povestea din livada

– spuse ea printre dinții strânși, nu-i așa?

– da. cam așa ceva.

– ai fi vrut să o facă?

– da. normal, mi-am dorit mult de tot, dar na…

Tăcură amândouă. Sunetul frunzelor trecea prin Irinuca ca un vuiet de apă și spăla în urma lui tot ce Irinuca simțise cu câteva ore înainte. Tot zgomotul pe care el îl trezise în ea se transforma acum într-o liniște sâcâitoare.

Irinuca se trezi într-o cameră albă, goală. Nu era nimic în jur și singurul lucru pe care îl auzea mai puternic decât orice, era inima din pieptul ei. Și se uită în jos la pieptul ei și îl vedea cum tresălta. Și tresărea și tresărea și tresărea. Irinuca se hotărî să se oprească. Se opri din respirat, voia să scape de acel sunet și scăpă. Și Irinuca trăi așa în camera albă, fără sunete, fără inimă.

Delira și se uita pe geam. Camera avea un geam și avea o ușă și pe geam se vedeau mereu culori frumoase și oameni fericiți și Irinuca visa. Visa atât de mult încât o dureau ochii uneori și se așeza pe podea, adormea doar ca să uite de durere. Lăcrima de multe ori, stând pe spate, lacrimile se duceau în urechi.

Nu suspina de frică să nu își trezească inima și cum nu respira, nici nasul nu se auzea curgând și totul se petrecea într-o liniște bolnavă, grea, pe care Irinuca o ducea oricum plină de recunoștință și de dragoste. Dimineața lacrimile îi curgeau din urechi pe gât și în sân. Se scurgeau ca două căni de apă.

Într-o zi din colțul camerei începu să crească o liană care se întindea pe perete. Fata se sperie, liana se întindea cu repeziciune, amenințându-i inima că are să bată. BUM BUM! Se auzi și ochii Irinucăi lăcrimară a durere, știa ce are să se apropie. BUM BUM! se auzi iar. Cineva bătea la ușă. BUM BUM! BUM BUM… bum bum bum bum bum… bătea în ritmuri cardiace. Și atunci inima Irinucăi începu să bată și ea timid, în răspuns. Bum… bum… bum… și urcă sus, în gâtul fetei ca un copil care se agață speriat de gâtul mamei.

Irinuca își așeză inima la loc. Liana se întindea după ea să o prindă, dar la ușă nu ajunsese încă. Și creștea liana pe minut ce trecea și înghițea tot albul din cameră, transforma totul într-o junglă. Irinuca își dădu seama că nu poate decât să deschidă ușa. Să fugă. Să simtă. Și o deschise, iar inima care mai devreme se agățase de gâtul ei speriată, vru să îi iasă din piept.

Irinuca se supără pe inima ei și o ținu cu mâinile să nu fugă. O certă și inima lăsă privirea în jos, înroșindu-se la față că a putut să se gândească la celelalte bătăi pe care le auzise. Fata ieși din cameră și dădu de o livadă cu piersici. Livada era mare, senină, iar fructele erau coapte, așteptau să fie mușcate de cineva, dar nu de oricine, de cineva care putea da o inimă la schimb. Și inima Irinucăi ca nebună voia să facă schimbul fără să privescă atent, fără să cântărească lucrurile.

”Tu te arunci în iubire ca în prăpastie”, o certă pentru a mia oară Irinuca.

Și inima se potoli. Era cuminte tare, răbdătoare, deși fata o ținea atât de strâns încât degetele ei aproape începură să lase amprente pe ea. Păși în livadă și se așeză sub un copac. Deseori se auzeau voci, vorbe, dar ea aștepta ca piersicii să îi fure inima, dar aceștia tăceau.

Piersicii tăceau, vorbeau doar prin foșnete între ei, în șoapte de gânduri și culori, egoiști, fără să o lase să audă ceva. Și stătea sub ei, întinsă așteptând zi și noapte un semn că piersicii ar vrea să o lase să îi muște. Și-ar fi dat inima la schimb pentru piersici, dar aceștia o mângâiau dureros cu tăcere. Și se auzi un glas:

– ai fi vrut să o facă?

Irinuca zâmbi privind covorul și se uită din nou pe fereastra goală a picăturilor de apă. Oftă și puse mâna la inimă. Nu mai bătea, furtuna era doar afară. Aici aceeași liniște exasperantă.

– da, normal, mi-am dorit mult de tot, dar na…

povestea cu nota de plata

Pot să încep articolul ăsta spunând că ador să comunic, da? Ador să comunic, am făcut o facultate în domeniu și îmi plac oamenii noi, cu care am acea conexiune și cu care am multe puncte în comun. Am un sentiment euforic atunci când întâlnesc oameni simpatici, nu știu de ce, pur și simplu așa stau lucrurile și apreciez oamenii deschiși.

De curând am început să urmăresc serialul Lie to Me, pentru că îmi plac ambele tipuri de comunicare – și verbală și non verbală, iar în Lie to Me acțiunea cam pe asta se bazează, pe comunicare non verbală. Și mă fascinează într-o oarecare măsură serialul tocmai pentru că îți arată cum cei din agenție citesc persoanele din jurul lor, rezolvă cazuri și așa mai departe. Totul e ficțiune, dar ca întotdeauna există și un sâmbure de adevăr. Uneori mai stau în metrou și încerc să citesc persoanele din jur, după ce am citit Cartea Gesturilor a lui Collett am început să mă uit la cum își țin oamenii picioarele când stau jos sau când vorbesc cu cineva. Dacă le au încrucișate, îndreptate spre o anumită persoană etc. Mi se pare interesant, deslușești lucruri pe care nu toți le știu, pe care poate nici persoana în cauză nu le știe.

Și vorbind despre comunicare, dacă tot suntem la capitolul ăsta să vă povestesc și o fază de azi din restaurant. Am fost cu niște prietene într-un local, au schimbat chelnerii de când am fost ultima oară. Serviciul a fost ireproșabil, chelnerul a fost foarte amabil, prompt, nu s-a supărat că a trebuit să revină de mai multe ori ca să ne ia comanda.

Cu toate astea, după ce mâncăm și ne schimbă scrumiera de câteva ori ne trezim că ne aduce din senin nota de plată. OK, nu sunt eu genul de om cu bani care nu mănâncă decât în oraș sau care a fost în peste 100 de localuri, dar am fost în câteva și nu mi s-a întâmplat chestia asta niciodată. Și nu prea am știut cum să reacționez pentru că a lăsat nota și a plecat pur și simplu.

Și ne-am enervat un pic, ne-am simțit așa, ca și când ne-ar fi dat afară, așa că nu am plătit pentru că voiam să mai stăm. Am lăsat nota exact acolo unde a plasat-o prima oară. După vreo juma de oră a revenit:

– Se poate?

– Nu, nu se poate, i-am replicat ferm.

– Nicio problemă.

Și asta a fost tot, am plătit, normal, înainte să plecăm. Mi-am dat seama când am ieșit din restaurant că probabil chelnerul își termina tura, dar nu a fost tocmai corect cum a procedat pentru că:

1. ar trebui să explici omului de ce îi aduci nota de plată când el nu a cerut-o pentru că am fi înțeles și altfel ar fi stat lucrurile și

2.  poate am fi vrut să mai comandăm ceva? Cum închizi o notă de plată așa din senin?

În orice caz, ăsta a fost un caz de ”dacă ai fi zis una, s-ar fi întâmplat alta” și observ că multe probleme și situații s-ar rezolva dacă oamenilor nu le-ar fi frică să deschidă gura, să explice, să lămurească. Știu că uneori există tot felul de rețineri, pe cât de mult mi-ar plăcea să comunic și eu greșesc sau am ezitări din timiditate, din nici nu știu uneori. Sunt tot felul de lucruri care te pot opri să spui ce vrei sau ce simți, dar trebuie să învățăm pentru că suntem ființe sociale și altfel nu se poate, iar dacă mai ai și un post de chelner… păi atunci chiar riști să rămâi fără șpagă 🙂

povestea cu metroul inundat

Ne dedic un cântecel, nouă, celor care batem în mod normal străzile Bucureștiului și peroanele metroului care acum este inundat:

Pietonul amator
de Trio Grigoriu  Alexandra de la alte(liniuta)-povesti

De dimineaţă lângă lac pietonul amator
Îşi cântă numai pentru el un cântecel uşor.
Tunelu-i mare şi adânc, va pescui cu spor
Şi peşte mult va ridica, pietonul amator.
Şi cântecul când il aud tri-li-lu-li-lu-li
De el toţi peştişorii fug printre șine tri-li-lu-li.

„De vrei să prinzi cu undiţa, ştii, peşte cât mai mult,
Am o metodă straşnică”, „Hai spune că te-ascult.”
„Eu de cârligul undiții atârn mulţi viermişori.”
„Şi ce faci de nu ispiteşti pe peşti cu viermişori?”
„Atârn atuncea un gândac ca să le fiu pe plac.”
„Dar peştelui poate că nu-i prieşte la stomac.”
„Îi dau atuncea bani şi-i spun: Găsește-ți un servici! (u)!
Că eu acum îs subteran și mă uit la Prigoană cum face plici!”

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha ……

„Sistemul meu e şi mai bun ca să prinzi peşte mult.”

Spuse asta domn’ primar,

„Hai zi, te rog, mai repede, sunt gata să te fut ud”

Replică pietonul, înfuriat.

„Nu-ţi trebuie nici undiţă, nici sfoară, nici gândac,
Cu-n simplu ceas şi-un făcăleţ lui Prigoană îi vin de hac!”
„Ce faci cu ceasul, poţi să-mi spui, cred că te-ai țicnit?

Oprescule, ia vino-n sat, să vezi ce n-ai păzit.
Așa sistem de circulat cu barca eu n-am mai pomenit!”
„Iei ceasul şi-l aşezi pe lângă peron când politicienii vor veni
Să candideze la primărie cu băţu-i voi pocni!”

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha ……

Dar într-o zi ghinion avu pietonul amator
C-a fotografiat fără permis şi-l prinse-un păzitor.
„Ce faci aicea, fotografiezi?”, „Eu? Nu, cine ţi-a zis?”
„Păi n-ai în mână un smartphone, pe el un WiFi prins?”
„Da, ai dreptate, i-am răspuns, am WiFi şi-o rețea,
Pe Facebook am intrat să le arăt la metrou o cișmea”

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha ……

La încheiere, dacă vreţi mult peşte să mâncaţi,
Cu toată-ncrederea, vă rog, la Metrorex să v-adresaţi.
Peşte mare, uite-aşa, un somn sau un biban
Vi-l pescuim cu undiţa în maximum o ploaie.
Un peşte mare uite-aşa la Unirii1 vi-l dăm,
Cu undiţa vi-l pescuim direct de pe peron.

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha…

Urmează stația Toate Pânzele sus cu peronul pe partea dreaptă.

Gata, vă las cu melodia originală a celor de la Trio Grigoriu 😀

povestea podului

De când mi-am evacuat picioarele din încălțările mai inundate ca Titanicul acum câteva zile nu încetez să mă gândesc la balta uriașă prin care, fie că vreau sau nu, trebuie să o iau mâine. Tot ce sper e să se mai retragă până mâine la 9 când ies din casă dacă nu, poate o să găsesc o bucată de lemn pe undeva să îmi croiesc un pod.

Pentru că așa facem când nu vrem să ne înecăm, nu? Trebuie să ne croim un pod din ceva, trebuie să găsim o soluție. Weekendul ăsta am hibernat, din 48 de ore cred că am dormit 30 dacă nu mai mult. Prefer să hibernez pe o vreme din asta și cu vești din astea.

Podurile de obicei se fac din speranță, din ambiție, din luptă. Sinceră să fiu nu îmi vine să cred că podurile construite din cele mai puternice lucruri nu rezistă. E ireal, e anormal. Și ieri mă uitam la o mangustă pe Animal Planet sau Nat. Geographic care s-a luptat cu un leu. Leul a prins-o la început, a rănit-o, părea că se joacă cu ea. Ea, mititica, a început să riposteze și s-a luptat și s-a apărat, deși era de 100 de ori mai mică decât leul. Leul părea surprins de ambiția mangustei rănite (era și rănită la un picioruș) și parcă a lăsat-o să se apere, a lăsat-o să dispară bârlog. Am simțit că leul a avut respect pentru ambiția și voința și curajul mangustei.

Așa se construiesc podurile, așa scapi de apă, e ilogic când se întâmplă altfel.

povestea calutului de mare

A fost odată ca niciodată un căluț de mare. Era albastru și îl chema Harley. Harley se plimba toată ziua în ocean și cânta, uneori dansa cu alți pești și se bucura de lumina zilei care penetra viața mării. Noaptea Harley nu prea dormea, avea multe gânduri și temeri, deși avea mulți prieteni și era tot timpul înconjurat de alți căluți de mare.

Într-o zi, Harley urcă la suprafață și văzu o fată singură. Înotă spre ea timid, dar îi era teamă să se apropie mai mult de 7 km. O privea, fata era roșcată, avea pistrui și purta o rochie lungă. Sunetul râsetelor ei la atingerea valurilor era precum clinchetul clopoțelului din magazinele chinezești.

Pe Harley l-au apucat emoțiile, îi era frică să se apropie și de acum înainte tot ce făcea în timpul zilei era să se întrebe ce să facă. Prietenii lui căluți de mare nu au văzut că Harley nu mai cântă sau dansează, prietenii lui Harley nu vedeau că e ceva în neregulă. Harley avea prieteni, dar nimeni nu era în preajmă când avea nevoie, nu era nimeni căruia să îi spună de fata roșcată.

Căluțul nostru de mare a început așadar să se apropie pe zi ce trecea tot mai mult de mal, fata venea în fiecare zi la aceeași oră, în același loc. Harley se întreba ce se întreabă fata, Harley se gândea oare la ce se gândește fata, Harley era supărat că nu era decât un căluț de mare.

Și cum se apropia Harley din ce în ce mai mult, într-o zi a ajuns la doar 500m de ea. Acum putea să vadă razele de soare în părul ei, rămăsese fascinat de cum firele ei roșcate străluceau la soare și erau sidefate și cum genele ei arse de soare se aplecau peste niște ochi atât de verzi.

”Mai verzi ca algele” își spuse căluțul de mare în gând.

Atras de frumusețea fetei, Harley se apropie. Și se apropie, era chiar lângă ea, iar fata l-a observat și a tresărit cu pieptul pulsând ca un nebun. Dacă ai fi pus monede pe pieptul fetei acestea ar fi zornăit zgomotoase. Și fata începu să vorbească cu Harley, însă Harley nu răspundea pentru că nu putea. Roșcata venea în fiecare zi la aceeași oră și îi spunea lui Harley cât de singură e, că nimeni nu vorbește cu ea.

”Nici măcar tu” încheie discuția unilaterală cu Harley într-o zi.

Harley se întristă nespus, își dorea să nu fie ce este. Totul era doar apă în jurul lui și dorință. Dorința de a îi crește brațe, dorința de a putea strânge fata în brațe, de a îi putea spune cât de mult vrea să fie a lui. Și trecu o lună sau mai mult de când fata venea și vorbea cu Harley, dar fata nu mai avea aceeași strălucire în ochi ca la început. Acum era la fel de tristă ca înainte, ca atunci când a văzut-o prima oară. Albul ochilor ei deveni roșiatic, iar ochii mai verzi ca niciodată. Mai verzi ca frunzele, mai verzi ca iguanele, mai verzi ca bancnotele de un leu. Și fata îi spuse, cu vocea seacă, noduroasă, sufocată:

”Căluțule” și oftă ”Tu nu spui nimic. Te-am iubit la început, dar acum nu mai simt nimic. La fel ca la început, nu mai simt nimic pentru că nu spui nimic și nu pot să iubesc tăcerea”.

Harley era exasperat și încerca să facă tot posibilul să nu lase fata să plece. Se agită, făcu salturi și dădu din cap pe cât putea.

”Nu înțeleg ce vrei să îmi spui și trebuie să plec, altfel o să rămân aici pentru totdeauna, trenul pleacă”

Problema era că în ziua aia fata veni mai devreme. De obicei se vedeau la 10 dimineața și acum era 9. Harley se zbătu și mai mult, fata dădea din cap încurcată și nu știa ce să facă, dar plecă.

Harley, trist că nu a avut curajul să facă o schimbare mai devreme, lăsă capul lui frumos în jos și înotă disprețuitor spre driadele care formaseră un mesaj pentru fată. Dar era prea târziu pentru că fata nu mai simțea nimic. Și cum se depărta ea și toate driadele plecau triste în urma-i, căluțul îi mai aruncă o singură privire. Fetei începură să îi dispară brațele și picioarele și tot roșcatul părului îi înveli corpul. Îi crescu o trompă, o aripioară și pielea îi deveni aspră, iar pe spate se puteau vedea țepi.

Căluțul de mare rămase holbându-se în gol, la spațiul lăsat de roșcata lui frumoasă și acum atât de departe, rece, tăcută, ireală.

despre social media

Tot dau cu trâmbița de ceva timp pe aici că am crescut ca om, pe plan personal și profesional. Cred că am scris de cel puțin două-trei ori asta în articole mai vechi și să vă explic de ce.

Din păcate, eu am început să activez în online de ”mică”, de puștoaică, de când aveam replici de ”nimeni nu mă înțelege” și faze emo, mă răzvrăteam deseori când nu mergea internetul și ceilalți îmi criticau operele literare. Și am greșit de multe ori, nu m-am ”născut” învățată în acest mediu și nu am avut înțelepciunea să aștept să cresc, ceea ce, zic eu, e normal, toți suntem zbuciumați la tinerețe. Am început să învăț cu adevărat cum stau lucrurile acum aproximativ 9 luni când, prin intermediul unui prieten foarte bun, am întâlnit pe cineva care a avut încredere în mine și mi-a acordat niște șanse, niște sfaturi, lucruri pentru care o să îi rămân recunoscătoare mult timp de acum înainte.

Încrederea pe care o acordam acum 9 luni acestui mediu era undeva sub 0, tot pe acolo era și încrederea în mine însămi. Eram pe cale să renunț de tot, nu înțelegeam nimic. Nici acum nu pot să zic că înțeleg tot, dar cu siguranță am început să găsesc calea 2.0 😀

Chinezu spunea la Conferințele E-Commerce că succesul social media stă în feedback-ul constructiv și în sprijinul reciproc. Ăsta este poate cel mai important lucru în mediul online: sprijinul reciproc (nu, nu înseamnă pupincurism, înseamnă susținerea proiectelor care îți plac, susținerea oamenilor cu idei și ambiții și multe altele), apoi aș adăuga că trebuie să existe bunavoință, tărie de caracter pentru a trece peste răutățile gratuite ale oamenilor sau cum îi spun eu, un ignore mode. Social media mai înseamnă informație, pentru că informația oricum o să însemne întotdeauna putere, înseamnă DISCREȚIE, ăsta e iar un cuvânt prețios pe care l-am croit singură din greșeli. Nu în ultimul rând, mai înseamnă și COMUNICARE EFICIENTĂ.

Tot ce scriu aici sunt concluziile la care am ajuns (și) eu în acest rollercoaster și totuși, gândindu-mă la toate astea, mi s-a aprins un bec a dilemei. Nu știu dacă o să răspundă cineva la întrebările astea, dar o să scriu pentru mine, ca temă de reflecție: ce facem atunci când comunicarea și sprijinul nu sunt reciproce?

Îmi aduc aminte de ceva ce a spus Andi Moisescu într-un interviu pentru Fishington (parcă) și anume că el are întotdeauna grijă să mulțumească oamenilor din echipă, de la cameraman și șef de producție până la femeia de serviciu. Am același principiu sau cel puțin încerc să îl am și nu pot să nu mă întreb ce se întâmplă cu cei care nu apreciază susținerea și mai important, ce e de făcut în cazurile astea?

as vrea sa fac o campanie

Mi-ar plăcea să fac o campanie despre… ploaie!  De fapt, ar fi o expoziție foto pentru că ploaia creează, după părerea mea, un mediu care oferă multe oportunități de imortalizare. Mi-ar plăcea să adun la un loc poze cu oameni în ploaie.

Și acum să vă explic de ce abordez acest subiect atât de banal. Un fenomen meteo de care ne speriem și ferim mai rău ca de soarele ce arde la patruj de grade. Întrebarea mea e de ce ne ferim de el? Știu că sunt unele situații în care nu e sănătos să stai cu hainele ude pe tine sau cu picioarele ude, dar am așa uneori impresia că exagerăm drastic.

Eram în drum spre casă și mă uitam la toată agitația din jur, unii cu umbrele, unii cu pungi pe cap, alții pur și simplu uzi fleașcă, până la piele. Simt ceva rece pe tălpi și mă uit la ai mei adidași cu care m-am mândrit atât de tare când i-am cumpărat. Pe laterale aveau găuri, de ce n-am observat niciodată asta? Nici nu stăteam cu picioarele în apă și simțeam cum îmi cresc pești sub tălpi. După ce am parcurs juma de drum liniștită – metrou și autobuz (pentru că a fost printre puținele dăți în care am prins autobuzul la țanc), m-am refugiat sub un copac și am așteptat pe o cărămidă mașina spre casă.

Un cuplu agitat și amuzat pescuiește un taxi din trafic, o gagică renunță de tot la încălțări și fuge desculță prin ploaie. Trotuarele sunt indundate, lângă mine, sub copăcel stau o bunică, un nepoțel și mama băiatului. Se uită la trotuar și își fac un plan ca și când ar fi niște lei gata să atace antilope.

– Uite, o luăm pe acolo și mergem așa, da? Ce zici, buni?

– Mergem? întreabă și mama băiatului.

– Bine, hai.

Și așa o iau pe drumul stabilit. Am așteptat vreo 10-20 de minute mașina, unii ocoleau bălțile de lângă trotuare, ziceau că și-au uitat bărcile acasă și vestele de salvare. Și e normal și eu o uitasem pe a mea. Vine mașina, mă pregătesc să atac și eu antilopa, îmi fac un plan mai ales că încălțările aveau o aerisire ofticantă care oricum nu își face treabă când e cald. Găsesc o ”insuliță”, mă poziționez, șoferul oprește mai în față unde e baltă. Sigur, fleoșc-fleoșc în apă. Scap și de data asta cu puțin udat la picioare. Călătoria cu căruța nici nu vreau să mi-o mai aduc aminte, deci ajungem la porțiunea în care cobor și trag aer în piept adânc, eliberator. Miroase a ploaie proaspătă și prietena mea de la magazin face același gest ca mine spunând că îi place cum miroase. Eu aveam un gând răutăcios pe care l-am ignorat.

Ajung la capătul străzii, merg cu capul jos până când dau de un lac. Efectiv nu exista loc care să nu fie acoperit cu apă, așa că m-am băgat cu picioarele în apă, îmi venea până peste gleznă. Am râs ca un copil (sau ca un om nebun) și îmi venea să sar în sus și să împroșc în toate părțile, dar am rămas la sentimentul pe care îl simțeam, așa, cu picioarele în apă. Habar n-am cu ce o să mă încalț mâine, dar acum e bine. M-am spălat pe picioare după ce am ajuns acasă, mi-am pus niște ciorapi albaștri călduroși, mi-am prăjit niște pâine pe care am mâncat-o cu niște salată de vinete și unt, apoi plăcintă cu mere de casă și ceai. Și acum scriu aici, cu picioarele sub mine. Mi-e bine tare, pentru că după ploaie într-un fel sau altul vine întotdeauna căldura dulce, care te îmbie la somn, care te face să uiți de tot și să te odihnește după toată rumoarea și veselia sau tristețea ploii.

Conferintele Nationale de E-Commerce – cateva cuvinte

Pe 8 și 9 mai au fost Conferințele Naționale de E-Commerce organizate și susținute de Allegro Group. Am fost ca reprezentant Laptop News, puteți citi și articolul meu cu un scurt rezumat la ceea ce s-a discutat aici.

Am vrut totuși să trec și pe blog câteva cuvinte să vă povestesc cum am cunoscut oameni foarte mișto. În prima fază am fost puțin retrasă pentru că nu știam absolut pe nimeni, dar apoi am început să adun oameni pe lângă mine… sau m-au adunat ei pe mine, nu știu. Nu mă apuc să fac o listă cu cei pe care i-am întâlnit, pentru că oricum știu ei cine sunt și vreau să le mai transmit încă o dată că mi-a făcut mare plăcere să ne cunoaștem și să stăm de vorbă. Sper să ne mai vedem cu astfel de ocazii.

Adevărul e că iubesc să întâlnesc oameni noi cu care mă înțeleg bine, plec cu un sentiment tare plăcut și cred că asta a contat foarte mult. Asta contează de fiecare dată pentru mine de fapt. Sigur, am învățat și foarte multe, cei care au luat cuvântul au avut lucruri interesante de spus de fiecare dată și au interacționat cu publicul. A fost un eveniment organizat destul de bine, cu WiFi și tot ce trebuie 😀

2 zile pline de conferințe au fost, ce e drept, puțin obositoare și mi-au aglomerat agenda, de aceea am ajuns abia acum să scriu și pe blog despre event. Ah, și oricum nu scriam dacă nu vedeam draft-ul uitat aici cu titlul de mai sus.

În sfârșit, mie mi-a plăcut și voiam să folosesc ocazia asta și să le mai spun încă o dată felicitări tuturor celor care au luat parte într-un fel sau altul. Sper să ajung și la anul 🙂

Power to the bloggers!

Traiesc in Rromania (despre târgul de job-uri de la Romexpo)

Drept să zic, încerc cât pot de mult să nu văd partea urâtă a țării ăsteia. O ignor pe cât de mult pot și am încercat și azi, dar în minte nu mi-a venit decât ”rromania”, termen pe care îl văd deseori  la Arhi pe blog.

Am ajuns azi la Romexpo, după ce am văzut și auzit de nenumărate ori anunțul târgului de joburi organizat de Ejobs. Am mers acolo mai ales cu soră mea, că ea își tot caută de lucru de mult timp și am zis hai să vedem ce găsim și la ăsta, mai ales că s-au dat mari că o să fie sute de companii care vor oferi locuri de muncă.

În fine, ajungem acolo și ce credeți? Ni se cere o taxă de participare – 10 ron de persoană. Am întrebat de ce ni se cere taxă de participare și de ce nu a fost anunțat din timp acest detaliu și ni s-a zis că a fost o decizie de ultim moment. Pe bune? Și cum de s-or fi oprit la suma 10 ron și nu mai puțin? Pentru că din câte îmi aduc aminte au fost mii de oameni x 10 ron mie îmi dă foarte mult.

Nimic anunțat pe site

Nu mă interesează ce fac cu banii, nu mă interesează unde se duc, mi s-a părut o țigănie nemaipomenită să îmi ceri 10 ron ca să intru într-un târg cu câteva zeci de firme în care HR-ii sau persoanele trimise pentru recrutare sau strângere de cv-uri să te trateze cu fundul, să te întrebe ”ce înseamnă online?” sau chiar să nu îți accepte CV-ul, să îți zică să intri pe site, asta fiind la extrema cealaltă. De ce mai participi ca angajator dacă tu mă trimiți să aplic la tine pe site? Cei de la Coca Cola am impresia că erau acolo doar pentru a-și face reclamă. Deci plătesc ca să mi se poată face reclamă, interesant.

Ca să rezum situația: sunt șomer = n-am un venit/am un venit mic, mă chemi la târg ca să îmi iei o taxă nesimțită care nici n-a fost anunțată. Ajung la dâlga din deal, dau deja 10 lei pe transport până acolo doar ca să îmi dau seama că tu de fapt îmi mai ceri încă 10 ca să pot intra să îmi las doar câteva cv-uri pentru că oricum majoritatea job-urilor nu erau pe specializarea căutată. Nu tu online, jurnalism, comunicare, publicitate sau juridic. Oricum n-o să sune nimeni, dar noi să fim sănătoși și e-jobs-sau-la-cine-căcat-ajung-banii-ăia să fie cu teancul în buzunar, nu? Am făcut haz de necaz și am râs mult, în mod ironic, în mod nervos. Și acum râd, când îmi aduc aminte mă bufnește râsul și în continuare văd în fața ochilor o singură frază, pe care am încercat să o refuz cu încăpățânare, dar care azi m-a copleșit pur și simplu obsesiv: trăiesc în Rromânia.

Ai toata viata inainte?

Pe mine mă seacă rău de tot replica asta. Azi eram în drum spre birou când am scos o nouă carte pe care urma să o încep. Este din colecția Cotidianul și se numește ”Arta de a nu scrie un roman”, unii dintre voi au citit-o probabil. E scrisă de Jerome K. Jerome și am parcurs 24 de pagini din ea azi. Drumul e lung și îmi permite să trec prin 3 mijloace de transport în comun dacă vreau: căruță, autobuz și metrou, așa că folosesc timpul pentru lectură (cei care mă citesc de mult știu ce e căruța). De obicei autobuzul mă duce 2 stații până la metrou, așa că săptămâna asta am preferat să merg pe jos cele două stații chiar dacă ar fi fost mult mai util și mai repede să iau autobuzul.

Merg pe jos ca să iau o pauză, e bine, plus că am auzit că ”cercetătorii britanici” au zis că 30 de minute de mers pe jos îți pot prelungi viața cu 10 ani. Și am ajuns unde voiam cu subiectul chiar fără să îmi dau seama: la viață.

Încep să urăsc replica: ești tânără, ai toată viața înainte. Îmi vine să răspund ”Da? De unde știi că am toată viața înainte?”, dar nu vreau să par morbidă, ciudată sau nepoliticoasă așa că de cele mai multe ori tac.

De unde știi că am toată viața înainte?

Nu vreau să fiu pesimistă, chiar gândesc lucrurile la rece și aș vrea să știu de ce lumea tratează cu atâta ușurință timpul meu care până la urmă nu știe nimeni cât este. Poate este o oră, poate este o zi, poate este o lună, poate este un an, poate e vorba de mai mulți ani, poate e vorba de zeci de ani și atunci da, am toată viața înainte.

Prefer să sper că am toată viața înainte, prefer să nu subestimez puterea lucrurilor și să nu iau timpul ca și când mi s-ar cuveni. De ce să mi se cuvină mie? Pentru că viața m-a învățat că trebuie să fii recunoscător pentru simpla mâncare, pentru sănătate și da, chiar pentru minutele pe care le ai. Fiecare minut, fiecare gură de aer pe care o trăiești așa cum știi tu să o trăiești și cum ți-e bine.

E posibil, sigur, acum să scriu din frustrare lucrurile astea pentru că tocmai am pus lacătul pe temnița mea cu bare construite nu din oțel, ci din temeri.  Poate din speranțe, poate din iubire pentru viață sau poate e un aliaj și Singurătatea e singurul meu coleg de celulă.

Așa a fost mereu și acum nu mai cred că va fi așa mereu, ci știu asta. Iau lucrurile ca atare, e OK. Totul e OK, dar nu mai spuneți că am toată viața înainte, nimeni nu știe ce o să se întâmple în următorul minut, în următoarea secundă. O fracțiune de neatenție la volan, un pas greșit pe stradă, un infarct sunt doar câteva lucruri care fac diferența dintre acum și atunci, dintre ai toată viața înainte și nu mai ai nimic.

Timpul nu ni se cuvine, nu e întotdeauna prietenul nostru și nici nu știu de ce credeți că ar fi.