Recomandarea zilei – Roman Holiday

Ultimul film pe care l-am văzut a fost Roman Holiday. L-am terminat acum câteva ore și m-am gândit să vi-l recomand. E interesant cum de-a lungul vieții auzi tot felul de nume și de tot felul de oameni faimoși, însă nu întotdeauna cunoști datele exacte despre ei.

Cam asta mi s-a întâmplat și mie cu Audrey Hepburn pe care o rezumam la ”o actriță faimoasă”. Mi-am dat seama ce puține știu despre ea și viața ei, iar Roman Holiday m-a făcut să zâmbesc și să râd, apoi să caut să citesc mai multe despre viața acestei actrițe excepționale.

Audrey Hepburn s-a născut în Belgia, în 1929, și a murit în 1993, în Elveția. Cu toate că provenea dintr-o familie cu un statut social înalt, succesul i s-a arătat după mai multe încercări. A dat lovitura pe pământul Statelor Unite, pentru că aici a reușit cu adevărat în cinematografie.

Roman Holiday a fost filmul prin care s-a remarcat și pentru care a câștigat chiar și un premiu Oscar. Acesta este din 1953 și are ca subiect viața unei prințese sau mai bine zis escapada prințesei pentru câteva zile din viața ei obișnuită țintuită cu programe, zâmbete forțate, răspunsuri oficiale și dansuri la petreceri anoste. Gentleman-ul care îi stă alături în aventură este nimeni altul decât Joe Bradley, un jurnalist interpretat de Gregory Peck.

Acțiunea te prinde repede, filmul are un ton jucăuș, iar frumoasa Audrey nu te lasă să clipești nici o secundă. Și toți actorii joacă impecabil, cu expresii de indignare, frământare și frustrare bine ghidate spre inima celui care privește. Comedia romantică reușește să te înveselească spune o poveste frumoasă, iar sfârșitul, slavă Domnului, nu este unul nicidecum clișeic sau la care te-ai aștepta.

 

Social Media Summer Camp – a treia editie

Țineți-vă bine oameni buni că între 12 și 15 iulie se va ține a treia ediție a taberei de social media marketing din România!

Tabăra va îmbina distracția cu workshop-urile despre strategiile de social media marketing și sesiunile de networking. În cadrul marelui eveniment vom afla mai multe despre:

Joi 12 iulie

16.30-17.20 – Ce este și ce NU este social media? – Bobby Voicu

17.20 – 18.00 – Social media la nivel înalt. Cum convingi CEO-ul sa te lase sa faci social media? – Bogdana Butnar, digital consultant

Vineri, 13 iulie o să bată toate superstițiile cu:

10.00 – 11.30 – Sesiunea 1: Branding personal in social media: Marius Ursache, co-fondator & Chiefe Creative Officer, Grapefruit

10.30 – 11.00 – Branding personal aplicat: Adrian Hadean si Alexandru Negrea

11.00 – 13.30 – Sesiunea 2Din spatele monitoarelor, direct pe scena. Vorbitul in public.

11.00 – 11.30 – Cât contează percepțiile? – Dorin Bodea, More Result Management

12.00 – 13.30 – Tehnici de prezentare. Cum îți infrângi teama? – Dorin Bodea, More Result Management

14.30 – 16.00 Sesiunea 3 : Social media pentru companii

  • Mugur Patrascu, iLeo
  • Bogdana Butnar, digital consultant
  • Ioana Bondrila, Staropramen
  • Robert Zanescu, Bancpost

16.30 – 18.00 – Blogging debate Costin Cocioaba, Radu Bazavan, Vali Petcu, Adrian Ciubotaru, Dan Dragomir, Sebastian Bargau

Sâmbătă 14 iulie 

10.00 – 11.30 Sesiunea 1:  Facebook: Alexandru Negrea, blogger & Social Media Manager BCR

12,00 – 13.30 Sesiunea 2: Cum pornesti o campanie in social media Cristian China Birta, Studiu de caz: Danone, Studiu de caz: Lipton
14.30 – 18.00 WORKSHOP 1: Social media: Plan de lansare – Costin Cocioaba
14.30 – 18.00 WORKSHOP 2:  Social media. Mangement de criza – Cristian Manafu

Duminică 15 iulie: 10.00 – 11.00 Ghid de strategie in social media. Cristian Manafu

Dacă aș ajunge acolo (să dea Domnul, Sf. Pixel, sfinții apostoli Android, Gates, Cailliau și Berners-Lee să câștig un loc prin campania organizată de Blogal Initiative) cred că aș umple pe puțin trei caiete de însemnări și 10GB de filmări și poze. Iar dacă nu ajung, cu siguranță o să stau cu ochii pe ce o să se transmită online de acolo. Programul complet și mai multe informații despre tabăra Social Media aveți pe site-ul oficial.

Evenimentul HP – Hey, I’m new!

Trec seara asta în catastif alături de evenimentele de până acum. Cei de la HP au lansat noile ultrabook-uri (printre care HP Envy Spectre 14 și HP Envy 4) și s-au gândit să facă un mic party la Rooms Club.

Ce a însemnat pentru mine evenimentul? A însemnat stat la birou până la 7, a însemnat să nu beau alcool pentru că am condus și a însemnat bifarea oamenilor din lista de Facebook pe care nu îi cunoșteam personal, dar și revederea unor prieteni cu care n-am mai vorbit de mult.

Atmosfera a fost plăcută, am butonat și ultrabook-urile puțin pentru că nu m-am putut abține. Până la urmă ele trebuiau să fie în centrul atenției, nu? Din păcate, pozele nu au ieșit groazv pentru că era semiîntuneric, cele câteva care au ieșit bine sunt mai jos.

În rest, lumea s-a retras repede la meci și eu am luat-o spre casă cu Bălănica (Dacia), repede la taste, ca nu cumva să adorm și să nu apuc să vă spun cum o fu. Singurul lucru care îmi rămâne de făcut după o zi plină și obositoare e să mă gândesc la vineri-ul de mâine care cine știe ce are să îmi mai aducă. Cu una ciudată și una bună/ trece o altă săptămână, cum s-ar zice…

P.S. felicitări organizatorilor pentru un event reușit! 🙂

stiu totul despre tine

Știu că ceea ce o să scriu o să pară înspăimântător și o să pară pentru că, în mod simplu și corect, așa și este. Înspăimântător.

M-am așezat în metrou pe un rând de scaune. Pe scaunul paralel era o persoană pe care, în realitate, nu o cunosc personal și nu am interacționat niciodată sub nicio formă.

Îi cunosc toată viața prin diferite circumstanțe, dar mai ales de pe internet. Îi știu adresa de mail, numărul de telefon, numele complet, adresa de acasă, firma la care lucrează, data nașterii, luna și anul în care s-a născut copilul pe care îl are, numele fratelui ei. Știu până și cum arată casa ei, cum se ajunge acolo, știu de la cine a primit ceasul de la mână.

Ca să se înțeleagă, datele astea nu mi le-a spus nimeni. Tot ce știu, știu de pe internet, numai ultimul detaliu nu îl știu ca certitudine, ci îl deduc.

Să mai continuu?

Știu cum o cheamă pe șefa ei și cu ce se ocupă. Legăturile dintre date le-am pus eu cap la cap, într-adevăr, pe baza unor alte lucruri. Și acum vreau să specific faptul că nu este o persoană în vârstă, ci una de vârstă medie, cu o facultate, dar, presupun, fără pic de creier în cap.

Și nu este nici măcar o persoană implicată în social media, nu este o persoană publică, doar o persoană obișnuită. Nu vă gândiți că sunt un detectiv sau că am ceva de-a face cu persoana respectivă, doar că undeva, cândva, sub un cer înstelat, această persoană a fost de interes pentru mine. Din pură curiozitate sau din reflex profesional (cândva job-ul meu constituia în căutarea de date pe internet) am căutat să văd cât de multe aflu despre ea.

Mă uit acum la această persoană și îmi vine să râd, sincer, de faptul că aș putea să o întreb lucruri personale. Aș speria-o cu siguranță, și eu m-aș speria în locul ei, deși nu constitui un pericol. Ideea e că altcineva ar putea constitui. Ea nu știe cine sunt și probabil nici nu o interesează, nu prezint interes.

Eu, azi, am fost doar tipa din metrou care o privea pe furiș și își încorda maxilarul ca  să nu râdă de ironia uriașă a sorții. Eram doar tipa care știe aproape tot ce e de știut despre viața ta.

[Articolul acesta l-am scris și ca un semnal de alarmă pentru cei care își publică toate datele personale pe internet]

albastrul planetei mele

Se spune că nu e recomandat să scrii dacă nu te simți inspirat. Am auzit asta de multe ori de la oameni și de multe ori le-am dat dreptate pentru că atunci când scrii din obligație, nu scrii bine.

Și totuși eu nu aș vrea să scriu în seara asta din obligație, aș vrea să scriu pur și simplu pentru că așa am chef. Cu toate astea, nu știu ce să scriu. Nu știu, de o oră mă tot gândesc cum să încep, ce să zic, ce să fac și mă trezesc tăcând ca un adolescent fâstâcit care vrea să invite o fată la dans. Am atâtea începuturi în minte încât am impresia că din adolescentul fâstâcit mă transform în adolescentul schizofrenic și pentru că toate sunt un amalgam și se bat cap în cap, pesimiste cu optimiste, raționale cu iraționale, renunț să mai scriu sau să mai spun ceva.

Unele gânduri sunt țipate. Voi țipați în gând? Pentru că eu da și alteori vorbesc încet, am gânduri șoptite, de fapt temerile sunt cel mai des șoptite. Și încep să am o superstiție mai nou, superstiția că dacă îmi imaginez unele lucruri, acestea nu o să se întâmple.

De obicei e vorba de lucrurile bune. De exemplu, mi-am imaginat că o să mănânc clătite cu dulceața de vișine (preferata mea) pe care a făcut-o mama și că o să ajung la munte și nu s-a întâmplat niciuna din astea. Și am multe exemple din astea. Nu știu dacă e o superstiție idioată, mai mult ca sigur că este, dar de multe ori s-a și dovedit adevărată.

Pentru că adolescentul schizofrenic a preluat comanda la taste, am să schimb subiectul. M-am pierdut în niște ochi, da, oricât de ciudat ar suna asta 😀 Am văzut cerul în ei și nu mă mai puteam desprinde, nu mai puteam urmări GPS-ul rațiunii care îmi spunea obsesiv ”țineți drumul înainte”. Oare așa o fi să mori? Să nu te poți desprinde de o culoare? De niște pupile? De niște pigmenți? De un iris.

Vorbele nu îmi sunt la îndemână să vă povestesc în ce hal mă absorbeau, cum dădeam din degetele de la picioare în căutarea pământului. Când se uitau la mine dintr-un unghi mai întunecat li se măreau pupilele. Albastrul scădea și negrul se mărea și parcă vedeam noaptea, stelele, așteptam doar luna.

N-a apărut. Cred că asta e noaptea cu el, pentru că apoi lumina i-a micșorat iar pupila și albastrul, cerul, a apărut senin ca mai înainte. Am înțeles mai bine azi cum funcționează obsesia asta a mea, am înțeles că albastrul ăla al ochilor devine albastrul planetei mele.

Apa reprezintă peste 70% din Globul Pământesc, uscatul e mai puțin. Exact. Ochii tăi sunt ca doi Pămânți care se învârt și îmi caută privirea. Pot să spun deci că sunt doi Pămânți ai mei. Se învârt pentru mine, se înseninează și se întunecă pentru mine, se mișcă pentru mine și cel mai important, trec prin mine. Ca două stafii, ca două suflete, dar căcat, în final nu fac altceva decât să mă lase goală pe un trotuar cimentat cu singurătate. Din nou.

privirea, palmele, nucul si mamaie

Probabil că despre bunici nu am scris niciodată aici sau oriunde altundeva pentru că din cei 4 oameni cu acest statut nu mi-a fost dat să cunosc decât unul. Mi-ar fi plăcut foarte mult să îmi întâlnesc bunicii din partea mamei pentru a le mulțumi că mi-au dat-o pe ea și pe toți unchii și mătușile mele, însă pe niciunul din ei nu i-am apucat. Îi croiesc cu mintea acum ori de câte ori aud vorbindu-se la masă despre ei, când ne strângem toți. Am auzit că mama seamănă acum cu bunica și din pozele vechi, crăpate de Timp, pot să îmi dau seama că e așa.

Sunt absolut sigură că mama mamei a fost un suflet blând, dar puternic în același timp. De fiecare dată când mă așez pe pieptul mamei și îi ascult inima care se aude atât de puternic, parcă aud inima bunicii. Așa trebuie să fi bătut și a ei, palmele cel puțin sigur sunt aceleași. Puțin grăsuțe, calde și bătătorite de muncă, de griji, de copii, de gândurile pe care le macină singură într-o râșniță și le fierbe și apoi le bea, ca să nu le mai știe nimeni.

La poza cu bunicul mă uit și îl văd pe un unchi de-al meu pe care l-am iubit nespus de mult. Erau leiți, așa că dragostea se extinde de la unchiul meu la tatăl lui pe care nu l-am cunoscut de fapt niciodată. Iată cum poți iubi oameni fără să îi fi cunoscut vreodată în viața ta. Amândoi au avut o privire aprigă, neînfricată. Doar din atât îți puteai da seama cum sunt. Din privire. Uneori doi ochi și niște sprâncene vorbesc fără cuvinte, fără imagini, fără sunete, fără culori. Uneori niște priviri te fac simplu să simți. Îmi crește inima în mine când mă uit la ei, la amândoi, și când pot să spun cu mândrie că fac parte din linia lor genetică.

Mai știu povestea cu șahul, pentru că bunicului meu îi plăcea acest joc. Când unul dintre proprii copii l-a bătut, a fost așa supărat încât a aruncat piesele în foc.

Despre bunicul din partea tatălui nu știu aproape nimic, doar că a plantat nucul din curtea în care am copilărit (și sper că nu mă înșală memoria nici în privința acestui detaliu). Era un nuc puternic, bătrân și am plâns când l-a tăiat tata acum câțiva ani, dar nu, despre cel care l-a plantat nu știu mare lucru.

Și ajungem la bunica din partea tatălui pe care am cunoscut-o și pe care o țin minte perfect și acum. Când eram mai mică a fost o perioadă în care stăteam la ea în timpul zilei. Nu știu cum să o descriu pe bunica.

Apropo, acest termen, ”bunică”, din nou nu îmi este familiar. Nu l-am folosit niciodată. Îmi suna cald și poate aș fi vrut să îi spun așa, dar îmi era rușine, mai ales că nu îi spunea nimeni așa. Mi se părea chiar o extravaganță, iar cum ”mă-ta mare” era adjudecat de adulți, nu îmi rămânea decât ”mamaie”. Nu știu dacă i-am zis vreodată ”bre”, s-ar putea să îi fi spus spre sfârșitul zilelor sale, însă nu îmi aduc aminte, mi se părea cam urât.

Mamaie (pentru că așa o să îi spun și de acum înainte în articol) avusese o problemă la picior și avea nevoie de un cadru de mers fiind foarte bătrână. Ah, ce distracție era pe mine și verișoară mea când se așeza mamie pe scaun și puteam să îi luăm cadrul să ne jucăm cu el, să ne legănăm, să facem pe sportivele. După aia am crescut și nu mai era deloc amuzant, că dădeam cu picioarele de pământ oricât ne sprijineam în mâini de el.

Îmi mai aduc aminte că făceam gălăgie și spunea ”ce e aici? herghelie?” și eu neștiind ce înseamnă cuvântul ”herghelie”, am întrebat-o pe mama într-o seara. Mi-a zis ce înseamnă și mi s-a părut interesant, de atunci tot asociez cuvântul ăsta cu mamaie.

Avea rochii înflorate (cum se poartă acum, flori mici și dese) și basmale și îmi aduc aminte că făcea mult timp până la poartă și de la poartă până la femeile de pe stradă cu care stătea seara de vorbă. Și ce îmi mai aduc aminte e că dădea cu bastonul în câine când era rău și voia să muște, așa că dacă îmi era frică de el, mă dădeam ușurel pe lângă ea. Avea arma potrivită ca să mă apere și ce îmi mai aduc aminte? Ah, da, m-a învățat să cos în X pe o pânză albă, cu ață roșie și avea un mod nostim de a-mi pronunța numele. În loc de Alexandra, uneori ieșea Alisandra, dar nu mă deranja. Uneori mai spunea simplu Alex.

Toate astea se întâmplau când eram copilă, după ce am trecut de clasa a 5a, a 6a s-au schimbat lucrurile. Ne-am distanțat, iar în 2004, într-o zi de februarie a murit la 91 de ani.

Așadar, cunoștințele mele despre bunici în general se reduc la amintiri și foarte mult la imaginație pentru că nu am apucat să o cunosc decât pe mamaie. Cu toate astea, mă bucur că am apucat să o cunosc măcar pe ea și uneori le mulțumesc în rugăciune tuturor pentru familia pe care mi-au dat-o. Mai ales că fără ei, nu ar fi existat nici sentimentele astea, nici cuvintele astea, nici blogul ăsta, nici eu.

Dacă v-a plăcut ce-am scris, dacă v-am trezit emoții, amintiri sau zâmbete și vreți să mulțumiți cuiva pentru asta, nu îmi mulțumiți mie, mulțumiți-le lor în gând. Mulțumiți-le pentru simplul fapt că au existat, pentru că ei sunt de fapt rădăcina ființei mele.

Social Media Summer Camp – in cinstea noilor amintiri

Nu am multe certitudini în viața asta, poate ca oricare om care nu poate fi sigur de tot ce îl înconjoară. Nu știu să înot, nu știu cine a inventat perdelele sau care e povestea șinșilelor, dacă există o astfel de poveste. Nu știu nici măcar cum să nu trăiesc prin melodii ca asta. Mă las prinsă în ele ca o muscă într-o pânză de păianjen.

Uneori nu sunt sigură nici de propria existență, de sunetele care trec prin mine atunci când sunt obosită și nu sunt sigură nici că cerul de deasupra e albastru când e senin afară. Dar când sunt sigură de ceva, înseamnă că lucrurile chiar stau așa. Motive generaliste pentru care merită să mergi în Biz Summer Camp sunt destule, dar eu vreau să vă spun de ce merită pentru mine să merg acolo.

Am certitudinea că participarea la acest eveniment îmi va aduce oportunitatea să…

1. fac poze bune cum e asta

2. scriu articole mai bune ca ăsta.

3. respir un peisaj frumos ca ăsta, care să mă prindă de o gleznă cu amintiri și să nu îmi mai dea drumul

4. să cunosc oameni noi, nu doar să îi privesc printr-o vitrină…

5. ….oameni activi și curajoși ca ăștia

6. …și oameni cu un zâmbet mai mare ca ăsta

7. scap de tehnologie 🙂

8. filmez ceva și mai frumos ca asta

9. să-nvăț lucruri mai interesante ca astea

10. să iubesc și mai mult viața. 😀

Articolul este scris pentru campania Blogal Initiative, pentru că amintirile bune și noi sunt mai benefice ca Timpul. Ele vindecă până și rănile inexistente : )

Miscarea face bine!

Mișcarea face bine – interesant sau nu, evenimentul a coincis și cu litera la care am ajuns pe blog. Azi, în Parcul Lumea Copiilor, s-a ținut cea mai mare oră de sport. Aici puteți găsi programul detaliat și aici puteți găsi articolul cu anunțul oficial.

Dacă citiți blogul meu constant, știți că am scris și eu două postări pentru a susține campania – povestea cu orele de dans și OK, despre cea mai mare oră de sport.

De ce am susținut din start cea mai mare oră de sport?
Nu am iubit niciodată sportul așa, când mi-a fost impus de circumstanțe. Nu am făcut exerciții de fitness, gimnastică sau vreun sport de performanță. Am făcut sport din proprie inițiativă, adică volei am jucat din plăcere întotdeauna, pe bicicletă mă urc mereu tot din plăcerea de a pedala. Ce mi se pare mie important în rutina zilnică este mersul pe jos. E la îndemână, eu merg aproape zilnic câte o jumate de oră pe jos.

Cum a fost la cea mai mare oră de sport?

Am fost mai mult spectator 😀 Recunosc asta din start, nu m-am băgat în grupurile care făceau mișcare cu antrenorii. Au fost mai multe motive, printre care – trebuia să ajung undeva după și nu aveam haine de schimb, nici nu aveam hainele adecvate. Adică oamenii au venit echipați, îmbrăcați ca la carte, în colanți/pantaloni scurți/bustiere etc. Atmosfera era veselă, mai ales la scena cu fitness&dans 🙂 Muzica te mai înviora, organizatorii împărțeau apă plată rece și uite că a fost lume chiar și la 14-15 când soarele ardea cel mai tare.

Și apropo de asta – TOT RESPECTUL MEU celor care erau acolo pe căldura asta! Trebuie să fii puțin trăznit să faci asta (trăznit în sens bun, evident) 😀 Eu am făcut ceva poze, am filmat și m-am salutat cu Chinezu, după care am dat fuga și mi-am închiriat o bicicletă. Am ales bicicleta pentru că era mai ușor de dat la pedale, plus că adia vântul mai bine în mers și era mai suportabil.

În mod curios, în Parcul Lumea Copiilor încă mai există biciclete gratuite pe care le poți lua pe bază de buletin. Ca o concluzie referitoare la eveniment: a fost organizat destul de bine din ce am văzut eu, căldura ce a mai îngreunat lucrurile, dar cam atât. Era până și o ambulanță acolo, just in case, deci s-au gândit la tot. Bravo organizatorilor și tuturor celor implicați!

Cum am continuat eu?

Am mers în tot parcul cu bicicleta, cu mici pauze la umbră. Ca proștii am răcit și eu acum vara și am zis să fac totuși puțină mișcare să ”scot” răceala din mine. Nu știu dacă a fost o idee bună având în vedere că am coborât după aia în curentul de la metrou, dar în sfârșit.

A fost a doua oară când am mers în parcul ăsta și pentru a doua oară nu mi-a plăcut. Cât am mers cu bicicleta  prin el m-am simțit ca un pui la rotisor pentru că nu prea există alei cu umbră, parcul fiind destul de recent înființat din câte am înțeles. Asta ca asta, că nu poți obliga pomii să crească mai repede, însă ce m-a deranjat a fost că nu am găsit o cișmea în tot parcul. Slava Domnului că exista un cort amenajat la intrare cu apă!

Ah, are și părți bune, sigur – bicicletele gratuite, spații amenajate pentru ping pong, basket, fotbal, șah și desigur, multe aparate pentru făcut mișcare. Aparate la care nu rar am văzut oameni în vârstă. Din nou, mi s-a părut cam periculos pentru gradele de afară, dar dacă ei vor să facă mișcare, nu poți să îi oprești, nu? Și asta mi se pare admirabil.

OK, despre cea mai mare ora de sport

La 19-20, după ce am terminat de scris despre povestea cu orele de dans, am cerut feedback-ul unor prieteni despre articol. Mi-au zis două lucruri: că nu pare stilul meu și că e tristă. Asta m-a făcut să revin în seara asta deci… să scriu despre cum văd cea mai mare oră de sport. Dacă am scris despre cum a fost, am zis că nu strică să scriu și despre cum mi-o imaginez, nu?

Ziua începe de la 9 când aștept mașina spre birou. Nu se vede nimic în zare așa că poposesc la magazin și îmi iau o cafea zdravănă de 1 leu. Într-un final se aude horcăind autobuzul, cohăie ca un golan bătrân care fumează. Oprește, urc și ajung la biserică, unde cobor de obicei.

E înnorat, e răcoare și sunt îmbrăcată subțire așa că mă gândesc să fac ceva ca să mă încălzesc. Mă gândesc la tine. Da, din nou cu procese de conștiință mai mari decât clădirea cu 10 etaje pe lângă care trec. Trec 10 pași, trec 20 de pași, trec 30 de pași apoi mă hotărăsc că vreau să fug. Vreau să fug din oraș, departe de gând, departe de drum și nu pot să fac asta, dar fug ca o nebună pe drumul ăsta pavat cu dale din gânduri de tine.

Nu prea e nimeni care să se uite ciudat, de obicei e pustiu împrejur. E doar Jiminy care mă trage de urechi, dar acum și el a căzut de pe umărul meu pentru că fug. Geanta se zbenguie incomod pe umărul meu, îmi vine să o arunc, dar e prinsă de mine cu lipici din sentimente. În fine, inima bate tare, aproape că îmi sparge pieptul de sticlă și bum-bum se aude ecoul până în creștetul capului. Și bum-bum mă avertizează că Hey! Sunt și eu aici, mai încet! 

Apoi merg și mă liniștesc 20 de pași și iar simt gândurile și iar vreau să fug și fug. Fug și dau cu nebunia de pământ și mă dezbrac de lacrimi și de tot ce mă construiește. Respir adânc în piept, am ajuns la metrou.

N-au trecut decât 10 minute de când m-am dat jos din mașină, însă ora mea de sport din dimineața asta nu s-a măsurat în minute, s-a măsurat în pași.

[Articolul este scris pentru campania “Miscarea face bine” organizată de Dolce Sportsmartatletic & GetFIT]