Caz umanitar – Gabriela Tudorache

În general nu prea știu cum să abordez cazurile umanitare și nici măcar nu am fost contactată de prea multe ori pentru a le susține pentru că nu am un trafic foarte mare. Știu însă că oamenii care citesc blogul ăsta au un suflet mai mare decât orice trafic și o să citească cel puțin cele câteva rânduri de mai jos.

Boala e un lucru cumplit și știu pentru că și eu am trecut prin momente grele, am fost în diverse situații. Am fost contactată pentru a scrie despre Gabriela Tudorache din Ploiești, mamă a doi copii care suferă de o tumoră cerebrală benignă.

Are nevoie de o operație care costă 35.000 de euro, bani pe care familia nu îi are. De data asta, ca în multe alte cazuri, viața are un preț. Într-o zi puteți renunța la pachetul de țigări, cutia de Pringles sau sticla de Cola și puteți dona banii cu care vă puneți zilnic în pericol sănătatea. Sănătate pe care unii nu o mai au au.

Mai multe informații în legătură cu acest caz și cum puteți dona, vedeți pe Adevărul și dacă nu puteți dona, dați măcar mai departe.

 

Acer Aspire One D250 – imi vand baiatul

Dragă Acer Aspire One D250,

A venit timpul să ne luăm la revedere. Știu, o să mă urăști că renunț la tine pentru primul care a venit să îți ia locul (Lenovo S10-3), dar nu-l urî, e și el mic ca tine, are tot 10.1 inch. Ai fost un prieten bun și nu o să uit niciodată tâmpeniile pe care le-am scris pe tastele tale, dar și articolele bune care de altfel mi l-au adus pe Lenny. Ai fost întotdeauna cel mai bun pentru mine, cel mai portabil, cel mai mic și am fost tare mândră că am avut un așa calculator. Mai e puțin timp (sper și nu sper) până ne vom lua la revedere, dar acest moment se apropie. Să știi că nu te voi uita niciodată, ai fost primul calculator cumpărat din propriul salariu. Te-am luat într-o zi de noiembrie, mai știi? Eu îmi aduc aminte perfect. 

Vorbim mai încolo, nu te speria. Sunt încă lângă tine. 

Știu, nu e un început bun pentru un anunț de vânzare, dar așa mi-a venit să scriu pentru că în mod cretin poate, sunt total atașată de acest obiect pe care urmează să îl vând. Așadar am un Acer Aspire One D250 de dat. E cumpărat în noiembrie 2009 și vine cu o baterie care nu are o autonomie mai mare de 10 minute. Cu părere de rău, bateria a fost oricum slabă de la bun început. Am avut grijă de mititel, nu are nimic spart sau rupt și puteți vedea pozele cu el în galeria de la sfârșitul articolului. Are Windows XP instalat și multe programe, codecuri și altele de genul de care aveți nevoie. M-am gândit să vă scutesc de timpul de configurare a lui, deși nu i-ar strica un format și o reinstalare pentru că nu a avut parte de așa ceva în viața lui, rămâne la alegerea voastră ce faceți cu el.

NU o să vină cu abțibildul de pe spate, normal, o să îl scot. Specificațiile tehnice sunt cele de mai jos.

  • Sistem de operare: Genuine Windows XP
  • Procesor: Intel Atom N270 Processor 1.60GHz
  • Memorie: 1GB DDR2 SDRAM (533MHz)
  • Spațiu de stocare: 160GB 5400 rpm SATA HDD
  • Display: 10.1-inch WSVGA+ (1024×600)
  • Placă video: Intel GMA 950
  • Wireless: 54g Wi-Fi (802.11b/g)
  • Card slot: 5-in-1 media
  • Porturi și conectivitate: (3) USB 2.0 ports, VGA OUT, power connector, RJ-45/Ethernet (10/100), stereo headphone/line out, stereo microphone in, 0.3 megapixel (VGA) webcam
  • Dimensiuni (H x W x D): 2,5 x 25,9 x 18 cm
  • Greutate: 1,08 kg

Puteți găsi un review complet aici 

Prețul la care îl dau este de 500 de ron numai cu PREDARE PERSONALĂ în București ! Pentru ca persoana care îl ia să îl testeze pe loc și să se convingă că e OK.

Nu o să îl postez pe okazii.ro deocamdată, mă bazez pe ajutorul vostru să dăm vestea mai departe și să îi găsim un stăpân sau o stăpână care să aibă grijă de el.

Dacă aveți nelămuriri mă puteți contacta prin adresa de mail alexandra.mght@gmail.com sau puteți lăsa un comentariu mai jos. Apreciez orice RT, Share și postare de blog și vă mulțumesc anticipat.

Update 12 aprilie: NETBOOK-UL A FOST VÂNDUT, ANUNȚUL NU MAI ESTE DE ACTUALITATE!

Interviu cu un vampir – hat, hat si multa filosofie

Nu o să vă vină să credeţi, nici mie nu îmi prea vine să cred când m-am apucat de citit cartea asta – “Interviu cu un vampir” de Anne Rice. Nu mă apuc să scriu o recenzie la ea, ar fi o lipsă de respect faţă de timpul meu, pe care l-am irosit în mod nesimţit plimbând volumul în geantă fără să îl citesc.

M-am apucat de citit cartea lui Orez în 2011. Mi se pare că la începutul anului, deci se face cam un an de când am început-o şi uite că mi-am pus ambiţia ca zilele astea să o termin cu atât mai mult cu cât prietenele mele tot ziceau că e foarte mişto şi merită.

Interviu cu un vampir de Anne Rice

Mă gândeam că zilnic pierd foarte mult timp pe drum până la birou şi de ce să “pierd” acel timp când pot să îl citesc, mai ales că mi-am făcut obiceiul să încep multe cărţi şi să le abandonez. Cred că următoarea pe listă e cartea a treia din Vampirii Sudului pentru că şi aia a rămas citită tot pe jumate.

Interviu cu un vampir a fost per total o carte foarte bună. Atâtea lucruri interesante, care te pun pe gânduri sunt tratate în cartea aia încât uiţi că e vorba de fantastic. Eu nici nu mi-am dat seama de multe ori în ce direcţii bătea autoarea, adică oricine scrie, scrie din adevăr, din sentimente pe care le maschează cu personaje fictive şi frustrări şi gânduri mutilate pentru cititor. Pentru că o carte bună nu se scrie numai din imaginaţie, ci din suflet, cel puţin asta e părerea mea. De-aia nici nu îmi plac SF-urile, deşi cred că şi alea au la bază ceva din realitate.

În fine, dacă vreţi să citiţi o carte fantasy bine scrisă şi aveţi puterea să treceţi de prejudecăţile legate de poveştile cu vampiri, cred că Interviul e o idee bună. Eu am citit ediţia de la Adevărul din poza de mai sus, are 300 şi ceva de pagini. Nu sunt genul de om care să parcurgă repede o carte în general, dar am zis că o termin chiar dacă îmi va lua şi tot anul. Până la urmă nu aveam nimic de pierdut şi chiar a fost interesant să aflu că reţin mult mai bine detaliile şi scenele din ce citesc pe îndelete, faţă de cele pe care pur şi simplu le absorb în câteva zile.

Nu uitaţi, cartea a fost scrisă în 1973, deci să nu vă aşteptaţi la scene de tip Twilight sau True Blood, vampirii erau mult mai “tradiţionalişti”, cu valori şi emoţii şi probleme existenţiale. Pentru că fără măcinări interioare şi la vampir, ca şi la om, viaţa e pustiu 😀

p.s. titlul se citeşte “Interviu cu un vampir – haţ, haţ şi multă filosofie” (asta pentru că nu se văd diacriticele în titluri)

Un trecut atat de viu, incat nu imi gasesc cuvintele sa vi-l descriu

Mai are rost oare să spun cât de mult îmi lipseşti?

De fapt, nu are rost nimic pentru că totul s-a schimbat. Da, oameni buni, multe s-au schimbat. Multe se schimbă, unele în bine, altele nu. Sunt un om care trăieşte în trecut, ştiu, poate prea mult. Asta mi-e natura, sunt nostalgică şi fiecare miros de vechi, uneori un simplu cuvânt mă propulsează înapoi în timp ca şi cum aş fi o minge. Felul meu de a fi nu are nici cel mai mic respect pentru ce vreau eu. Asta poate pentru că nu ştiu ce vreau, asta poate pentru că nu sunt deloc hotărâtă că nu mai vreau să retrăiesc unele vremuri.

Şi de ce nu aş vrea să retrăiesc acele vremuri? Aveam alte probleme, mult mai nesemnificative şi toată lumea era sănătoasă şi la locul ei. Da, toată lumea era la locul ei…

Am dat cu nasul de mirosul casei în care am copilărit şi mi s-a deschis în faţă uşa către trecut. Un trecut atât de (încă) viu, încât nu îmi găsesc cuvintele să vi-l descriu, serios.

Mă mângâie zilele cu soare în care păşeam pe aleea denivelată din curtea şcolii, aud glasurile colegilor mei de generală şi simt fericirea aia când, după îndelungi rugăminţi, “doamna de biologie” ne scotea afară la strâns gunoaie. Da, ne rugam să ieşim afară să strângem gunoaie din curtea şcolii pentru că era frumos afară şi voiam să ieşim, să putem vorbi între noi în timp ce facem curat. Curtea şcolii era mare, plină, absolut plină de verdeaţă.

Acum ştiţi ce este? O altă clădire. Atât. Asta este. Beton. Un beton rece ce astupă fericirea noastră de atunci, o sugrumă. Mă sufocă clădirea aia de fiecare dată când trec pe lângă ea, deşi ştiu că e de fapt un alt corp din şcoală pentru că s-au înmulţit copiii şi nu mai e loc. Şi cu gândul ăsta încerc în vid să mă alin, clădirea tot prinde braţe şi mă sufocă.

În fine, dragostea asta de trecut e ereditară pentru că şi mama preţuieşte amintirile şi le trăieşte. Nu ştiu dacă cu aceeaşi intensitate ca mine… ea nu scrie pe blog ca să aflu 😀 În orice caz, datorită ei există articolul ăsta pentru că azi am dat de acest dosar vechi, cu miros de amintire, pe care ea l-a păstrat, în care am găsit multe scrisori către moş Nicolae, Iepuraşul de Paşte şi nişte desene de-ale mele din generală. Parcă îmi aduc aduc aminte perfect ziua în care profesorul meu de desen ne-a învăţat cum să facem un portret tehnic şi cum colega de lângă mine făcuse unul destul de reuşit, dar îl lăsase pe profesor să i-l termine, ea plecând în pauză. Am rămas eu cu el în bancă, ca doi şcolari, pictând în continuare, eu din curiozitate pentru rezultatul final, el din pasiune şi din bunătate (p.s. portretul tipului bărbos şi chelios e al chipului lui, s-a aşezat în faţa noastră şi a zis “eu o să fiu modelul vostru”, asta după ce ne-a schiţat pe tablă şi ne-a explicat cum să proporţionăm corect nasul, ochii, gura etc.).

Apoi revăd lucruri care au rămas în mine până în ziua de azi. Am scris o scrisoare Iepuraşului de Paşte în care îi spuneam că vreau O CHITARĂ! Dumnezeule, încă de pe atunci aveam obsesia cu chitara. Scrisoarea e de prin 96-97, nici nu ştiu, dar în orice caz nouăzeci-şi-ceva, nu ştiam să scriu prea bine după cum se şi vede (făceam “S”-ul invers 😀 ). Şi apoi am dat de desenul cu rochia mov, mov! Camera mea e mov acum şi multe din haine îmi sunt mov. Am o pasiune şi pentru asta şi chiar nu ştiam de pe când am pus movul pe primul loc în topul culorilor.

În orice caz, vă las cu poze, portretele au fost făcute în 2003, acum 9 ani. Ce de vreme, ce de ani, ce de schimbări şi ce bine îmi pare că am hârtiile astea îngălbenite de vreme, n-am avut norocul precum copiii din ziua de azi să îmi documentez toată viaţa în gigabiţi de poze şi filmări. De hârtia asta atârna mii de gânduri, trăiri, o grămadă de ani şi ce bine că le-a păstrat mama. Sper să nu uit să îi mulţumesc mâine dimineaţă.

Am avut o saptamana excelenta

Scriu titlul repede repejor, dar menţionez scurtul fapt că nu mă refer la toată săptămâna, nu s-a terminat, ci doar la zilele lucrătoare. Mi s-au întâmplat multe lucruri bune, lucruri chiar incredibile aş putea spune. De la o vreme încoace nu pot decât să vă şoptesc sincer la ureche un “mi-e frică”, tocmai pentru că toate-s aşa bune încât mi-e teamă să nu fie un fel de linişte înaintea furtunii.

Şi totuşi stau şi mă gândesc cum de au venit lucrurile astea bune la mine în ogradă sau mai bine zis de ce? De ceva timp (aproape 1 an) duc cu mine un curs intens. În ce sens? În sensul de autoeducare, în sensul de corectare a gândirii, a priorităţilor şi mai mult, o autoeducare în termeni de ignoranţă. Nu ştiam să ignor înainte, poate asta era cea mai mare problemă. Asta şi multe altele de fapt, se adaugă faptul că am fost mult prea sinceră cu persoane care nu au ştiut niciodată să respecte acest lucru şi că am avut încredere în oameni care nu meritau încrederea.

Dar acum simt că totul decurge bine, în sensul care trebuie şi cu răbdare, calm şi ceva încredere în sine pe care mi-o dau cei din jur simt că mă pot ridica la suprafaţă ca uleiul in apă. Pot să cresc în continuare, aşa cum tot cresc de câteva luni încoace. Dar ştiţi ce e cel mai mişto? Că simt cum cresc. Simt cum îmi ies tălpile din papucii creativităţii şi cum hainele vechi a ceea ce eram îmi rămân mici şi mă obligă să le dau jos şi să îmbrac altele. Şi îmbrac haine de recunoştinţă şi dorinţă să fiu eu însămi schimbarea pe care vreau să o văd în lume, cum zicea Gandhi.

Şi lucrurile bune s-au cumulat săptămâna asta, deşi recunosc, ziua de azi a fost puţin ruginită pe alocuri, dar oricum bună.

În primul şi în primul rând, am avut vreo 3 evenimente care m-au mai scos din rutină şi am apucat să vorbesc cu oameni de care îmi era dor şi să asist la lansarea unui eveniment foarte mişto, aşa cum îmi place mie, cu poveşti. În al doilea rând, articolele au ieşit ca unse din buricele degetelor mele şi sunt tare mândră cu unele materiale pe care am apucat să le scriu, deşi nu sunt mulţumită cu numărul lor, ar fi trebuit mai multe 😀

În al treilea rând, gestul care mi-a marcat săptămâna a fost când mi-a fost livrat un buchet de flori absolut superb, cu o felicitare pe care scria…. eh, aţi vrea să ştiţi, nu? Eh, lasă, nu vă zic ce scria. Scria ceva dră… simpatic. Îi mulţumesc în mod public din nou prietenului care mi-a trimis florile. M-a bucurat nespus de mult.

În al patrulea rând, mai ştiţi povestea cu Ultima noapte de desktop… pe care am scris-o pentru #evoblogger ? Ei bine, am câştigat netbook-ul. 😛 Din păcate, nu am apucat să mă bucur prea mult de această veste din diverse motive, dar sper să fie totul bine şi să am o viaţă lungă şi frumoasă alături de mititel. Şi totuşi recunosc, o să îmi fie greu să mă despart de Acer-ul ăsta care mi-a fost atât de util şi alături şi la bine şi la rău. Hah, paradoxal Acer-ul mi-a adus un Lenovo, căci povestea era despre el. Cât de tare? Acum să vedem ce se întâmplă cu celălalt concurs la care am participat, tot cu Lenovo.

În sfârşit, am aşa un sentiment plăcut şi cel mai important e că săptămâna asta nu am mai avut probleme de sănătate. Închei bine, în momentul ăsta pur şi simplu nu aş putea cere mai mult.

p.s. cred că săptămâna viitoare o să vin cu o mare surpriză pentru voi 🙂 şi pentru tot online-ul de altfel, dar să vedem. Fiţi pe fază!

Cautatorii de povesti

Avem nevoie de poveşti. Ăsta e un fapt, probabil dacă nu ar fi, url-ul blogului meu nu ar fi ăsta şi eu n-aş scrie. Dacă poveştile nu ar exista, nu ar exista nici zâmbetele, nu ar exista nici comunicarea, nici accesoriile, nici hainele. Poveştile sunt ca o entitate superioară nouă, pretutindeni, există un mister în consistenţa lor care poate nu e menit să fie elucidat vreodată.

Astăzi a fost prezentată prima campanie națională de promovare a bibliotecilor publice din România. Trei scriitori vor pleca într-un tur al bibliotecilor din țară în căutare de istorii autentice, aceştia sunt Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu şi Vlad Petreanu. De aproape îi vor urma onlinerii Chinezu, VisUrât şi Andrei Crivăţ. Campania e o iniţiativă Biblionet în parteneriat cu Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Mai jos o să vă pun la dispoziţie comunicatul de presă, acum că v-am lămurit despre ce e vorba, să vorbim puţin despre eveniment. Prezentarea s-a ţinut la sediul Fundaţiei Friends For Friends, au fost mulţi oameni şi mulţi jurnalişti (poate prea mulţi 😛 ) şi mult soare. În primul rând s-a vorbit despre studiile făcute de Biblionet legate, evident, de biblioteci şi accesul la informaţie prin internet, apoi despre activitatea aceasta de promovare, despre proiectul numit Căutătorii de poveşti.

Site-ul oficial al proiectului a fost lansat azi, îl puteţi vizita pe www.cautatoriidepovesti.ro , iar acolo o să găsiţi harta cu oraşele în care vor ajunge scriitorii noştri, drumurile de pe care se vor culege cuvintele pline de emoţii şi culori. Călătoria va începe săptămâna viitoare şi se va termina la mijlocul lui iunie, vor acoperi aproximativ 50 de localităţi. Întrebaţi care sunt aşteptările, domnul Radu Paraschivescu a declarat că pentru ei va fi “un soi de probă de viteză” şi că o să încerce să scrie zilnic pe cât de mult posibil. Domnul Stefănescu a completat în mod hazliu cu “sigur nu voi scrie în timp ce conduc, în rest da”.

Acum, ştiu şi eu pe propria piele ce înseamnă să scrii zilnic şi nu e întotdeauna uşor mai ales când trebuie să redai o anumită atmosferă, un anumit limbaj, poate fi chiar epuizant mai ales dacă acel copil al fericirii scriitorilor numit “inspiraţie” nu vrea deloc să apară.  Am înţeles că la sfârşit va exista o antologie cu textele cele mai reuşite şi că va exista chiar posibilitatea de a publica propria poveste pe site-ul lor. Acest ultim detaliu m-a bucurat poate cel mai mult pentru că mi-ar plăcea să contribui şi eu cu un text, cu o mică desagă de vorbe.

Mie îmi plac poveştile pentru că pot scoate oameni cu adevărat frumoşi la iveală şi îmi plac pentru că, mie personal, îmi sunt la îndemână. Am o senzaţie fantastică când mă apuc şi scriu din imaginaţie, poate pentru că jurnalismul, contrar a ceea ce credeam când am dat la facultate, te limitează, îţi limitează stilul, vorbele şi construieşte încet, încet un zid în jurul tău. Eh, atunci când scriu textele care ţin mai mult de literatură simt că sar acel zid şi pot să mă aşez pe iarbă liniştită la soare şi să visez. E un sentiment nemaipomenit, dar gata, revenind la ce spuneam.

Aş fi vrut foarte mult să stau de vorbă cu domnul Paraschivescu şi Ştefănescu, să le urez succes, dar nu am apucat. Jurnaliştii au fost ciucure pe toţi cu interviurile şi n-am găsit nici o oportunitate de deschidere a dialogului. În orice caz, scriu aici în speranţa că vor citi mesajul meu. Pe lângă faptul că o să susţin aşa cum pot iniţiativa pentru că mi se pare demnă de admiraţie, aş vrea să le urez şi mult succes, multă inspiraţie şi să le spun de pe acum felicitări tuturor, de la organizatori până la toţi cei 6 reprezentanţi, pentru că ştiu că o să fie un succes.

Sunt foarte entuziasmată în legătură cu ce o să iasă, abia aştept să citesc primele rânduri… Până atunci, vă invit să aflaţi mai multe date oficiale din comunicatul de presă:

Bibliotecile publice din România își rescriu povestea

  

  • Peste 275.000 de români au intrat pentru prima dată pe internet datorită noului serviciu oferit de bibliotecă. Aproximativ 33% (aproximativ 2,3 milioane persoane) dintre utilizatorii actuali ai bibliotecilor Biblionet declară că vin la biblioteca publica doar, sau in primul rând, pentru calculatoare si internet.

 

  • Radu Paraschivescu, Vlad Petreanu și Cătălin Ștefănescu devin Căutătorii de Povești în primul demers de promovare al bibliotecilor publice din România. 

Ce au în comun oamenii care urmează cursuri de perfecționare profesională, bunicii cu blog și cont de Facebook sau care au nevoie de informații medicale rapide, copiii care vin să vorbească cu părinții plecați la muncă în străinătate  și fermierii care accesează fonduri și subvenții agricole APIA? “Accesul la informație poate schimba viețile oamenilor iar poveștile celor care accesează noile servicii ale bibliotecilor publice din România modernizate prin programul Biblionet începând cu 2009 din sunt cele mai bune dovezi. Pe măsură ce accesul la tehnologiile online se extinde în mediul rural datorită bibliotecilor, exemplele din țară ne arată că românii știu ce să facă cu oportunitățile o dată ce li se oferă posibilitatea și totodată că putem recupera decalajul digital între mediul urban și rural” a declarat Paul Andre Baran, Directorul Programului Biblionet în România.

Prin programul Biblionet, cea mai mare investiție privată în domeniul bibliotecilor publice din România din partea Fundației Bill & Melinda Gates, numeroase comunități din mediul rural sunt de acum conectate la informații ce țin de sănătate, educație, locuri de muncă, servicii financiare sau comunicații. Pentru persoanele care nu au posibilitatea de a avea internet acasă sau la serviciu, biblioteca are un rol cheie oferind acces public și gratuit la tehnologie și know-how prin bibliotecarii formați în alfabetizare digitală. 

Căutătorii de povești redescoperă biblioteca de azi a României

Într-un demers ce devine prima campanie națională de promovare a bibliotecilor publice din România, mai mulți scriitori și personalități publice din România vor pleca într-un tur al bibliotecilor din țară în căutare de istorii autentice.

Radu Paraschivescu, Vlad Petreanu și Cătălin Ștefănescu își pun timpul și talentul la dispoziție cauzei bibliotecilor. Pe măsură ce vor descoperi și consemna schimbarea din comunități atunci când accesul la informație le permite oamenilor să-și îmbunătățească viața, publicul va putea asista pe site-ul www.cautatoriidepovesti.ro la procesul lor de creație. De asemenea, bloggerii Cristian China-Birta (www.chinezu.eu), Sebastian Bârgău (www.visurat.ro) şi Andrei Crivăţ (www.andreicrivat.ro) susţin direct proiectul şi vor pleca în căutarea de poveşti.

Dincolo de cifre, programul Biblionet redă bibliotecilor publice locul vital în inima comunităților. Bibliotecile publice de la sat sau de la oraș redevin adevărate centre sociale, spații în care oamenii vin să caute informații pe internet, de la știri la locuri de muncă sau la soldul de pe cardul bancar, informații medicale sau să vorbească cu familia aflată la distanță.

La sfârșitul marii călătorii și al proiectului, poveștile celor trei se vor întâlni într-un ebook și într-o carte printată, un adevărat manifest pentru redescoperirea bibliotecilor publice din România. Cartea se va regăsi în peste 2000 de biblioteci publice din România.

Campania națională de promovare a bibliotecilor publice din România este o inițiativă Biblionet în parteneriat cu Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

 Bibliotecile și accesul la internet la scară națională

 Cele 2933 de biblioteci publice din România pot oferi cetățenilor acces la informația la scară națională. Până astăzi, prin intermediul programullui Biblionet peste 1.500 de biblioteci publice au fost dotate cu 6.460 de calculatoare și echipamente aferente, iar aproape 2.175 de bibliotecari au parcurs cursuri de formare.

Bibliotecarii sunt formați prin cursuri de IT și de management al noilor sevicii de bibliotecă să gestioneze, de acum, un spațiu adus la zi și contemporan cu societatea informației. Totodată, bibliotecarii îi pot instrui mai departe gratuit pe localnici și îi pot asista în demersurilor lor.

Peste jumătate (54%) din populația țării nu a folosit niciodată un calculator, conform unui studio Eurostat din 2011. ”Mulți dintre bibliotecari au făcut parte din această categorie dar programul Biblionet i-a motivat să recupereze rapid și să devină ei promotori ai accesului digital în comunitățile lor. Procentul este în continuare foarte mare, România și Bulgaria ocupând ultimele locuri în Uniunea Europeană privind accesul la internet la nivel național. Este însă în scădere față de anul trecut  când se situa la 65% iar bibliotecile moderne prezente în tot mai multe comunități și în fiecare județ al României dețin un rol considerabil în reducerea decalajului digital.” a mai spus Paul-Andre Baran.

 Biblionet este o inițiativă a Fundației Bill & Melinda Gates în valoare totală de 26,9 milioane de dolari pe o durată de 5 ani și își propune facilitarea accesului la informație prin introducerea tehnologiei moderne în bibliotecile publice.

Programul Biblionet include până în acest moment peste 1500 de biblioteci locale, dotate cu 6.460 de calculatoare și echipamente aferente și peste 2.175 de bibliotecari formați și își propune să atingă peste 2000 de biblioteci la finalul programului. 

 P.S. La eveniment am avut surpriza plăcută să mă reîntâlnesc şi cu Sabina Ştirb, cu care am făcut cunoştinţă tocmai în 2009, la lansarea volumului “Bucureştiul în 22 de poveşti”. Mai ţineţi minte?

Gandhi (1982) – un film exceptional

O să public articolul ăsta la “recenzii”, dar ar trebui să ştiţi că nu este o recenzie. Sunt doar câteva cuvinte pe care vreau să le scriu înainte de a pune punct acestei zile. Gandhi, filmul din 1982, mi-a fost recomandat de sora mea. Ea face recomandări foarte bune în general, aşa că azi, fiind duminică, zi de odihnă, am zis să îmi clătesc ochii cu ceva care să merite.

Am ajuns şi la un nivel de supra saturaţie în ceea ce priveşte American Idol. După atâţia ani iată că nu mai am răbdare să mă uit la acest show, mai ales acum că au ajuns pe scena mare. Şi, în fine, după ce m-am chinuit să văd pe fast forward un episod American Idol, m-am aşezat în pătuţul meu şi am început să mă uit la Gandhi.

Cred că niciodată nu am avut răbdare să citesc despre omul ăsta, să văd ce a făcut în viaţă şi de ce a rămas în istorie. Adică ştiam doar anumite lucruri destul de vagi de la istorie, legate de independenţa Indiei şi de faptul că a fost pacifist, dar cam atât. După ce am văzut filmul am făcut ceea ce fac de fiecare dată când văd un film inspirat de realitate – caut mai multe informaţii pe internet. Povestea lui Mahatma Gandhi m-a lovit ca un fulger care lasă urme adânci în pământ.

Mă mir şi eu că mai pot scoate nişte cuvinte şi pot fi coerentă după ce vreo… 20 de minute de la finalul filmului nu am zis decât “wow!”. Filmul, povestea, omul, faptele aşa cum s-au întâmplat sunt pur şi simplu uimitoare. Mi-a dat mult de gândit ceea ce am văzut, ceea ce am citit şi vreau să vă îndemn să vă uitaţi la film. E lung, e drept, dar merită fiecare secundă. Mă simt inspirată, mă simt binecuvântată de simplul fapt că sunt om, mă simt bucuroasă că India şi-a câştigat independenţa aşa cum şi-a câştigat-o, prin convingerile pe care le-a avut, prin putere spirituală, fiind mai presus de orice armă şi orice ban. Iată cum credinţa poate fi cea mai puternică armă din lume, cum o ţară întreagă a mers pe paşii unui om excepţional.

Incredibil. Şi ca să închei, pentru că deja mă simt depăşită de subiect şi cuvintele pe care le scriu par că scad în dimensiune considerabil, ştiaţi că India are ca preşedinte o femeie?

Lenovo IdeaPad Y570 si poarta catre raspunsuri

Ştiaţi că toţi suntem scriitori? Absolut fiecare individ este scriitor chiar dacă e analfabet, chiar dacă nu are în toată casa un pix, un creion, o foaie de hârtie sau un calculator fie el portabil sau nu. FIECARE din noi scrie! Pagină după pagină ne scriem propria viaţă. Suntem romane întregi, în serii, suntem cărţi de sute şi mii de pagini. Toţi ştim de unde am început, ştim când şi cum ne-am născut. Ştim ce culoare are prima copertă.

Suntem cărţi fără sfârşit, nu avem încă ultima foaie, ultima copertă. Nu ştim când o să o avem, nu vrem să o avem prea curând. Ne e frică cu adevărat de acel ultim punct. Tuturor ne e frică, oricât de curajoşi am fi, dar nu putem să vorbim despre asta în continuare. Putem vorbi despre cum am scris pagini şi cum vom scrie pagini, cu speranţa că vom intra şi în romanele altora. Cu speranţa că vom avea un capitol important în viaţa lor, cu speranţa că măcar vom apărea trecător sau că numele nostru va fi scris cu majuscule.

În paginile mele a apărut un capitol la care nu m-aş fi aşteptat niciodata: INDIA.

– S-a trezit?

– Nu încă, spuse o voce de femeie.

Era încă întuneric, aşa că am deschis ochii, curios de mirosul pe care nu îl puteam defini. Era ceva dulce, dar înţepător. Nu m-am speriat când am văzut că nu eram acasă, în camera mea cu pereţi verde pal şi haine aruncate peste tot. Nu m-am speriat când am văzut că mă înconjoară oameni pe care nu îi întâlnisem sau văzusem în viaţa mea înainte. Oameni care mă ignorau de parcă m-ar fi cunoscut o viaţă întreagă, deşi ştiam clar că nu e aşa. M-am spreiat în schimb când, cercetând camera, mi-am dat seama la distanţă de 10 secunde de toate gândurile, că nu există decât un fir de curent cu un bec şi niciun calculator sau laptop prin preajmă. Am început la propriu să îmi dau palme, ca orice om normal, am crezut că visez.

– Ce face? întrebă bărbatul în vârstă care pusese şi prima întrebare.

– Cred că a prins nişte ţânţari, a răspuns din nou femeia.

M-am încruntat ca şi când ar fi fost o glumă proastă.

– Unde sunt? Am întrebat într-o limbă pe care nu ştiam că o pot vorbi sau înţelege – hindi.

Cei doi erau în vârstă, nu puteam estima câţi ani aveau – 50? 60? Ea era îmbrăcată în galben, aplecată deasupra unui cazan care fierbea şi amesteca cu o lingură mare de lemn, iar el, cu turban pe cap şi mărgele la gât moşmogea la ceva. Nu mi-am bătut capul să îmi dau seama ce era, deocamdată încercam să procesez ce mi se întâmplă.

– Eşti la mă-ta şi la tac-tu acasă. Nu vrei să îţi ridici curul de treij’ de ani şi să o tai spre muncă? Iar o să pierzi autobuzul.

Deci aveam treizeci de ani. M-am ridicat, casa era tot ce vedeam, adică o cameră. În colţul din stânga era o chiuvetă mascată de o perdea. Chiuveta nu avea scurgere, totul ajungea într-un lighean care era pus dedesubt. Casa părea să fie făcută din chirpici şi probabil cada din plastic spartă, pusă pe cel mai înalt dulap avea rolul de a strânge apa de pe acoperiş sau poate chiar de a susţine acoperişul care părea că se înclină destul de bine. În fine, alături de chiuveta improvizată stătea un burete de vase ros şi uscat, un săpun galben-maroniu, un ibric şi o găleată cu apă. Deasupra chiuvetei în schimb era o oglindă ciobită şi pătată de vreme. Când m-am uitat mi-am dat seama că eram negru.

Am dat să mă spăl, dar eram negru pentru că… aşa eram. Cei doi nu păreau să observe felul meu circumspect de a mă mişca şi nesiguranţa. Nici măcar nu ştiam ce însemna “muncă”, ştiam doar că mă gândeam la viaţa de dinainte, mă gândeam că am înnebunit, mă gândeam că am murit şi m-am reîncarnat, dar cel mai mult mă gândeam să caut pe Google să văd dacă a mai trecut cineva prin aşa ceva. Ştiu, un instinct de om dependent de tehnologie şi oraş, dar poate era şi un defect profesional, înainte să ajung aici eram researcher şi mă foloseam mult de motoarele de căutare pentru a găsi diverse informaţii. Şirul gândurilor mi-a fost întrerupt de bătrân.

– N-o să te prefaci iar că ai uitat unde ţi-e taraba, nu?

– Taraba… am repetat eu ca un retardat.

– Zi tu, cum să nu mă enervez? Se adresă bărbatul femeii.

– Nu îl băga în seamă, ştii că e imatur, răspunse femeia fără să îşi ia ochii de la cazan. Vezi că ţi-am pus cheile pe masă, ar trebui să te grăbeşti. La 7 ajunge autobuzul.

M-am uitat în dreptul ferestrei şi am văzut că începe să se crape de ziuă. M-am hotărât să plec să găsesc un calculator, un laptop, orice, uitând că probabil nu exista un furnizor de internet niciunde aici.

Am luat cheile care mă aşteptau pe masă, aveau un breloc vechi, cu vopseaua sărită, în formă de chitară. Ies din casa de o cameră şi mă îndrept spre portiţă nu înainte de a face slalom printre găinile care fugeau ca drogatele prin curte.

“Am ajuns într-o lume ciudată” mi-am spus. Nu ştiam de unde trebuia să iau autobuzul de care tot vorbeau bătrânii, dar toţi oamenii care treceau pe stradă mergeau într-o singură direcţie, aşa că m-am luat după ei. Am găsit aşa zisa staţie. În jur de 10 oameni stăteau acolo aşteptând autobuzul. Doi dintre ei mă salutară şi i-am salutat şi eu dând din cap, privind în jos de frică să nu mă întrebe cineva ceva şi să nu ştiu să răspund. Să se prindă că nu sunt de fapt indian, să mă tragă pe roată să le spun de unde am venit, lucru pe care nici eu nu îl ştiam şi de-aici un întreg scenariu paranoic de toată frumuseţea se contură în timp ce aşteptam. Se părea că aici toată lumea cunoştea pe toată lumea. În 5 minute a venit un autobuz vechi, tot de tablă. Am urcat şi, cu toate că am văzut că toată lumea a dat bani, eu nu am dat pentru că nu ştiam cât e biletul şi nu voiam să mă păcălească. M-am aşezat, erau scaune libere. În 10 minute şoferul se apucă să strige aparent la mine:

– Cine nu a plătit să trimită banii din spate! Trimiteţi banii că altfel vă dau jos!

Lumea începu să se uite în jur parcă spunând din priviri “eu am dat banii, nu ştiu cine n-a dat”. Am băgat mâna în buzunar şi am scos un teanc de bancnote. L-am întrebat pe cel de lângă mine cât e biletul şi mi-a zis. 2 rupii.

Am trimis banii din mână în mână, deja devenise prea aglomerat să mă duc să îi dau personal şoferului. Erau câţiva oameni care aveau pungi de rafie, ţevi, unul dintre ei avea un aspirator şi un altul avea un televizor. “Opriţi şi la intersecţie” strigă cineva din spate. Şoferul opri, coborâră 2 şi urcară 3 trimiţiând fiecare câte 2 rupii din mână în mână până în faţă.

Mă apucă subit ameţeala. Mi-am dat seama că nu respiram cum trebuie şi apoi mi-am dat seama şi de ce nu respiram cum trebuie. “Colegul” din dreapta stătea cu gura întredeschisă şi se pare că nu era foarte prieten cu apa şi pasta de dinţi. Mi-am suflat în palmă pentru că mi-am adus aminte că nici eu nu mă spălasem în dimineaţa aia. Nu găsisem niciun tub de pastă şi nicio periuţă lângă super chiuveta bătrânilor, dar eram în regulă. În schimb, ceva sigur murise în gura acelui om, nu sunt sigur ce, dar aveam o nelămurire: să mă las ameţit de miros sau de faptul că nu respiram deloc? Am ales să nu respir decât un minim de aer până la coborâre. Nu ştiam când trebuie să cobor sau ce făceam, dar trebuia să mă descurc cumva. Autobuzul opri iar pentru a mai lua nişte oameni, printre care şi un copil. Cel de lângă mine s-a oferit să ţină copilul în braţe… săracul copil.

Unii atârnaseră pungile de barele de metal, atât încât când am vrut să cobor, doborât de mirosuri şi aglomeraţie, am dat cu capul în una din pungi şi m-am dezechilibrat căzând peste o altă persoană. În fine, am coborât într-o piaţă pentru că dacă aveam o tarabă, nu putea să fie decât acolo. Hainele mele nu erau prea curate şi aş fi vrut să mă arunc direct în lacul de lângă, poate mă şi trezeam altfel, dar pe de altă parte poate muream. Voiam să cred că există totuşi o ieşire din toată încurcătura asta.

– Rajna, cum merge azi?

M-am uitat fericit în jur, o femeie tânără şi chiar atrăgătoare mă privea luminoasă. Eu, mai puţin luminos şi ceva cam mirositor şi transpirat am făcut un pas înapoi şi i-am răspuns:

– Bine. Atât i-am spus, nimic mai mult.

– Ce-i cu tine? Nu pari prea bine, am venit să iau nişte alune şi bomboane de la tine. Nu deschizi? Şi se uită spre o gheretă din lemn care, am presupus eu, era taraba de care vorbeau cei doi bătrâni.

– Ba da, sigur că deschid. Am spus eu zâmbind, încercând să par cât mai natural. M-am dus la gheretă, am scos cheile din buzunar şi am deschis cele două uşi care adăposteau zeci de borcane. Din fericire alunele şi bomboanele erau chiar printre primele şi nu a trebuit să caut foarte mult. Cântarul, vechi, cu ac, era lângă. Femeia mi-a întins două pungi transparente în care să îi pun alunele şi bomboanele, le-am cântărit şi i-am luat banii.

– Ai să îmi dai fix? Te rog…

– Sigur.

Pentru că eu habar n-aveam de bani, rest şi cum trebuia să procedez. Mi-a dat două bancnote şi trei monede. În afară de rupii nu recunoşteam altceva, dar aveam să cercetez asta mai târziu. Femeia părea mai deschisă la comunicare, aşa că am zis că nu strică să o întreb dacă ştie de unde aş putea face rost de un calculator şi dacă există internet oriunde prin apropiere. A râs cu poftă, se pare că a întreba despre tehnologie într-o ţară subdezvoltată e un adevărat banc.

– Rajna, Aziz e singurul care are o servietă dintr-aceea cu butoane. Pentru ce ţi-ar trebui ţie aşa ceva?

– Aziz?

– Tipul din State care a citit cartea aia cu mâncatul şi rugatul şi a venit aici.

– Ştii cumva unde stă?

– La templu, a ajuns acolo într-un grup de bătrâni care nu vorbesc toată ziua decât despre clisme.

– La templu zici? Cum ajung acolo? Ştii, n-am fost niciodată…

– N-ai fost niciodat? Spuse ea, de data asta zâmbetul pierindu-i de pe chip.

– Uhm.. de fapt, am fost când eram foarte mic, nu mai ţin minte.

Femeia mi-a explicat că cel mai repede se ajunge cu bicicleta. Nu aveam una aşa că m-am gândit să o iau pe jos. Am lăsat taraba deschisă până a plecat ea, apoi am închis-o şi am luat-o la pas, ceilalţi colegi de “breaslă” strigând după mine glume de tipul “ţi-ai luat concediu?” sau “Gata? Ai terminat marfa?” Am început aproape să fug la gândul că Aziz mă va putea ajuta, am fugit la gândul că pot să scap de locul ăsta, de oameni, de mirosuri, de tot ce însemna INDIA. Nici măcar nu ştiu dacă era o Indie reală, dacă visam, dacă fumasem ceva şi trăiam o iluzie, dacă făcuseră ruşii experimente pe mine, eu ştiam că trebuie să văd cum fac să scap.

Am mers 2 ore în soare. Apele curgeau pe mine ca din izvor şi fusesem suficient de inspirat să nu îmi iau apă cu mine atât încât mă simţeam foarte deshidratat. Aproape de templu am dat de un butic burduşit de rafturi care în mare parte erau goale şi două frigidere care nu aveau decât apă şi ceva bere ieftină. Am cumpărat apă, berea… era galbenă, de fapt nici nu ştiam dacă e bere până la urmă.

Mi-au zis că era apă turcească, de parcă s-ar fi scuzat. Putea să fie şi apă din Marea Neagră, puţin îmi păsa. Aş fi băut apă şi din trompa unui elefant dacă mi-ai fi dat. Din fericire apa costa 3 rupii fix şi nu m-am încurcat cu banii. Am intrat pe uşile templului, era exact aşa cum mi-am imaginat: măreţ, spaţios, doar o potecă de ciment ducea spre el. Pe lângă mine treceau mulţi călugări şi bătrâni, dar şi mulţi turişti. L-am oprit pe unul dintre ei şi am întrebat ca un apucat “Aziz? Aziz?” Unul dintre ei a ştiut să îmi arate cu degetul că trebuie să merg înainte şi să fac dreapta pe lângă nişte coloane. Am făcut astfel. Acolo era o uşă deschisă şi înauntru un grup de oameni care se rugau. N-am vrut să întrerup aşa că am rămas afară. Eram emoţionat, voiam să vorbesc cu Aziz şi mă întrebam cum de are un nume indian dacă el e din SUA.

După 20 de minute, şedinţa “de rugă” se termină. Mai mulţi ieşiră din încăpere şi până să apuc eu să recunosc vreun Aziz nu mai rămăsese nimeni. Am început să fug printre ei strigând în continuare numele lui. În sfârşit, unul dintre bărbaţi se întoarse spre mine surprins că îi ştiu numele. Nu spunea nimic, stătea cu faţa spre mine, pătrunzând în mine cu ochii săi albaştri. Era un tip brunet, pişpirel, fără barbă, care părea destul de îngrijit. Era îmbrăcat, normal, cu haine largi şi la gât avea un şir de mărgele din lemn.

– Aziz? You Aziz?

– Yes, my real name is Ben.

– Ben.. uhm… computer? You has computer?

– Yes.

Cu acel “Yes” a revenit în mine toată culoarea şi toată fericirea din lume.

– Can I… has computer?

– No.

Apoi cu acel “No” s-a dus naibii toată culoarea şi toată fericirea.

– Just for second. You has internet?

– Yes.

Şi culoarea şi fericirea reapărură.

– Google? Can I Google something?

Ben sau Aziz, cum vreţi să îi spuneţi, tăcu pe gânduri.

– OK, sure.

Culoare şi fericire din nou. Şi am luat-o la pas alături de Aziz. Ce minunaţi puteau fi americanii. Ce oameni, ce spirite şi cât puteam să îi iubesc. Am ajuns în camera lui Aziz, era de o ordine fantastică şi acolo, în acea după amiază, în India, am regăsit speranţa într-un IdeaPad Y570 care stătea pe pat, la încărcat. Pe noptiera neagră din lemn stătea un stick de internet. Ce diferenţă de medii, India, templul, Aziz şi laptop-ul. Am oftat uşurat, aveam să aflu ce s-a întâmplat cu mine şi cum mă întorc înapoi în lumea mea, în camera mea dezordonată, cu pereţi verzi, în oraşul meu agitat, dar cu wireless la fiecare colţ de stradă şi cum ajung înapoi la familia mea.

Am deschis minunatul laptop care sfârâia în lumina leneşă a Indiei. Fascinaţia mi-a fost întreruptă chiar de Aziz.

– So you know how to work on one of these?

– Yes. I do.

– Great, where did you learn?

– Home. This is not home.

– Right.

Aziz se uită sceptic la mine, dar se aşeză pe un scaun şi începu să mă supravegheze. Am luat stick-ul de internet şi l-am introdus în port. Se conectă automat, deşi mergea destul de greu, am început să caut de la vise până la călătorii în timp şi vrăjitorii. Cum necum am dat şi de un concurs, dar am mers mai departe. Am petrecut aproape 2 ore căutând până când Aziz îmi spuse că nu mai poate sta după mine şi că să revin a doua zi.

A doua zi am revenit ca un câine credincios şi am început iar căutările. De data aceasta am găsit ceva despre vrăjitoare şi licori care permit reîncarnarea. Se pare că teoretic nu trebuia să îmi aduc aminte nimic din ceea ce trăisem, dar eu îmi aduceam mai bine aminte ceea ce trăisem decât eram conştient de ceea ce trăiam atunci. Tot nu mă lămurisem cu ceea ce mi se întâmplasem, aveam doar o vagă idee, dar când intrasem eu în contact cu vreo vrăjitoare? Când băusem eu o licoare? Trebuia să fie o altă explicaţie. L-am salutat pe Aziz şi i-am mulţumit pentru faptul că mi-a împrumutat Lenovo-ul lui. Eram dezamăgit, trist, confuz, pierdut.

Am apăsat clanţa veche de metal. În prag stătea un călugăr. A îngustat ochii ca şi când ar fi căutat ceva în mine şi mi-a atins fruntea cu două degete. Am dat să mă feresc, dar ceva m-a ţinut în loc. S-a făcut întuneric beznă.

– S-a trezit? Am auzit o voce ca din telefon, în depărtare.

– Nu încă, am auzit o voce de femeie care sigur era aproape de mine.  Îi simţeam corpul cald, deşi iniţial am crezut că era căldură de la focul cazanului. Dar nu mirosea dulce în cameră, mirosea doar a cafea, aşa că asta m-a făcut să deschid ochii. Timid, dar i-am deschis. Eram acasă, dar ştiam că nu visasem. Puteam să jur că nu visasem. M-am întors cu faţa în sus şi unde era tavanul mi-au apărut ochii ei albaştri spunându-mi “Bună dimineaţa” şi sărutându-mă apăsat, dar moale. M-am uitat la propriile mâini, de data asta erau albe.

– Iar ai stat până târziu să scrii aseară?

– În jurnal? întreb eu.

– Da.

– Cred că da. Auzi, am fumat ceva aseară?

– Nu mai fumezi de ani de zile.

– Ştiu, dar cred că… Am vorbit în somn ceva?

– Nu, nu te-ai dat de gol că ai o amantă.

– Ce?

– Nimic, măi, glumeam. Ea şi ochii ei râseră. Tot nu ştiam ce se întâmplase. Nu visasem sigur. Era imposibil. Am deschis laptop-ul şi am luat o gură din cafeaua fierbinte de pe birou. Mi-am frecat ochii cu palmele, ea era în duş. Aş fi vrut să mă duc şi eu să fac un duş, să scap de senzaţia de transpiraţie care îmi rămase întipărită în pori. Credeam iniţial că îmi ţineam jurnalul pe laptop, dar după ce am căutat, mi-am dat seama că nu îl ţineam acolo. Ciudat, având în vedere că tot ce scriam, scriam pe laptop.

– Auzi, strig eu. Unde mi-am lăsat jurnalele?

– Sunt în noptieră, unde le ţii mereu, îmi strigă ea.

Am deschis noptiera neagră de lemn. Acolo erau 3 jurnale legate în piele. L-am luat pe primul şi am căutat data zilei precedente – 23 mai 2011, dar nu era decât 22 mai 2011.

– Eşti sigură că am scris ieri? am întrebat-o în timp ce ea mă săruta mirosind a balsam de păr.

– Da, sigură, sigură. Te-am văzut.

Şi totuşi câteva foi păreau rupte. 23 mai 2011 lipsea din jurnalul meu.

– Şi eşti sigură că am adormit?

– Of, sigur!

În timp ce îmbrăca o cămaşă şi îşi încheia fusta la spate, mă întrebă:

– Auzi, unde ziceai că e strada aia unde am interviul?

– Nu mai ştiu. Vino încoace, am zis eu hotărât subit să uit întregul episod. Am tras-o de şolduri şi m-am uitat în sus la ea.

– Dacă aş fi fost negru, mă mai iubeai?

Jesus, ce întrebare e asta?

– Păi, nu ştiu, zi-mi.

– Hai, termină cu prostiile că mă faci să întârzii. Plecă de lângă mine şi se duse în faţa oglinzii să îşi pună cerceii.

– Te rog, mai caută o dată pe Google strada aia.

Am zâmbit şi m-am ridicat de pe scaun. Mi-am scos şi eu o cămaşă, o cravată şi un costum din dulap.

– Ce faci?

– Vin cu tine să căutăm strada. Ştii… Google nu are toate răspunsurile.

Romenglish

Am întâlnit pe cineva la vreo 28-29 de ani care n-a ieşit din adolescenţă cu bine, ci a rămas cu obiceiul de a se exprima prin aceste două limbi străine – româna şi engleza. Şi păcatul cu romenglisha asta e că, fiind român ai accent şi, deşi tu nu îl auzi, el există şi te face să vorbeşti ca un rus fără vodka ţuică la bord. Ştiu, şi cum pronunţ eu sună ca dracu, cel puţin sunt conştientă, încerc să scap de asta. Şi mi se pare foarte ciudat să auzi o tipă de 28-29 de ani cum se chinuie să se exprime prin engleză şi română.

Un alt factor, în afară de războiul clonelor care se duce în interiorul fiecărui individ la tinereţe, e domeniul în care lucrezi. În publicitate de exemplu există mulţi termeni care nu au apucat să fie traduşi, ci au fost preluaţi aşa, fără modificare. Şi, e drept, nu ai cum să traduci art director, copywriter sau altele de tipul ăsta. Şi nu e vorba numai de publicitate, e vorba de mai multe domenii. Să nu mai zic de IT sau chiar marketing. Ăştia cad mai uşor în plasă.

Cu un teenager e mai uşor de talked şi de sfătuit să nu mai use english în vorbirea lui, dar cum îl advise pe un mature person să nu o mai use? Because I don’t see how şi sigur o va lua mult mai personally dacă îi spui. E annoying, nu? Cum ar fi să talk to someone toată ziua like this? Can you take it? Că eu pot… dar nu prea.

Despre Hostico.ro

Pur şi simplu iubesc când dau de oameni profesionişti aşa că nu pot să las şi ziua asta să treacă fără să vă spun două-trei vorbe despre băieţii de la Hostico.ro cu care am avut ocazia şi plăcerea să colaborez. Aveam nevoie de un hosting pentru blogul ăsta şi un alt domeniu. Un bun prieten mi-a recomandat Hostico şi am mers pe încredere. Mi-am cumpărat un pachet de la ei cu cardul bancar, transferul s-a făcut foarte repede şi fără probleme.

Pe o scară de la 1 la 10 eu sunt cam pe la un 2 în termeni de cunoştinţe despre domeniu şi hosting, aşa că m-am bucurat când am văzut că au inclus şi suport tehnic gratuit în pachetul acela. Aşadar i-am contactat online vreo 3 seri la rând pe băieţii de acolo pentru a mă ajuta cu tot felul de setări, implementări şi aşa mai departe. Tot ei mi-au mutat şi domeniul acesta, alte-povesti.com, pe serverul lor. Au fost amabili de fiecare dată, mi-au explicat băbeşte, fără să facă mişto că-s gagică şi nu mă pricep la chestii tehnice.

Au fost rapizi şi eficienţi şi mi-au răspuns la fiecare întrebare cu răbdare şi după ce le-am mulţumit, le-am promis că o să scriu despre ei. Aşa că iată-mă, scriu despre ei şi vi-i recomand cu dragă inimă. Pe mine m-au impresionat, mi-au câştigat tot respectul şi admiraţia şi mă bucur tare că am ales să îmi ţin munca pe serverele lor. Mai bine şi mai simplu de atât nici nu cred că se putea 🙂