe ea și cu mâna sus tot atingeam suprafața apei și tot mai mult se depărta, lăsându-mă să trimit doar cercuri. Când am ajuns la ultima treaptă, oceanul a dispărut și a apărut din nou fumul de țigară și bricheta care ardea totul în jur. Am căzut înapoi pe nisip și atâta văd acum – albastrul cămășii tale. Da, știu, nu era albastră cămașa ta când ne-am întâlnit, dar lasă-mă să te maschez un pic poetic. Un pic mai mult, așa, că oamenii deșertului atâta pot fi – în permanență însetați și complicați.

Încă nu știu cum să scriu despre tine, aș vrea să știu, aș vrea să pot, aș vrea să îți aduci aminte de mine, să pot să simt din nou. Aș vrea să mai inspir o dată măcar fumul țigării tale, doar pentru că știu că mai întâi a trecut prin tine și asta nu poate să îmi facă rău.

Și tot scriind că nu știu să scriu despre tine, iată că am scris. E greu să înțelegi un om cu o minte de turban, știu. De multe ori mă abțin să mai dau formă literelor, nu vreau să te sperii. Poate de-asta am putut să trimit doar cercuri pe suprafața apei, pentru că ești de o liniște și o simplitate incredibile. Ireal. Tot la cuvântul ăsta am ajuns și închei cu următorul pas pe nisip. Eu, un punct sub mirajul care ai fost.

Recomandare – BRAVE

N-am mai găsit în ultima vreme subiecte bune care să mă inspire să scriu așa că s-a cam așezat praful pe blog. Dar nu-i nimic, azi am revenit cu un articol despre animația Pixar pe care am vrut să o văd de îndată ce a apărut trailerul pe internet – Brave.

[ACEST ARTICOL NU CONȚINE SPOILERE]

Despre Brave am văzut că au scris și alte fete din blogosferă, dar recunosc, nu am citit articolele de frică să nu dau de vreun spoiler. Am citit doar că e vorba despre o fată din Scoția cu mult curaj, dar nimic mai mult și oricum asta știam din trailer. Eu am această regulă: să nu mă documentez dinainte despre ce e vorba în filme pentru că își strică farmecul.

În sfârșit, cu toate că eram entuziasmată la început și mi-am dorit mult să văd merg la cinema, pe parcurs am devenit sceptică pentru că se vorbea foarte mult despre el și prea toată lumea părea încântată. Așa am pășit în sala de cinema fără prea mari așteptări. Am crezut că o să fie vorba despre o poveste clișeică cu o prințesă, un prinț, o poveste de dragoste, blablabla.

Dar hey! N-a fost așa. E o poveste mișto, cu puține clișee și foarte, foarte amuzantă! Am râs o grămadă, ceea ce înseamnă că  a avut glume chiar reușite. Nu mai are rost să spun că a fost bine realizat din moment ce ține de Pixar, nu? 🙂 Chiar vă recomand să mergeți să îl vedeți, merită! (și nu, nimeni nu m-a plătit să scriu asta :D)

Înainte de film au dat și un scurt metraj (tot animație) pe care l-am urmărit cu ochii mari și cu un ”woow” prelungit în gând. Și dacă tot vorbeam de începutul vizitei la cinema, în seria de trailere am aflat și eu că se vor lansa două filme bazate pe niște cărți pe care le-am citit – The Hobbit și Life of Pi. The Hobbit nu era o noutate, știam că vor să îl scoată, iar cartea am citit-o acum foarte mult timp. Nu mai știu mare lucru din ea, însă Life of Pi… Oh, Doamne! E una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit (am convins-o și pe soră mea să o citească și l-am convins și pe tata la momentul respectiv – amândoi au savurat cartea la fel de mult ca și mine) și abia aștept să văd filmul, mai ales că pare foarte bine realizat… și este și în 3D!

Așadar… În noiembrie vine Breaking Dawn ultima parte, decembrie am The Hobbit și Life of Pi, iar la anul se anunță o altă animație care pare de văzut – Epic. Bine că am septembrie și octombrie la dispoziție ca să strâng banii de bilete 😀

consilierea financiara

Sună telefonul. Ating ecranul ușor și răspund cu o mică speranță ce pâlpâie involuntar în camerele inimii mele. Cineva mă caută pe mine, vrea să vorbească cu mine, știe numărul meu, știe cine sunt. Oare cine o fi?

Spun ”Da” și o voce feminină îmi răspunde, mă întreabă dacă sunt eu, îmi zice pe nume.

Zic iar că ”da, la telefon”. Se prezintă, e de la BCR asigurări, îmi explică că vrea să ne întâlnim pentru o consiliere financiară. E o bancă, eu nu operez cu băncile, am fost educată să urăsc băncile, mă feresc de ele cât pot, mă feresc mai rău ca de o infecție la ochi. Mi-a rămas numărul în baza lor de date în urma unei donații pe care am făcut-o pentru o fostă profesoară care descoperise că are scleroză și strângea bani de tratament. Nu știu la ce timp să vorbesc de fapt, nu mai știu ce s-a întâmplat cu ea, dar numărul meu a rămas la bancă.

O refuz pe doamna de la telefon. Îi spun că nu mă interesează. Vorbesc politicos, cu stomacul puțin chircit pentru că nu îmi place să refuz oamenii. Apoi insistă și stomacul protestează, o refuz a doua oară. Îmi zice să stabilim o întâlnire. Un el n-ar fi fost. Îi spun că decât să stabilim o întâlnire la care nu mă voi prezenta, mai bine nu mai stabilim nimic.

Mă întreabă dacă vreau să fiu responsabilă pentru viața mea. Îmi închide gura. Moment de liniște, încerc să înțeleg întrebarea. Cum adică dacă vreau să fiu responsabilă pentru viața mea? Are un sens? Oricum sunt responsabilă, ce e în capul ei de mă întreabă asta?

O lungesc întrebând-o de unde are numărul meu. Îmi zice că dintr-o bază de date. Știam, dar am întrebat-o ca să termin momentul penibil de tăcere. I-am zis că înțeleg și că oricum pune problema tot nu mă interesează.

Cedează. Îmi pare rău că a trebuit să câștig. Am apăsat din nou pe ecran și am terminat convorbirea cu un nod în stomac. Nu-mi place să trebuiască să refuz de atâtea ori, nu îmi place să refuz pur și simplu, mai ales că știu că vocea feminină își făcea simplu treaba. Are un target, are deadline-uri, are task-uri… Probabil toți au refuzat-o și probabil câștigă puțin.

Apoi mă gândesc la două lucruri. Unul din ele e că nu are logică o astfel de consiliere din moment ce eu n-am finanțe, al doilea e că ar fi trebuit să mă duc. Mă costa drumul, dar beam o cafea gratis, întâlneam un om nou, aș fi întrebat-o care îi e povestea deși ar fi încercat să vorbească cu mine despre credite, mânării, socoteli pe care le-aș fi ignorat. Poate întreaga conversație ar fi fost un joc de șah, eu mut-ea mută, sună ceasul, dar din nou, mie îmi place șahul.

De fapt, da, data viitoare când mă sună de la bancă o să vorbesc cu omul, nu cu banca. O să îl întreb dacă îi place munca pe care o face, o să întreb dacă are familie, prieteni, o să îmi zică că e prea personal și atunci o să întreb: OK, atunci ce-ai mâncat la prânz? Toate astea pentru că îmi place să fiu sunată, căutată, chiar dacă e doar banca pentru că eu rareori îmi folosesc telefonul pentru a vorbi la el. Toate astea pentru că îmi plac poveștile, oamenii, dar mai ales pentru că urăsc să refuz continuu pe cineva, mai ales în aceeași conversație. Abia aștept să mă mai sune și să aflu cum i-a fost ziua. A mea a fost la fel ca celelalte, o luptă continuă și imaginară.