Interogatoriu la lansarea Samsung Smart TV

Ajung la Biblioteca Națională azi pentru evenimentul de lansare Samsung Smart TV. Pentru prima oară ajung la timp, fără să întârzii. Intru, mi se face o poză. O fată drăguță râde amuzată și îmi zice că toți de la eveniment trebuie să facă o poză. N-aș fi vrut, nu eram in the picture mood, dar am acceptat oricum, o poză, ce poate să strice?

Apoi înaintez pe culoar și sunt întâmpinată de fetele de la agenție, de la firmă. Mă prezint, spun de la ce publicație online sunt, ele îmi zâmbesc, se prezintă și mă invită să intru să mă uit la produse. Așa că fac întocmai asta, căutând din priviri pe cineva cunoscut. Nimeni. Absolut nimeni pe care să știu, doar multe grupuri de oameni străini, la costum. M-am gândit că e ironic, la un alt event m-am dus îmbrăcată mai elegant și tocmai la ăsta am ales să mă îmbrac casual. Am făcut alegerea asta a ventimentației pentru că nu mi s-a comunicat că e necesară o anumită ținută și săptămâna asta a fost extrem de aglomerată cu evenimente și tot felul de chestii și când ești pe drumuri tot timpul preferi ceva mai comod. În fine, am observat aspectul, dar nu l-am băgat în seamă prea mult.

Am fost la TV-uri, m-am perindat pe acolo, am făcut poze. Tot nimeni cunoscut. M-am uitat la ecranul 3D cu ochelarii, am rămas fascinată de el, genial. Îmi părea rău că nu am cui să îi împărtășesc opinia. Asta e. Mă întorc cu fața spre scenă și îl văd razant pe Radu. L-am pierdut din priviri în timp ce îmi puneam telefonul la loc așa că mă duc să îl caut, dar nu fac bine nici 5 pași că mă întâmpină un tip înalt, cu ecuson de Samsung. Din obișnuință întind mâna și mă prezint cu nume și publicație. El nu se prezintă și intră în subiect cu aproximație după cum urmează:

– Sunteți de la evenimentul Samsung?

– Da.

– Ați confirmat că ați venit?

– Da, am vorbit cu fetele de la agenție când am intrat (și le-am zis pe nume, deși eu nu rețin în mod normal numele celor cu care fac cunoștință)

– V-ați trecut pe listă?

– Da, zic cu juma de gură, încurcată, pentru că la propriu fetele nu aveau o listă cu care să mă întâmpine, dar am presupus că nu am văzut-o eu.

– Și pe cine căutați?

– Un coleg de breaslă, l-am văzut că a trecut pe aici și voiam să îl salut. Am zis asta zâmbind, abia la următoarea repică mi-am dat seama că mă interoga și mă suspecta că nu sunt de la event. Da, știu, sunt naivă, mă prind greu.

– Ce înseamnă coleg de breaslă?

– Blogger.

Apoi pleacă cu un ”aha” sau nu știu ce a zis. Pe scurt m-am simțit extrem de prost, mai ales că nu mi s-a mai întâmplat asta vreodată și am fost la peste 10-15 evenimente. Și am vrut să scriu ce s-a întâmplat ca feedback pentru cei care fac evenimente și să punctez niște chestii:

1. îmi dau seama că securitatea era acolo mai mult pentru pișcotari, pentru că TV-urile alea era cam greu să le furi, sincer. Deci o să consider că erau acolo pentru cei care nu aveau nimic de a face cu evenimentul așa că

2. de ce nu au făcut un sistem mai bun de filtru între cei care veneau la eveniment cu invitație și gură-cască? Se puteau folosi: ecusoane, abțibilduri cu nume etc.

3. Nu are rost să vă spun că existau numeroase modalități prin care putea fi evitat un dialog jenant ca cel de mai sus și nu mi se pare normal să se ia drept criteriu stilul vestimentației. Și

4. dacă tot iei asta pe post de criteriu, de ce nu menționezi în invitație că trebuie o anumită ținută?

Și au fost și alte lucruri legate de organizare care nu au excelat, dar nu mă interesează. Am încercat să mă concentrez pe ceea ce a fost frumos, pe momentele artistice (care mi s-au părut superbe) etc. Și nu, nici nu am mâncat, nici nu am băut nimic și am stat cu stres că o să fiu iar luată la întrebări pe tot parcursul evenimentului. Atât am avut să vă povestesc, încerc să mă abțin de la altceva și să critic cât se poate de constructiv. Deci asta e, am plecat cu un gust ușor amar din păcate.

daca ne-am lua un minut

Oamenii nu mai au răbdare să cunoască oameni. Mi s-a zis că sunt ”a people’s person” și mi-a zis asta una dintre cele mai importante ființe din viața mea, așa că o cred și mi-am demonstrat și eu asta când nu aveam cu cine să vorbesc și începeam să caut pe ici pe colea pe cineva cu care să schimb o vorbă. Câteodată vorbeam cu Dumnezeu pentru că altcineva nu era prin preajmă. Știu, poate credeți că am înnebunit și eu am crezut asta. Poate așa e, cine știe. Oricum, nu răspundea înapoi, măcar asta e de bine.

Adevărul e că nu știu cum să fiu altfel și nu văd de ce să fii altfel. De ce să taci? De ce să nu glumești? De ce să nu râzi din orice prostie? Avem destul timp pentru tăcere. Și observ că sunt din ce în ce mai rari cei care își iau un minut și zic ”mă, dar omul ăsta cum e de fapt?”, sunt din ce în ce mai rari cei care își iau un minut să cunoască pe cineva.

Din fericire, cu toate că-s rari oamenii ăștia sinceri, eu am dat de ei.  Dau în continuare de ei, parcă sunt un magnet sau poate nu. Am încercat să cunosc persoane care nu voiau să fie cunoscute. OK. Nu știu dacă lipsa de interes, tăcerea, sunt cauzate de vremurile în care trăim. Ce clișeic sună, nu? Poate trăim prea repede, poate fugim prea repede sau poate suntem prea selectivi.

De obicei ne rezumăm la ”salut. ce faci?”, ne rezumăm la ”ce faci?”. Nu mai urăsc întrebarea asta, dar tot mă pune în încurcătură.

– Nu ți-am zis, dar azi o să scriu despre tine. –

Aseară cineva m-a întrebat în loc de salut și în loc de ”ce faci” și în loc de orice altceva… m-a întrebat ”ce simți?” M-a blocat. De fapt, nu cred că m-a mai întrebat cineva asta până acum. Ah, ba da, poate m-a întrebat mama când nu ma simțeam bine fizic. Niciodată nu m-a întrebat cineva asta cu sensul de ce simți emoțional.

Persoana care m-a întrebat asta e una interesantă, foarte interesantă. De fapt, atât de interesantă pentru mine încât aproape că îmi doresc să vorbim 24 din 24. Nu ți-am spus asta până acum 😀 Știu că n-avem cum, dar nu cred că am epuiza vreodată subiectele, nu cred că ne-am plictisi vreodată. Poate că-s un om deschis în general, dar de fapt țin multe în mine pentru că sunt construită din multe. Sunt construită din trăiri, din amintiri și din oamenii din jurul meu. Așa cum bine m-a citit acest prieten de care vă vorbesc, sunt un om emoțional și nu le pot expune. Nu le mai pot expune.

Și ne bucurăm unul de altul pentru că vorbim limba noastră, poate este o limbă a degetelor, doar scrisă. Sună amuzant, dar poate e așa. Ne împărtășim temerile, durerile și ne alinăm, pentru că alții nu știu să o facă sau pentru că alții sunt sătui să o facă. Am uitat ce înseamnă să poți cunoaște un om, să fiu lăsată să cunosc și să las să mă cunoască.

Când vorbim abia am răbdare să îmi scrii, deși nu e vorba decât de câteva secunde, am o foame de suflete ca tine extraordinară. Și nu mi-am dat seama asta decât atunci când am început să ne cunoaștem, ce crezi? Nu îți dai seama cât de foame îți e până nu începi să mănânci.

Și în fine, nu îți mai cer scuze acum că îmi revărs gândurile în poala ta. Poți să le reverși și tu în a mea, de-aia suntem aici, nu? Și voiam să îți mulțumesc. Voiam să îți mulțumesc că mă asculți, că îmi răspunzi, mulțumesc că mă citești dincolo de litere. Cum poate nimeni nu o face… nici măcar cu prețul unui simplu minut.

P.S. Te-am întrecut, înainte să scrii tu despre mine, am scris eu.

Teasing cu poveste

Ziua 1.

Sună telefonul.

– Alexandra-de-la-alte-povesti, du-te că te așteaptă un curier la poartă.

– Ce? Pentru mine? Și cum au numărul tău?

– Nu știu, fugi.

– OK. Merci, pa.

– Pa.

Iau cheile și un pix. Ajung la poartă, curierul era puțin nerăbdător.

– Cum vă numiți?

Notează pe o foaie, pe gard. Gardul e la înălțimea perfectă pentru a se scrie pe el. Îi spun numele.

– CNP-ul?

– Uhmmm… Îl știu, dar faptul că ești pe grabă și nu prea prietenos mă face să uit numerele. Stați așa că nu îl știu, mă duc după buletin.

– Număr? Serie?

– Nu.

Fug înapoi, îmi iau portofelul din geantă. Îi spun CNP-ul, semnez. E un plic pentru mine. Conține următoarea vedere (vedere?)

 Textul de pe spateIdei simple care păreau imposibile, dar care au revoluționat lumea în care trăim. Cum ar fi viața fără ele acum? Răspunsul meu pe moment: Seacă.

Ziua 2, ora 10 sau 11, nu mai țin minte exact, oricum de dimineață.

Ding Dong! Iese o colegă și apoi îmi arată prin geam un plic.

– E pentru tine.

– Ah, merci mult. Dacă știam, ieșeam eu.

– Nu-i nimic, cu plăcere.

Tehnologia nu stă pe loc, în fiecare zi se scrie o pagină nouă. Oare ce urmează?

În gândul meu era: Știu că în fiecare zi se scrie o pagină nouă… chiar eu o scriu într-un fel 🙂

Ziua 3.

Ding Dong! Mă uit pe geam și-s pregătită. Văd curierul, fug la geantă după buletin și un pix.

– CNP?

De data asta eram înarmată cu tot ce trebuie. Semnez, îmi greșesc propria semnătură, nu contează. Iau plicul, fug să îl deschid…

[Cele două poze au apărut și pe pagina de Facebook TimeForAds . Continuarea poveștii o veți putea citi pe TimeForAds.ro joi, săptămâna viitoare, până atunci vreau să îmi spuneți ce credeți că era în al 3lea plic 😀 ]

Dar nu-i prea iese ciorba

Trec zilnic pe lângă o ambasadă. Nu zic care. Ieri s-a întâmplat să trec de două ori. Acolo stă mereu câte un paznic sau doi. Am trecut prima oara pe lângă ei. Nu zic la ce oră. Apoi la o oră de la ora aia m-am întors. În fața mea era militarul paznic, vorbea la telefon și cât eram eu cu fața spre el îl aud că spune:

– Da, mă, e bună răăău…. bună, bună.

Am completat în minte că putea să fie vorba de: bere, zacuscă, centrala pe care tocmai o cumpărase, plapuma, pătura, pernă, saltea. E bună lenjeria de pat, solnița, jardiniera, mașina! Poate și-a luat o mașină. O bicicletă? O canapea? O lustră? O compilație de adormit, o… cană, păpușă gonflabilă, oală, veveriță, casă pentru păsări? Țeavă? Pastă de lipit țeava? Corega? Toate astea mi-au trecut prin minte în acei 2 pași pe care i-am făcut până să aud în urmă:

– Știe să facă și mâncare, dada… știe, știe, ciorba nu îi prea iese, dar merge…

Presupun că zacusca, centrala, berea, plapuma, pătura, perna, țeava și celelalte obiecte menționate mai sus n-ar putea niciodată să greșească… o ciorbă 😀

Povestea omului abatut (12 aprilie)

Stăteam ieri la colțul meu fără buton din metrou. Surprinzător nu îmi era somn așa că nu am închis ochii să dorm cum am făcut de dimineață când legănatul vagonului și vuietul aspru, dar liniștitor, mi-au șoptit gândurile de dinainte de vis. Chiar ar trebui să se facă o compilație cu sunetul ăsta, cum există compilațiile alea cu sunete din natură, eu aș face cu sunetul din metrou. Se doarme brici pe ele.

Pe un rând de scaune se afla un om care mi-a furat privirea, gândurile și sufletul pentru câteva momente. Era îmbrăcat în roșu, m-am gândit că e o culoare total opusă a ceea ce exprima chipul lui. Era atât de abătut. Atât și atât de abătut, aproape că am simțit ce simțea. Nu mi-am luat ochii de la el, picioarele le ținea ciudat, cu vârfurile îndreptate unul spre celălalt. Am încercat să îmi aduc aminte ce spunea ”Cartea gesturilor„ a lui Collett, dar nu mi-am adus aminte așa că am interpretat eu și am concluzionat cu ”introvertit”, ”preocupat de propria persoană”, chiar dacă aș fi spus mai degrabă că e ocupat de propriile griji.

Verigheta de pe deget mi-a furat atenția. Strălucea acolo, ca o povară. Nu știu de ce am gândit asta. Apoi am gândit că e un om care iubește și e iubit și că măcar asta ar trebui să îi dea putere. Măcar cerculețul ăla să îi lumineze ziua, măcar ochii ei, măcar glasul ei, măcar parfumul părului ei dimineața.

Ochii se asortau cu haina și cu geanta și expresia feței lui. Nu cred că o să o uit prea curând, te izbea pur și simplu. M-am gândit că poate e obosit, poate e răcit, nu cred că era, dar am căutat o explicație pentru acel chip distrus de cine știe ce problemă. A pus mâna la ochi, m-a durut pe mine gestul. Gestul unui om disperat sau poate doar somnoros? Nu cred, nu știu, dar nu cred.

M-au absorbit poveștile care îmi treceau prin minte când îl priveam. S-au derulat în mine ca un film vechi, filmul s-a rupt când a coborât, nici nu și-a dat seama că îl priveam. Nici măcar nu și-a dat seama că am scos pixul și bucata de hârtie să scriu despre el. Nu m-am gândit nici la ce nume are, poate un nume de sfânt. Mi-a întrerupt legătura când s-a ridicat, după cum ziceam. A coborât la N. Grigorescu cu pași lenți, așa cum pășește cineva care nu vrea să plece din vagonul ăla, care nu vrea să părăsească vuietul care te duce repede departe.

Era 12 aprilie și te-am văzut, omule și m-am întrebat care o fi fost povestea ta…

complimente si vorbe si atât

Ăsta e probabil un articol care ar fi trebuit scris la o vârstă mai înaintată, dar tare mi-au plăcut unele complimente pe care le-am primit de la diverși oameni de-a lungul vremii și vreau să le împărtășesc cu voi. N-am o părere extraordinară despre mine, cred că sunt un om normal, ca oricare altul. Că mi-ar plăcea să fiu mai mult e cu totul altceva, cred că toți vrem să fim mai mult și poate e normal, e firesc să vrei să fii mai bun.

Nu pot să mă fălesc nici cu cine știe ce realizări, ba cel mai mândră sunt de faptul că am câștigat câteva lucrușoare și că am învățat să gândesc mai sănătos. În sfârșit, au fost oameni care au zis lucruri frumoase despre mine și oameni care au zis lucruri urâte. Nu o să acord atenție lucrurilor urâte pentru că lucruri urâte poate spune oricine, e simplu, e la îndemână și uneori nici nu trebuie să greșești cu ceva anume ca să îți iei pumni verbali în bot. Așa că vreau să vă vorbesc despre lucrurile frumoase pentru că alea contează cu adevărat pentru mine. Și nu, nu o să le includ pe cele spuse de părinți sau rude 😀

1. Când eram puștoaică, înainte să mă trezesc la realitate, eram foarte neliniștită și scriam tot ce îmi venea în minte, spuneam tot ce îmi venea în minte. Eram un om fără reguli, fără filtre dacă vreți să o numiți așa. Exista un site cu oameni mari și ulterior tâmpiți unde îmi publicam încercările literare. Și oamenii ăia se luau de mine, mă criticau și nu o făceau deloc constructiv. Și eu mă aprindeam mai ceva ca benzina și le răspuneam, iar aici intervine partea cu ”ulterior tâmpiți”, spun că erau tâmpiți pentru că ei se puneau la mintea mea. Complimentul pe care vreau să îl punctez totuși a venit de la unul dintre ei care era mai în vârstă, poate mai înțelept și mi-a spus că sunt, mai mult din punct de vedere al talentului literar, un ”diamant neșlefuit”. Clișeic, dar am apreciat cuvintele lui.

2. Vorbeam cu un prieten acum câteva luni cred și l-am întrebat ce fel de legumă aș fi în ochii lui. Mi-a zis că o ceapă, iar după ce am râs, l-am întrebat ”de ce? te-am făcut deseori să plângi?”, mi-a zis că nu, ci pentru că sunt om care trebuie descoperit strat-cu-strat. 😀

3. O prietenă mi-a lăsat un comentariu pe Facebook și mi-a zis că-s ”super tipă”, iar altcineva mi-a zis o dată că sunt o ”superființă”. Acum… hmm, nu mă simt chiar demnă de apelativele cu ”super” în față pentru că mi se pare că ”super” e ceva enorm și eu nu mă consider așa, dar sunt sigură că au zis cu sinceritate. Mi s-a părut uimitor că au folosit cuvântul super ca să mă descrie, un lucru pe care eu nu l-aș face vreodată… poate doar în glumă.

4. Tot un prieten mi-a zis la telefon într-o zi că-s o ”tipă deosebită”.

5. Un fost profesor din liceu mi-a spus că e ”greu de uitat o ființă ca tine”, nu știu dacă a fost în sens bun, dar eu așa vreau să cred. Mi-a rămas până azi în cap fraza 😀

6. Altcineva mi-a zis că-s un ”om cald” și o altă prietenă mi-a zis că-s ”un om de care te apropii ușor”, asta cu aproximație.

Și au mai fost și alte lucruri frumoase, dar cam astea mi-au venit acum în minte. Numerotarea e aleatorie, am scris articolul și pentru ca de fiecare dată când o să mă simt mai down să îmi aduc aminte de oamenii ăștia și vorbele lor. Să îmi aduc aminte că cineva, cândva, m-a văzut ca fiind o super tipă, o superființă, deosebită și chiar un diamant neșlefuit. V-am zis eu mulțumesc pe moment, eu vă mulțumesc și acum. Vorbele frumoase nu sunt greu de spus și știu că le gândim, dar nu știu de ce nu le rostim mai des.

E tare interesant să te vezi prin ochii celorlalți, chiar și atunci când ei te vad ca fiind o simplă complexă ceapă 😀

Anul asta nu va urez nimic de Paste

Poate nu v-am spus până acum, dar mie nu îmi prea place Paștele așa că nu vă urez nimic anul ăsta. Cu atât mai mult cu cât văd că mai toți au o problemă cu urările, ba că încep cu ”fie ca” și sunt clișeice, ba că nu se zice Paște fericit, ci UN Paște fericit, ba alte tâmpenii care pe mine mă lasă pasivă atât încât să nu mai vreau să zic nimic.

Nu îmi place Paștele pentru că întotdeauna am asociat sărbătoarea cu moartea, chiar dacă este vorba de Înviere. Sigur, sunt fană: zile libere, ouă, drob, iepuraș și somn, dar curățenia ”aia mare” și sentimentul ăsta ciudat pe care îl am de fiecare dată în noaptea de Înviere nu îmi plac. Plus că nu suport haosul de la biserică din fiecare an și filmele de duzină de la TV cu Iisus Hristos. E o sărbătoare sobră, nu una veselă, nu simți veselie, eu una nu simt, dar măcar avem o zi-două libere, nu? 🙂 Și putem să dormim și să recuperăm cu proiectele sau cu filmele și tot e bine. Să nu mai zic de micile cadouri, abia aștept să port cămășile primite de la mama 🙂

Hai că ne mai citim, zilele astea am timp să scriu și aici. În sfârșit.

Ou desenat de moi 😀

Brave – teaser pentru un nou film Pixar

Vorbeam cu maică mea chiar azi și îi spuneam că poate faptul că sunt un om cât de cât descurcăreț nu e mereu un lucru bun, că poate ar fi mai bine să mă și împotmolesc. Sigur, glumeam, dar de discuția asta mi-a adus aminte scurtul teaser al celor de la Pixar.

E vorba de o nouă animație care se numește Brave și care se va lansa în vară. De data asta acțiunea se petrecere în Scoția, ceea ce mi-a plăcut la nebunie din start și pare bine realizat. A apărut și trailerul la acest film, însă mie mi-a plăcut mai mult teaserul. Plus că filmul are la bază producătorii lui Wall-E, deci cu atât mai bine.

Deși nu îmi place vara, uite că mi-au dat un motiv, fie el cât de mic, să o aștept cu nerăbdare. Vă las cu scurtul filmuleț.

Ce credeam ca inseamna jurnalismul si ce înseamna de fapt

Nu mai știu dacă v-am spus cum am ajuns să dau la facultatea de jurnalism, de fapt cred că v-am mai spus ceva-ceva. Cine mai ține minte în 5 ani de blogging? Totul a pornit în mod evident, de la pasiunea mea pentru scris. Și blogul a pornit tot de la asta, premiile din liceu tot așa le-am luat, până și concursurile pe care le câștig pe site-uri tot asta presupun – creativitate și scris.

Și mi-am făcut calculul. La Litere am auzit că ”te pun să citești o grămadă” și nu e vorba că nu mi-ar plăcea să citesc, dar pe lângă faptul că eu voiam sa scriu, mai era și problema că nu imi place să mi se impună ce carte să citesc și să am un deadline pentru asta. Așa că am zis pas și apoi am auzit de facultatea de jurnalism, nu mai știu unde sau cum. Am fost în vizită la facultate când eram în a 12-a, holurile alea sinistre… grrr, nu mi-au făcut o impresie bună prima oară. Am intrat pe site-ul lor, era actualizat, apoi am citit de tot felul de probleme, aventuri și nu mai zic.

În fine, am zis că vreau jurnalism pentru că acolo se scrie. Da, părea locul unde puteam să fac ce îmi place, să scriu ce vreau, plus că suna ca fiind un domeniu activ, interesant și cum să zic… care presupunea mult talent, voință  și entuziasm. Da, mi se părea entuziasmant jurnalismul.

N-a fost chiar așa pentru că jurnalismul în general înseamnă:

– limitarea stilului

– politică, drept, instituții (dacă nu te specializezi pe o anumită nișă)

– multă documentare

– înseamnă să cunoști limba română foarte bine (dar observ că e un criteriu după care mulți trag apa)

– înseamnă muncă, pasiune și uneori chiar risc

– înseamnă foame de informație și memorie bună (asta era o problemă)

– tupeu (aici n-ar fi fost o problemă)

Acel prim criteriu, limitarea stilului, m-a făcut să îmi dau seama că nu e chiar așa cum credeam. Jurnalismul nu înseamnă de fapt să poți scrie orice, înseamnă reguli, îngrădire și mult timp pierdut pe documentare, dar chiar foarte mult timp uneori. Și să vă mai spun ceva, așa, ca în Ratatouille, spun și eu ca chef Gusteau – anyone can write. Toată lumea poate să scrie, toată lumea poate să învețe cum să facă o știre, trebuie doar să vrea.

Așadar, am dat la jurnalism și nu pot să zic că nu mi-a plăcut, dar nici la polul celălalt nu eram. Eram undeva la mijloc, alternând uneori când nu îmi plăceau materiile sau profesorii. Mi-ar fi plăcut de exemplu să mă duc pe jurnalismul de investigație, dar toată teoria și anumiți profesori, să nu mai zic de faptul că e riscant de multe ori, m-a făcut să dau în spate.

Oricum, din jurnalism am sărit la publicitate și am terminat pe specializarea asta, după care soarta a făcut (din fericire) ca tot în presă să lucrez. Publicitatea îmi place în continuare ca domeniu, de-aia am și început TimeForAds.ro, dar uite că nu m-am hotărât ce aș face pentru tot restul vieții. Jurnalism sau publicitate? Poate până la urmă blogging 🙂

TimeForAds.ro – un nou proiect, o noua sansa

Am un nou site. Se numește Time For Ads și este pe .ro asta înseamnă că da, am dat bani pe domeniu și pe hosting și da, am gânduri serioase cu el. E un site colectiv de advertising, așa am vrut să încep.

Visul meu e mare, acum mi se pare, de fapt, nu mare, enorm mi se pare. Nici măcar nu știu unde o să ajungem.

De ce l-am început puteți citi aici.

După căutări, am zis că nu mai vreau domeniul ăsta, că nu e de mine, dar un director de la McCann Erickson (filială din altă țară) al cărui nume nu o să îl divulg, mi-a zis că nu trebuie să renunț. Că trebuie să perseverez, să lupt. I-am zis că am terminat cu domeniul, nu mă mai interesează, dar că apreciez vorbele lui bune. Nici acum nu sunt mai optimistă și nu îmi doresc ca înainte să ajung într-o agenție. Îmi doresc să crească site-ul, asta îmi doresc cel mai mult pentru că investesc timp în creațiile mele, în articolele mele și nu mai depind de niciun director care pufăie în fața determinării mele.

Deocamdată suntem în versiune BETA, mai avem până la site-ul final, dar o să muncim și o să credem și o să creem, promitem să nu ne lamentăm că a murit creativitatea. Asta niciodată. Așteptăm feedback-ul vostru, dar să fie constructiv că altfel nu merge și poate idei de subiecte pe care să scriem. Pe Facebook deja a fost cineva care ne-a atras atenția asupra unei reclame foarte mișto pe care o să o tratăm în viitor. Cam asta, simțiți-vă ca acasă 🙂

De asemenea ne puteți urmări pe Twitter și Facebook, chiar dacă paginile sunt încă în lucru 🙂 Suntem mici, dar creștem.

p.s. mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat cu site-ul și logo-ul