Martisorul-zodie

Cei de la Diva Hair m-au contactat în iarnă pentru un concurs. Pe atunci nu aveam timp să mă mai implic şi în asta, dar acum, dacă tot am început micul proiect cu mărţişoare, pot să accept şi provocarea de 1 Martie 😀 . Trebuie să vă povestesc despre un mărţişor pe care l-am făcut, să fie recomandat unei zodii din horoscop.

La un moment dat, într-o seară, m-am apucat să alcătuiesc aiurea ceva, pe un fundal alb. Primul a ieşit ca nişte liane care împânzeau o inima albă şi aşa am ajuns la al doilea, cel de mai jos.

Din tot horoscopul, cea mai potrivită zodie pentru modelul de mai sus mi se pare berbecul. În general mă înţeleg bine cu ei (eu sunt leu, *cough*), dar îmi place zodia asta pentru că berbecii vin odată cu primăvara. Şi îmi mai place pentru că am prieteni din copilărie berbeci şi din liceu şi din facultate. Am şi rude berbeci şi în orice caz, e o zodie bună. Sunt dinamici, sunt amuzanţi şi sunt încăpăţânaţi, ambiţioşi, prietenoşi. Cam aşa i-aş caracteriza şi nu ştiu dacă v-aţi prins, dar mărţişorul de mai sus vrea să ne aducă aminte că primăvara bate la uşă. Vă sfătuiesc să deschideţi că nu stă prea mult 🙂

Prinde viata de un picior

Astăzi de exemplu vreau sa pierd timpul, vreau să schimb ritmul, atât de simplu…

Ascult melodia asta total necaracteristică mie, nu e absolut deloc genul meu. Are versuri puerile, simple şi de cartier, e o melodie de cartier, da. Exact. Probabil unii dintre voi o ştiţi. Dar sincer am nevoie de acest simplu, îmi place ritmul, îmi place pentru că e vorba de o libertate pe care nu o vreau, pe care nu o doresc, dar care îmi face şmechereşte cu ochiul. Nu ştiu cât înţelegeţi, dar dacă aveţi răbdare, vă lămuresc.

Ianuarie şi februarie au fost nişte luni… ah, n-am cuvine pur şi simplu! Şi când n-am cuvinte ştiţi ce înseamnă.

Ultimele două săptămâni în fapt au fost cred cele mai grele din cauza unor probleme de sănătate. Am povestit multor oameni cum am chemat ambulanţa duminică noapte la cât de rău îmi era. Asta a fost o premieră în viaţa mea. Abia ieri m-am recuperat după acel episod şi azi am luat-o de la capăt cu o migrenă care e alături de mine şi acum şi vă salută voioasă de fiecare dată când mişc capul.

Încerc să mă menţin optimistă, deşi aş putea spune că lucrurile nu sunt super roz. Cumva reuşesc să văd partea plină a paharului şi cu toate că melodia de care vă vorbeam mai devreme are versul “azi nu vreau să iubesc”, cu asta chiar nu mă potrivesc. Iubesc în fiecare zi oamenii de lângă mine, oamenii pe care îi cunosc, oamenii care îmi întind o mână de ajutor, o vorbă. Uneori mă simt copleşită de ei şi de recunoştinţa pe care o am pentru ei. Unii nu înţeleg de ce mă entuziasmez sau de ce mulţumesc pentru fiecare mică vorbă bună pe care o primesc. E mică, dar pentru mine înseamnă enorm de fiecare dată. Zic asta cu toată sinceritatea pe care o poate avea fibra sufletului meu.

Deci avem partea cu sinceritate şi recunoştinţa, iar la polul opus se află gândurile incerte şi temerile. Încerc să nu le bag în seamă prea mult pe cele din urmă, dar nu reuşesc şi în ultima vreme am impresia că mintea mea este un coş cu rufe curate, uscate de soarele unui iulie. Adică multe sunt frumoase, dar sunt împrăştiate şi necălcate, fără o formă finită. Nu dau bine dacă le îmbrac. Şi trebuie să găsesc fierul de călcat cu care să îmi fac frumoase gândurile. Fier de călcat pe nume timp. Şi timpul s-a ascuns de mine, în fiecare zi se asunde de nebun prin casă. Mai ţip la el să termine, că nu suntem copii şi viaţa nu e o joacă, dar nu mă ascultă.

Nu ştiu, deci, unde intră zilele mele. Se spune că zilele n-au intrat în sac. Am impresia că fiecare zi se termină la scurt timp după ce începe. Mă ridic din pat, mă pun să alerg şi parcă uit să ies pe stradă, parcă rămân în casă pe bandă şi nu parcurg de fapt niciun kilometru. Mă frustrează şi mă îngrijorează în acelaşi timp. Mă apucă panica la propriu că nu o să apuc să fac tot ce vreau în viaţa asta. Ştiu, stau prost cu time management-ul, aşa e. Ţine de dezordinea de care vă spuneam. Mă apucă ore târzii, mă trezesc devreme dimineaţa şi în timpul zilei orele se duc ca un fel de mâncare gustoasă care nu ştii când se termină.

Am multe planuri, multe proiecte în minte, dar în acelaşi timp nu ştiu cum să fac să mai ies la un film, la o cafea, cum să mă mai relaxez şi în tot amalgamul ăsta, timpul fuge de nebun dintr-un colţ în altul. Mă distrage cu propriul meu fel de a fi. Nu-mi place, aşa că va trebui să găsim o soluţie. Altfel o să trebuiască să aplic măsuri drastice şi să dau copiilor năstruşnici cu linia la palmă, dar asta e. Când trebuie, trebuie şi Timpul nu face excepţie! Sper doar să nu fi interpretat toată problema greşit şi să mă trezesc că cea care şi-o ia la palmă sunt de fapt eu. Atâta doar.

 

“Nu totul e posibil” – Nick Vujicic

Mă consider un om norocos şi un om recunoscător. Apreciez sincer că am atâtea lucruri minunate în viaţă şi regret orice moment de tristeţe sau delăsare pe care îl am. În seara asta m-am oprit câteva minute să vă dau un articol, să citiţi despre un om extraordinar pe nume Nick Vujicic.

Are nişte principii foarte sănătoase după care încerc şi eu să mă ghidez în viaţă de ceva vreme. Cel mai mult mi-a plăcut când a spus în video că nu totul e posibil şi că întotdeauna trebuie să accepţi lucrurile pe care nu le poţi schimba şi să le schimbi pe cele pe care le poţi schimba… Asta e 100% adevărat.

Am scris mai multe, dar am dat delete adineaori. Nu cred că am nişte cuvinte suficient de puternice pentru a exprima ce simt despre povestea asta. Iar când cuvintele spun tăcere, atunci tăcere să fie. Vă las cu articolul lui Ariel.

o poveste cu dinti

Mi-am adus aminte cum am scris aici povestea mea cu dinţii. O mai ţineţi minte? Dacă nu, puteţi să o citiţi aici. O scrisesem iniţial pentru un concurs la care oricum n-am câştigat. Revin asupra subiectului cel mai sensibil şi cel mai costisitor din viaţa mea: dinţii.

Scriam în postarea aceea mai veche că am probleme cu măselele de minte. Ei bine, atunci am descoperit că nu au crescut cum trebuie. Trei dintre ele cu crescut cu colţii în ceilalţi dinţi, deci perpendicular şi a patra a crescut aiurea prin falcă, nici nu mai stiu pe unde e şi ce face că n-am mai salutat-o demult. Se mai salută cu periuţa de dinţi, dar nici macar cu ea nu se sărută cum trebuie pentru că nu îi permite spaţiul. La mine nici măselele de minte n-au minte.

Dacă ar fi să pun un status de relaţie pe Facebook între mine şi dinţii mei cu siguranţă ar fi “it’s complicated”, este cea mai lungă, costisitoare şi complicată relaţie pe care am avut-o vreodată. Zilele astea a început să mă doară una din măselele de care ziceam mai sus. Mi-a rămas ca un ecou în minte ce spunea medicul stomatolog la care am fost ultima oară: nu e o problemă că au crescut sub gingie, devin o problemă dacă se infectează… probabil o să trebuiască să le scoţi… să le scoţi… să le scoţi… să le scoţi…

Şi de câteva zile îmi tot rod unghiile de frică să mă duc să mi le scoată. Ai crede că după peste 13 ani de mers la dentist te-ai fi obişnuit cu aparatura, ustensilele, dar nu, mai ales când trece mult timp de la ultima vizită (adică un an jumate-doi). Şi sunt şi în dubiu. Mulţi ani, când era mai mică, am avut cel mai bun medic stomatolog din tot oraşul ăsta, doamna Ilie Sorina (Dumnezeu să îi dea numai sănătate).

După ce a plecat ea am rămas “pe drumuri”, am mers din medic stomatolog în medic stomatolog ca un câine fără stăpân. Din fericire, doamna Ilie a lucrat atât de bine încât am şi acum plombe puse de dumneai care se ţin bine şi arată excelent. În orice caz, medicul la care am mers ultima oară nu mi-a plăcut pentru că a făcut lucrurile pe grabă, iar plomba pe care mi-a refăcut-o s-a spart după nici 5 luni şi acum arată ca alea puse acum 5-6 ani. Arată groaznic.

În sfârşit. Concluzia e că trebuie să îmi scot măselele de minte şi pe lângă lipsa de cash&carry, îmi lipseşte şi încrederea într-un medic bun, dar mai ales îmi lipseşte curajul. Nu vreau să fiu single, dar nici cu it’s complicated nu e bine. Dinţii mei, nu vreţi să fim pur şi simplu in a relationship? Promit să nu vă înşel cu alţi dinţi, pe bune.

nu uita de unde ai venit

Am uneori impresia că viaţa unor oameni este demnă de milă. O milă la fel de mare ca succesul lor personal şi profesional. Cursul vieţii lor este diferit de al nostru, cursul vieţii acestor oameni speciali, atât de speciali, se reduce la mă nasc-cresc-uit.

Ce poate fi mai trist de atât, pe bune? Câştigi bine, duci un stil de viaţă decent, te simţi împlinit pe plan profesional şi personal. Nu pot să am decât respect pentru oamenii care ajung acolo, spun asta cu cea mai mare sinceritate. Din păcate respectul meu alunecă într-o prăpastie adâncă când văd atitudinea pe care o afişează sau replicile pe care le dau în anumite situaţii. O aroganţă nefondată, care, cel puţin în ochii mei, îi scade cu mult mai mult decât ar crede ei. Oare chiar nu îşi dau seama cât de penibili sunt? Aruncă la gunoi tot ceea ce au realizat în viaţă prin simplul fapt că uită de unde au venit, uită cum au crescut, spun adevăruri pe jumătate şi îi critică pe cei în a căror situaţie s-au aflat chiar şi ei la un moment dat.

Banii şi succesul pot aduce multe şi pot schimba oamenii, dar nu pot face două lucruri: nu pot opri timpul şi nu îţi pot şterge trecutul. Trecutul ne construieşte, TU ai ajuns sus pe culmea aia mulţumită lucrurilor prin care ai trecut, mulţumită greului pe care l-ai dus, mulţumită a ceea ce s-a întâmplat. Aşa că a uita de unde ai plecat e ca şi când ai uita cine eşti de fapt. Poate că oamenii ăştia nu au oglindă şi habar n-au ce mască prost lucrată poartă atunci când îi critică pe ceilalţi, când îşi critică propriul mod în care au trăit cândva, dar pe care acum îl dispreţuiesc când îl văd la ceilalţi.

Nu mai continuu, aţi prins ideea, nu? Cred că am dat cu toţii de cei care uită de unde pleacă, oameni care se dau mari şi tari şi se fălesc cu nişte succese “extraordinare” şi “de neegalat”, cărora nu le mai ajungi cu prăjina la nas şi care nu au spus niciodată un simplu “mulţumesc” nimănui, care au impresia (întotdeauna greşită) că tot ce au ajuns se datorează numai lor. Nu ţi se datorează numai ţie că ai bani, nu te pupa pe tine în oglindă. Analizează lucrurile, întoarce capul şi uită-te la oamenii care ţi-au stat şi îţi stau în spate. Datorită lor eşti acolo, ei au fost stâlpii tăi cu bani, cu sfaturi, cu mâini de ajutor întinse (începând cu părinţii care te-au crescut şi te-au îndrumat de mic, că tot vorbeam mai demult). Dacă erai sus pe culme numai datorită a ceea ce ai făcut tu, numai şi numai datorită muncii tale, datorită faptului că te-ai zbătut şi ai reuşit… dacă erai acolo datorită ŢIE, niciodată n-ai fi uitat o lecţie esenţială, o lecţie fără de care toată fiinţa ta se reduce şi se va reduce la zero barat: nu uita de unde vii.

Am văzut foarte mulţi oameni din show biz, artişti internaţionali, oameni cu emisiuni la care se uită milioane, poate chiar miliarde de oameni, care mi-au câştigat respectul tocmai pentru că nu aveau atitudinea asta mizeră. Interesant e că cei aroganţi şi fără respect pentru propria persoană, nu au făcut şi nu vor face în viaţa lor nici pe jumate din ceea ce au făcut acei artişti de care vă vorbesc.

Un om de succes e un om umil, un om mereu recunoscător, nu unul care încearcă să ascundă ceea ce a fost şi vrea să pară ceea ce nu va fi niciodată. Astea sunt caracteristicile care completează de fapt reţeta succesului. Banii sunt doar treptele, fără o balustradă… îţi cam pierzi echilibrul.

O aplicatie Android pe zi – Line Runner

Line Runner e de fapt un joc. Am dat de el întâmplător, cred că era cotat destul de bine în piaţă aşa că am zis să încerc. Am trecut prin mai multe jocuri, unele total stupide (cu omorât gândaci sau spart bule de plastic din foliile de împachetat), altele mai bune, altele prea “grele” pentru procesor şi placa video. Există doar trei jocuri pe care le-am păstrat: Line Runner, Fruit Ninja şi Istoria Românilor, de care vă povesteam acum ceva timp.

Line Runner e un joc foarte simplu, gratuit. Un omuleţ negru şi mic, desenat cam cum aş putea şi eu să îl desenez – 5 linii şi un cerc, fuge pe o linie cu obstacole. În fapt, pare că acţiunea se desfăşoară pe o foaie motolită dintr-un caiet “de matematică”. Omuleţul fuge încontinuu, nu îl puteţi opri, trebuie doar să vă rostogoliţi şi săriţi. Moare de fiecare dată când se împiedică de un obstacol.

Line Runner

Două lucruri mai am de adăugat:

1. Până o să vă obişnuiţi cu comenzile, o să luaţi multe pietre în nas, dar nu vă lăsaţi! Toţi am trecut prin multiple restarturi până ne-am prins cum stă treaba.

2. Jocul s-ar putea să cauzeze lăcrimare. Eu uit să clipesc când îl joc pentru că trebuie atenţie maximă 🙂

Sper să vă placă şi să îmi spuneţi care e scorul vostru cel mai bun. Eu am scos până acum o distanţă de 222m, nu foarte mult, dar nici foarte puţin. E drept, nici nu joc foarte des.

Doamne, ce copii!

Am început postarea asta deja de 3 ori. De fiecare dată am dat delete, aşa că mai bine scriu ce s-a întâmplat, fără alte comentarii introductive.

Două zile, săptămâna aceasta, s-a întâmplat să iau maşina spre casă în jurul orei 17. Şi în aceste două zile s-a întâmplat să mă aşez în preajma unor copii sau mai bine zis, ei s-au aşezat în preajma mea pentru că eu urcasem prima în ambele cazuri. Şi să vă povestesc despre aceste “cazuri”… aşa, în mod hazliu şi incredibil de asemănător cu realitatea celor mari.

Cea mică mare

O fată de vreo 10 ani cred s-a aşezat în spatele meu şi a început să vorbească cu mama ei (cred că era mama ei). Vorbea pe un ton de o maturitate extraordinară şi îi povestea mamă sii că “Ştii cu cine aş vrea eu să ţin legătura? Cu Meri, e foarte drăguţă” şi apoi a început să vorbească de Beatrice şi Simona, Simona fiind “mai nepăsătoare, eu nu sunt aşa, dar parcă e mai bine să fii ca ea” (i-auziţi aici!). Deci pe lângă faptul că avea un stil incredibil de a vorbi, sigură pe ea şi cu raţionamente din astea filosofice, avea şi un nume pompos după care a făcut Walt Disney desen animat. Am putut vedea în ea un tipar des întâlnit.

Liniştitul

A doua seară am putut să observ un grup întreg. Swear to God, m-am simţit ca într-un laborator (cam friguros, e drept, nemernicii ăştia nu dau drumul la căldură în maşini). Erau 3 băieţi de clasa a 5a şi două fete de clasa a 7a. Băieţii au fost mai aproape de mine şi am putut să îi aud mai bine. Nu am fost atentă la ce subiecte dezbăteau, dar pe doi dintre ei i-am observat pentru că erau frumuşei şi grăsuni şi li se înroşiseră obrajii de la frig. Mi-a fost drag de ei, mi-au adus aminte de copilăria mea. Dar filmul nostalgiei s-a întrerupt când l-am auzit pe unul dintre ei trântind dureros un “astea e…” nu-ştiu-ce. Am vrut să îl corectez din instinct, pe bune! Dar m-am oprit în secunda doi când mi-am dat seama că nu-s copiii mei şi nu pot să mă bag chiar aşa în discuţie.

După cum stăteau se putea observa o ierarhie. Pe culoar, mai aproape de mine, era cel mai înalt dintre ei, apoi cel care a făcut greşeala aia gramaticală horifică, apoi un al treilea mult mai liniştit şi apoi fetele. Cei doi, Înaltul şi Agramatul, stăteau de vorbă aprig, Liniştitul nu spunea nimic, la un moment dat nici nu ştiam dacă e cu ei. Dar era cu ei, pentru că li s-a adresat o dată sau de două ori. Întâmplarea făcu să se elibereze două scaune din apropierea mea. Prima oară s-a aşezat Liniştitul şi fetele au înaintat pe culoar, ajungând în dreptul meu. Liniştitul le-a spus fetelor să îi dea ghiozdanele să le ţină. Şi fetele i-au dat ghiozdanele… ghiozdane atât de mari încât îl acopereau cu totul pe bietul puşti. Cei doi, cel certat cu gramatica şi cel înalt (pe care îl chema de fapt Andrei) discutau aprig. Liniştitul a vrut să îi spună ceva lui Andrei. Andrei îl ignora. Liniştitul striga, cu ghiozdanele în braţe, Andrei îl ignora. Urăsc oamenii care ignoră alţi oameni în situaţii din astea, pe bune. Ori eşti nesimţit, ori eşti surd. Apoi l-au tras de mânecă la propriu şi tot nu se oprea din vorbit (deci era clar nesimţit) până când au sărit fetele cu gura pe el.

Şi fetele erau frumoase, tinere şi frumoase. Una din ele avea ochi albaştri, dar care păreau negri din cauza luminii slabe a maşinii. Se ciondăneau între ele, sigur erau surori pentru că semănau destul de bine. Nu m-am putut abţine să nu observ tiparul băiatului drăguţ în puştiul care le-a ţinut ghiozdanele şi tiparul tipului nesimţit, vezi Andrei. Mă gândeam că băieţii ăştia care sunt amabili şi liniştiţi niciodată nu pun mâna pe fata pe care o doresc, pentru că fata respectivă e mai mereu cu gândul la ăla nesimţit. În sfârşit, din fericire, mai devreme sau mai târziu fiecare îşi găseşte o piesă de puzzle cu care se potriveşte.

Mă ridic să cobor moment în care una dintre fete, deranjată de micul haos creat de băieţi zice indignată şi serioasă “Doamne, ce copii!”. M-am amuzat teribil în timp ce coboram pe treptele tipărite cu zăpadă semi-topită, ţinându-mă de bară ca să nu îmi rup gâtul şi privind înspre strada pe jumătate luminată care mă ducea spre casă…

O aplicatie Android pe zi – Cod Rutier 2012

Sunt mulţi care nu prea mai ţin minte ceea ce au învăţat atunci când au făcut şcoala de şoferi. Rămân cu lucrurile de bază – indicatoare, cum se acordă prioritate şi… cam atât pentru că mai mereu se aplică “regula comunicării prin semne ca maimuţele” (-Treci tu? Sigur? – Da! Merci! – OK, cu plăcere, stai să dau mai în spate şamd.). Recunosc că şi eu am uitat destul de multe, lucru cu care nu mă mândresc, dar pe care încerc să îl corectez.

De vreo 2 ani cred că tot zic să îmi iau Codul Rutier actualizat. N-am apucat nici acum să cheltui acei 25 de lei pe o carte, zic eu, esenţială din maşina fiecărui şofer. Poate vi se pare stupid, dar eu vă contrazic şi se pare că şi alţii sunt de acord cu mine… Uneori informaţia învăţată cândva se pierde şi cu siguranţă nu strică să mai arunci un ochi pe regulament. Să nu mai zic că te poate ajuta în cazul unui (Doamne fereşte!) accident sau în cazuri în care consideri că ţi s-a făcut o nedreptate prin sancţiunea aplicată.

Cod Rutier 2012

Aşadar, cineva a gândit la fel ca mine şi a făcut această aplicaţie gratuită pe care am găsit-o pe taraba Android. Se numeşte “Cod Rutier 2012” şi are doar 4,93MO, e foarte uşor de folosit şi cred că oricine ar trebui să o aibă instalată în telefon. Dacă nu toată lumea, măcar cei care ies pe şosele cu maşini, biciclete sau alte mijloace de transport.

V-o recomand cu mare drag, mi se chiar mai utilă decât orice alt joculeţ tâmpit cu care ne pierdem vremea în metrou. Mi-am dat pumni în cap că mi-am uitat cartea acasă într-o zi când mă plictiseam aşteptând staţiile să treacă, dar apoi mi-am adus aminte de telefon şi aplicaţie. Uite aşa mi-am dat seama că de fapt am lectură cât pentru o lună în frumosul meu Samsung S5570 de 3.15 inch.

De ce urasc barbatii 1 si 8 Martie?

Pentru că:

1. sunt sărbători costisitoare pentru ei, dar pentru asta există Comandamartisoare 🙂

2.  e aglomerat in târguri, dar pentru asta există Comandamartisoare

3.  găsesc numai kitsch-uri, nimic original, dar pentru asta există Comandamartisoare

4.  nu au timp să cumpere mărţişoare, dar pentru asta există… v-aţi prins, nu? 🙂

Şi multe alte motive de la care am pornit pe drumul comandamartisoare.wordpress.com . În mare, acesta nu este un articol plătit prin care vă vând gogoşi aburinde, ci doar o modalitate de a vă atrage atenţia asupra noului proiect Handmade By Lexis. Proiect la care participă şi Monica, împreună cu care muncesc la mărţişoare, accesorii şi promovare. Intraţi pe site şi spuneţi-ne ce părere aveţi sau daţi mai departe dacă vă place ceea ce găsiţi. Acceptăm şi apreciem orice critică constructivă 🙂

De asemenea, puteţi fi cu ochii în patru şi pe blogul alte-lucruri, în cazul în care aţi uitat de el. O să mai postăm şi acolo lucruri faine pentru Valentine’s Day şi nu numai.

PercivalComics cauta om pentru colaborare

Nu ştiu dacă aţi auzit vestea, dar din păcate a trebuit să mă retrag din proiectul Percival Comics 🙁

Îmi pare rău că trebuie să îi părăsesc pe băieţi, dar aşa e când te implici în prea multe proiecte, rămâi fără timp. Dacă ştiţi pe cineva care se potriveşte criteriilor scrise de Răzvan aici nu ezitaţi să trimiteţi un mail la adresa de acolo.

Vă asigur că nu o să regretaţi, e foarte fun să lucrezi pentru Percival şi dacă aveţi prea multă imaginaţie, acesta este modul în care puteţi să mai scăpaţi de ea.

Îmi pare bine că am făcut parte din echipă şi le mulţumesc celor doi colegi că m-au primit în proiect. Multă baftă în continuare!