maine o sa cada rafturile sau o sa se elibereze

Îmi pun mâna la ochi, şterg o lacrimă de panică. Am intrat în panică, nu îmi aduc aminte nici 50% din ce am citit în ultimele 3 săptămâni. Mă uit în jur, am foi întinse peste tot în cameră. Unele sunt scrise cu roşu, altele cu negru şi majoritatea cu albastru. Am notat haotic pe orice foaie am apucat, mici, mari. Îmi mângâi bărbia şi obrajii ca un tip căruia îi creşte barba şi se gândeşte. Mă gândesc şi eu că o să pic, deşi logica îmi spune că dacă am trecut prin materie n-am de ce să am astfel de griji. Şi totuşi am.

Înghit în sec şi mai arunc o privire în cameră. N-am mai ieşit din ea de 5 ore. Din casă n-am mai ieşit de ieri şi încep să recitesc notiţele, foile, recapitulez. Mă simt din nou stăpână pe ce ştiu, apoi citesc un alt subiect pe care nu îl ştiu şi iar vărs o lacrimă din panica acumulată. Oftez, îmi pun mâna pe frunte. Încerc să mă încurajez, nu reuşesc şi camera e goală. E goală, goală, goală. Pisica e singura care sforăie sub aşternuturi, ascunsă parcă de ochii mei, ca să nu ştiu că mai e o vietate alături de mine într-o dezordine de foi şi gânduri. Şi ce fac mai departe?

Îmi amintesc tot felul de lucruri şi apoi îmi dau seama din nou că e dezordine. Pe birou am pahare, căni de cafea, o farfurie cu firmituri e găbuşită într-un sertar. Am făcut curat de curând, dar nu se vede. Adevărul e că nu îmi pasă că e dezordine, lasă să fie.

Prin liceu mergeam la meditaţii la o profesoară de română care preda la o şcoală de generală. Mă pregăteam pentru bac şi profesoara îmi era chiar dragă, preda bine şi era foarte calmă. Îmi aduc aminte perfect camera în care făceam meditaţii. Era burduşită. Nu, stai, nu era burduşită, era BURDUŞITĂ! de cărţi, foi, mape, cărţi, foi, mape… cărţi… Intrai pe uşa camerei şi în stânga avea masa cu lampă şi 3 scaune şi tot acolo, cât era peretele de mare o bibliotecă aplecată din pricina greutăţii cărţilor şi materialelor. În dreapta era o canapea veche, extensibilă, plină pe jumate cu mape şi foi şi lucrări, iar în dreapta, alături, era un alt corp la fel de plin. Cu toate că erau ticsite şi multe şi în niciun caz nu arăta trendy-frendy, îmi plăcea. Nu ştiu de ce, dar îmi plăcea. Era o ordine interioară într-o dezordine exterioară.

Poate aşa am şi eu materia stocată în mine, poate e de fapt o ordine interioară într-o dezordine emoţională exterioară. E în regulă, mâine se aranjează toate de la sine. Mâine o să cadă rafturile sau o să se elibereze.

Totul pe mâine.

Samsung S5570 – Cine mai are nevoie de calculator?

De când am început să lucrez pe un netbook conectat la un monitor mă tot întreb: cine mai are nevoie de un desktop? Citesc şi scriu zilnic despre tot felul de tehnologii super-extra-mega care îţi uşurează viaţa până la extreme. Samsungul S5570 cu siguranţă mi-a uşurat şi mie viaţa din cel puţin un punct de vedere – distribuirea pozelor.

Modalitatea de distribuirea a pozelor de pe telefon pe reţelele sociale este unul dintre cele mai utile lucruri pe care le-am descoperit la el. Deschizi camera foto, faci poza apoi cu o atingere îi dai “Partajare” şi acolo îţi apar toate reţelele sociale pe care le ai instalate şi la care eşti conectat. Alegi reţeaua, scrii ce vrei să spui în plus şi gata. Atât! Atât? Nu tu scos cardul? Nu tu copiat în calculator şi abia apoi urcat online? Nu tu cablu de date? Nu tu nimic? Nu tu făcut dansul ploii ca să accepte Facebook poza? Wwwwaaaaw…

Şi după ce mi-am instalat aplicaţiile pentru reţelele sociale- Facebook, Skype, Twitter, Ym şi Gmail, mi-am dat seama că un astfel de telefon e foarte foarte util pentru cineva care e pasionat de social media. Uşurează cu mult lucrurile, oferă şi mobilitate, dar şi performanţe.

 

Am instalat şi câteva joculeţe care însă nu mi-au plăcut. Am dezinstalat mai apoi aproape tot (mai puţin Fruit Ninja care îmi place prea mult), ca să fac loc altor aplicaţii mai utile. Am făcut teste bateriei, apoi am descoperit modul de notificare din bara de sus a ecranului, o altă chestie foarte mişto şi în fiecare seară am încercat să descopăr chestii noi cu ajutorul “pieţei” Android. Am instalat o aplicaţie de pian – Perfect Piano parcă se numea, o aplicaţie cu codul rutier 2012, aplicaţie DEX, aplicaţie ceva de desenat şi una IMDB. Pe unele le-am păstrat, pe unele le-am dezinstalat. În mare parte vreau să le testez ca să văd cum se comportă şi cât de mult m-ar ajuta. Dacă nu se dovedesc utile, le dezinstalez.

Dintre toate aplicaţiile testate, Facebook e cea mai slabă. Crapă şi îi ia mult să se încarce, iar TweetDeck e cea care m-a mulţumit până acum. Skype l-am folosit în probă dintr-o cameră în alta, dar aştept să îi fac proba pe distanţe mai lungi, iar YM a fost foarte de ajutor în dimineaţa asta când m-a căutat cineva şi m-a trezit ca să îmi dau seama că iar dormisem prea mult şi ignorasem alarma. Gmail parcă e mai util decât Thunderbird-ul de pe calculator, în mod ironic.

Conectarea la reţea durează foarte puţin, câteva secunde şi se scrie destul de uşor cu ajutorul tastaturii QWERTY din software. Chiar am ţinut să aibă aşa ceva inclus în software pentru că oricum, până şi BB avea tastatură semi-QWERTY şi nu urmăream un regres, ci un progres.

Seara, când mă chinui să adorm, butonez telefonul. Aseara am instalat aplicaţii noi şi am desenat, apoi m-am uitat la un trailer pe IMDB. Trailer-ul a rulat bine, fără probleme, fără întreruperi. Documentele se văd şi ele bine, display-ul e de 3 inch şi ceva, e chiar decent pentru a citi o carte din punctul meu de vedere. Oricum, eu nu sunt foarte pretenţioasă când vine vorba de mărimea ecranului, dar recunosc, se aplică regula… cu cât e mai mare cu atât mai bine!

Cu un astfel de telefon, pe bune, ajung să mă întreb… nu cine mai are nevoie de un desktop, ci cine mai are nevoie de un calculator? 😀

Samsung S5570 – Continuarea

Drumul înspre casă atunci când am un lucru nou în geantă capătă nişte dimensiuni paranoice de care te-ai speria pur şi simplu. Paranoia care mă cuprinde ţine probabil loc nerăbdării de a scoate telefonul şi de a-l butona (recunosc, privirile din autobuzul cu care merg mă intimidează), ţine locul poftei de a citi din noua carte pe care am cumpărat-o (nici aglomeraţia nu ajută) sau a mă dezbrăca pentru a reîmbrăca o cămaşă nouă (e drept, aici intervine jena de a face acest lucru neobişnuit în public).

În orice caz, în drum spre casă, cu telefonul nou în geantă, lucrurile nu au stat prea roz. M-am gândit că:

  • cineva îmi dă în cap şi în loc să ia BlackBerry-ul care era mai la îndemână o să ia Samsungul, mai ales că vede că e nou
  • o să ne oprească poliţia şi o să ne percheziţioneze şi o să vadă că am un telefon şi nu o să mă creadă că l-am cumpărat şi aşa o să mi-l ia
  • o să se răstoarne maşina şi nu o să apuc niciodată să îl mai folosesc.
  • o să fac accident cu maşina şi poate o să am o ultimă energie să îl butonez şi apoi să îl ţin în siguranţă ca să îl las moştenire
  • o să sune din senin (chiar dacă nu avea cum să sune pentru că nu era nici deschis şi nu avea nici cartela în el) şi aşa o să se descopere că am un telefon nou în geantă şi…
  • o să fiu urmărită până cobor ca să îmi fure telefonul despre care nu ştia nimeni

Până la urmă am oftat şi m-am uitat pe geam, încercând să mă concentrez asupra maşinii burduşite cu oameni. Apoi oamenii s-au luat la ceartă cu şoferul şi a fost un show mult mai interesant decât gândurile mele paranoice, plus că în haosul acela nimeni nu s-ar mai fi gândit să îmi ia mie telefonul din geantă. Toată lumea voia să ajungă acasă, aşa cum voiam şi eu.

Am ajuns, am scos cutiuţa din geantă şi apoi am reflectat asupra situaţiei. Am avut flash back-uri cu ceea ce s-a întâmplat ultima oară când am formatat telefonul. S-au dus naibii toate contactele aşa că am pus mâna pe o foaie şi un pix şi am început să notez telefoanele pe care ştiam că nu le am stocate în SIM. Am făcut asta cu o viteză egală cu viteza luminii, mai ales că metoda asta era mult mai rapidă decât să stau să caut cum să fac să îmi copiez contactele de pe blackberry pe SIM. În orice caz, a venit şi momentul mult aşteptat în care am pus cartela în telefon şi l-am deschis.

Acum poate o să râdeţi, dar când îmi iau un lucru nou… adică total nou, cu care habar nu am să umblu, îmi place să mă câcâi singură în cameră, să îl învăţ, fără privirile altora. Un alt motiv pentru care nu m-am apucat să îl scot din geantă.

De foarte mult timp sunt sceptică în ceea ce priveşte telefoanele touchscreen. Era o convingere personală că telefonul trebuie să fie cu butoane pentru că s-a întâmplat să fiu sunată “din geantă” pentru că se deblocase telefonul pers. respective, pentru că avea touch şi astea se deblochează mai repede.

Dar am trecut peste această prejudecată şi cum sunt iubitoare de gadget-uri şi de tehnologie, am zis că trebuie să încerc şi un smartphone cu Android, mai ales că toată lumea are şi se declară mulţumită. După cercetări intense şi după ce am adunat câteva păreri m-am hotărât asupra modelului – Samsung S5570. După cum ziceam cu o postare în urmă, am avut surpriza să primesc şi un card microSD de 2GB la el.

Am pus cardul, cartela, l-am pornit şi am început să îl cercetez. Touch-ul se mişca bine. În primul rând am editat contactele – un telefon rămâne un telefon. Apoi am testat camera de 3,15 MP şi l-am conectat la internet să văd cum se încarcă. Diferenţă ca de la cer la pământ între ce ştiam că poate un wireless de telefon de la BB şi ce poate Samsung cu roboţelu’ ăsta micu’. Am testat sunetul, apoi am început să instalez aplicaţii, jocuri, să văd ce face fiecare atingere, fiecare butonel virtual sau fizic.

5 ore au trecut în seara aceea de vineri, 5 ore pe care le-am petrecut atingând un ecran fascinată nu atât de ce poate, ci de cât de bine se mişcă. După 5-6 ore a căzut jumătatea aia de baterie şi a trebuit să îl las să respire şi să îl pun la încărcat. Concluzia pe care am tras-o în seara aia e foarte simplîă:

E altă viaţă.

Va urma…

Samsung S5570 – Introducere

Am tot stat pe gânduri când şi cum să scriu acest “review” despre Samsung S5570, noul telefon pe care l-am achiziţionat acum aproape o săptămână. Sigur, testele ţin cel puţin două săptămâni însă povestea mea o să fie mai lungă decât ceea ce găsiţi în mod normal în review-urile de specialitate. De ce? În primul rând pentru că ăsta nu este un review de specialitate, este un review în stilul MEU care sper să vă placă şi să vă fie de ajutor…. sau măcar să vă facă să zâmbiţi.

Povestea mea începe în anul o mie nouă sute… glumesc, nu o să vă fac istoria telefoanelor pe care le-am avut de-a lungul vremurilor. Ştiţi că înainte de BlackBerry am avut un Huawei şi mai ştiţi şi că de ceva timp încerc să vând BlackBerry-ul (8220). Dacă nu ştiţi, aflaţi acum. Dacă mă urmăriţi prin reţelele sociale şi sunt sigură că da, pentru că cei 10 cititori ai mei de acolo vin (printre care sor-mea şi trei prieteni), ştiţi legendele mele şi faptele prin care am trecut. BlackBerry 8220 este sau a fost un telefon modest, cu multe giumbuşlucuri pentru un mai 2010, an în care am rămas fără de muncă şi în care faptul că avea wi-fi era o minune. Chiar dacă stăteam 3 minute să dea refresh pe un semnal full.

Şi am îndurat micuţa mură, am trimis-o şi în service de unde până la urmă mi-au dat unul nou. Aplicaţiile tot n-au vrut să meargă, pagina se încărca în 2 minute, tot nu mă satisfăcea. Între timp mura suspina după alt stăpân, eu suspinam după alt telefon şi uite aşa, drumurile noastre s-au despărţit ca într-o telenovelă. Noul meu Jose Armando a fost Samsung S5570 pe care l-am cumpărat cu mai puţin entuziasm decât în mod obişnuit. De data aceasta, m-am hotărât să nu îmi mai vând pielea la Vodafone, ci să îl iau la liber.

Bani? Nu n-aveam, sigur că n-aveam, hăhăhă, însă forţele Universului s-au unit şi mi-au făcut un cadou. Am găsit vreo 150 de ron într-un plic mai vechi de care uitasem şi cu încă ceva pe lângă din stânga-dreapta, hop şi comanda de la Emag. Da, eu sunt client fidel Emag pentru că niciodată nu m-au dezamăgit, asta e. Ştiu că au fost tot felul de probleme, zvonuri, mituri sau chiar chestii adevărate negative care au împânzit internetul, dar uite că pe mine nu au ajuns să mă dezamăgească.

Sunt sunată de reprezentant a doua zi după ce fac comanda, să fiu anunţată că pot veni să îmi ridic coletul după 16. Am ales să îl ridic de la Unirii uitând că de obicei seara sunt protestele, dar dragostea a fost prea mare ca să rezist. Era primul meu telefon cu Android, merita un ciomag pe spinare. Am ieşit din metrou precaută, era lume, dar era forfota obişnuită de Unirii şi de “aşteptat în faţă la Mec”, deci era OK. Cu toate astea, recunosc, m-am grăbit în mod paranoic. Am ajuns la etajul 3, unde e Flanco… Iisuse, mare mai e magazinul ăla! Am mers cel puţin 3 minute la pas alert prin el ca să găsesc punctul de livrare Emag. Am ajuns la tejghea cu apele curgând pe frunte, eram îmbrăcată mult prea gros. Un băiat amabil m-a întâmpinat, mi-a făcut proba la telefon, am văzut că merge şi haleluia! Telefonul a venit cu un card de 2GB şi microSD Adaptor. Adică nu era o problemă cardul microSD, pentru că mai aveam două acasă, dar m-a încântat nespus de mult acest mic detaliu. Nu prea ştiu nici eu de ce 😀

Am pus mâna pe el drăgostoasă, era plin de folii protectoare, am văzut că funcţioneşte şi am zis cu o voce serioasă, plină de emoţie stăpânită “în regulă… închide-l şi pune-l în cutie”, apoi l-am plătit şi l-am pus cu grijă în geantă. Din fericire, cutia în care a venit a fost foarte micuţă atât încât nu a trebuit să mă car cu o altă pungă după mine sau mai ştiu eu ce. Detalii mici, dar foarte relevante la momentul respectiv, mai ales că nu ştiam dacă s-au stârnit ceva valuri de proteste periculoase în cele 15 minute cât am lipsit din peisajul central. Am ieşit din magazin la fel de precaută, apoi am zbughit-o la metrou pentru că mi se făcuse frig.

Am aruncat o privire în urmă, se lăsa noaptea.

sa lasi trecutul in urma nu e lucru usor

Să zicem că atunci când eram “tânără” eram tare încrezătoare în zicala aia cu nimic nu e imposibil. Am învăţat forţat că nu este aşa şi am învăţat că a lăsa trecutul în urmă nu e lucru uşor. Da, de fapt, uneori am impresia că unul dintre lucrurile imposibile e să laşi trecutul în urmă. Trecutul ne construieşte, nu? Chiar dacă uiţi ce s-a întâmplat atunci când mănânci în faţa televizorului, când eşti în oraş cu prietenii sau când eşti la examen şi te concentrezi pe subiecte… trecutul revine întotdeauna atunci când pui capul pe pernă şi teoretic ar trebui să se lase linişte în ceea ce numim noi minte.

Nu se lasă linişte niciodată, nu e aşa? Uneori adormi mai repede pentru că eşti obosit, dar nu poţi lupta cu seara aia în care îţi ia cel puţin 10-20-30 de minute să adormi şi gândurile revin. Trecutul face parte din noi, e un strat din pielea noastră, a uita e imposibil (dacă nu eşti bolnav de ceva care cauzează pierderi de memorie, evident).

Şi plecând de la acest gând vă spun să nu vă mai amăgiţi cu ceea ce nu se va întâmpla. Greşim, pierdem, suferim apoi trebuie să ne îndreptăm şi să lăsăm amintirea să se dizolve ca o pastilă efervescentă într-un pahar cu apă. Drept să spun, mă deranjează puţin oamenii care spun “treci mai departe” ca şi când ar fi cea mai simplă chestie ever. Nu e.

Poate uneori ţi-e imposibil să treci peste acel imposibil. Cum rezolvi o astfel de ecuaţie? E simplu. Nu o rezolvi tu, ci laşi timpul să o rezolve pentru tine. Timpul nu vindecă toate rănile sufleteşti, dar e un pansament bun pentru ele, poate singurul pansament. Trebuie să avem răbdare, să ne ţinem bine de frânghiile pe care le avem de la ceilalţi. Rana nu se vindecă niciodată şi chiar dacă se vindecă, întotdeauna vor rămâne cicatricele. Cicatrice neobişnuite, care dor de fiecare dată când pui capul pe pernă şi îţi ia 10…20…30 de minute să adormi.

Experimentalistii recicleaza artistic

Aţi auzit de reciclarea sticlei grolsch? Eu am auzit de la prietenii mei, cei cu Experimentalist.ro, că se caută persoană creativă şi iubitoare de natură.

Laura a dat de blogul meu, Handmade by Lexis (pentru care am ceva planuri special, vi le voi dezvălui după pauză) şi m-a invitat să îmi pun mintea la contribuţie şi să îmi arăt geniul artistic. Şi o să fac asta imediat, din nou, after the break, pentru că trebuie să termin berea mai întâi, nu?

Vorba vine, nu-s băutoare de bere. Dar serios, când o să fac rost de o sticlă grolsch o să o reciclez cu siguranţă. Deja am unele idei, abia aştept să le pun în practică.

Până atunci vă invit să descoperiţi site-ul micilor experimentalişti şi să arătaţi şi voi cât de eco şi imaginativi sunteţi 🙂

de ce nu mi se par OK fanaticii religiosi

Vă ziceam acum ceva vreme că unul dintre subiectele despre care nu vorbesc este religia. Îmi respect propria decizie şi nu scriu despre religie… ci despre fanaticii religioşi. Ca să ne înţelegem de la început poziţia mea e următoarea: cred în Dumnezeu, dar nu cred în biserica. Cred că biserica, cel puţin cea de acum, cea pe care o cunosc, nu are ABSOLUT nimic de-a face cu Dumnezeu. Primesc preotul în casă dacă uit să încui poarta? Da, nu mă lasă bunele maniere să îl dau afară din casă. Merg la biserică des? Nu mai merg. Ţin post? Da, dar nu ca să mă duc la biserică, ci să îmi arăt recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru tot ce îmi dă, nu faţă de preot sau faţă de cei care stau la coadă ca să spună că au înjurat şi că au mâncat ciocolată colegului, lăsată în frigiderul de la birou.

Am o mare problemă cu fanaticii religioşi. De fapt, cu orice tip de fanatici şi am impresia că devin periculoşi la un moment dat. Un om care CREDE în ceva are o şansă mai mare de a îi influenţa pe ceilalţi şi chiar de a fi periculos la diferite nivele. Nu suport această propagandă şi risipa completă de energie pentru a-i convinge pe ceilalţi de un lucru. De ce m-aş duce eu, Mitică, să o conving pe Mărioara că va ajunge în Iad dacă nu toacă ceapa la 0,2 cm? De ce să îmi irosesc eu energia preţioasă pe alţi oameni în acest sens?

OK, puteţi să motivaţi prin faptul că primesc bani pentru oamenii pe care îi aduc în partidul lui Hristos. Poate aşa o fi, dar cred că se vede diferenţa dintre omul care e împins de bani şi omul care chiar e împins de credinţă. N-am nicio problemă cu persoanele de religia x sau y sau care nu au nicio religie atâta timp cât nu încearcă să mă convingă şi pe mine că ceea ce cred ei este ADEVĂRAT sau CORECT. Mi se pare cea mai mare ipocrizie să susţii astfel de lucruri, e ca şi când ai vrea să mă convingi că brazii naturali sunt roşi, iar pământul e din vopsea lavabilă sau orice altă tâmpenie care ţine de science fiction.

Credinţa nu stă în biserică, credinţa nu stă în cele 100 de cruci pe care le faci cu un unghi de fix 45 de grade la stânga şi la dreapta cu viteza corespunzătoare, să nu creadă Dumnezeu că iei în batjocură semnul crucii. Credinţa nu stă în câtă carne ai mâncat, în cât ai înjurat, nu stă în câte mătănii ai făcut, de câte ori te-ai spovedit pe săptămână sau altele asemenea. Nu am nimic nici cu persoanele care se duc la biserică. Dacă unii se simt mai împăcaţi că meargă acolo, e treaba lor, nu am absolut nicio problemă nici cu asta, să nu mă înţelegeţi greşit. Fiecare cu locul lui de reculegere.

Părerea mea e că în orice caz credinţa stă în suflet şi atât. Nu pricep de unde această nevoie de a-ţi exprima punctul de vedere în orice situaţie (adică sunt mulţi care numai despre asta vorbesc) şi mai rău, după cum ziceam, de a-ţi impune punctul de vedere. Nu cred că în faţa altor oameni trebuie să demonstrezi ce ai de demonstrat, ci în faţa celui în care crezi.

Ceasul de la Universitate

Sunt la teatru. Mă muşcă nişte câini de picior şi urc speriată în maşina unor străini. O maşină 4×4, neagră. Eu şi încă doi băieţi suntem prinşi în spate, niciunul dintre noi nu poate ajunge în faţă să conducă.

Îmi sună telefonul. E 10. Închid telefonul şi apoi se lasă linişte. Sună iar telefonul, aşternuturile miros a căldură. Acum e 11. Când a trecut o oră? Nu ştiu, dar trebuie să mă pregătesc de plecare. Fug şi fac un duş repejor, mă spăl pe dinţi, revin în cameră şi mă îmbrac, mă parfumez, strănut de câteva ori şi apoi mă machiez. După 25-30 de minute îi spun lui tata că plec şi el insistă să o iau pe Bălănica (Dacia care da, acum are un nume). Aşa că o iau pe Bălănica.

Bălănica merge bine. Realizez că mi-a fost dor de ea şi ea parcă toarce ca şi când i-ar fi fost dor de mine sau cel puţin asta vreau să cred. N-am mai urcat la volan de vreo 2 săptămâni şi odată ce-am pus mâna pe volan am simţit cum mi se activează instinctele ca şi când aş fi trecut pe “driving mode” instaneu. Nu mai am palpitaţii ca pe vremuri, mă simt încrezătoare, mă simt de parcă am 4 picioare vitezomane. Dau semnal stânga, dau iar semnal stânga, iau viraje, acord prioritate unor oameni care trec pe la o trecere de pietoni folosită foarte rar. Se grăbesc, deşi nu înţeleg de ce, e scurtă distanţa şi îmi face plăcere să le dau prioritate. Nu am pe nimeni în spate şi rareori opresc la trecerea aia de pietoni, deşi nu mă plâng. Când vii din celălalt sens e nasol că rămâi în pantă. Ajung în parcare. Mă încadrez în spaţiu drept, corect şi apoi încerc să o încui pe Bălănica.

Bălănica are probleme la portbagaj, nu vrea să i-l încui. Îl sun pe tata.

– Tata… nu merge să încui portbagajul.

– Dă-i în dreapta, dă-i cu cheia în dreapta.

– Nu.. merge… zic eu încet, pe jumătate concentrată.

– Hai, las-o aşa. N-are ce să fure decât roata de rezervă.

Îmi fac un calcul repejor. Cât costă o roată de rezervă? Câteva sute de lei? Eh, nu îmi mai iau telefonul şi asta e, dacă se întâmplă ceva. Plec.

Ajung în pasaj la Universitate. La Teatru. Persoana cu care trebuia să mă întâlnesc întârzie ceea ce nu e bine pentru că în pasaj este un târg de obiecte handmade. Mă străbat amintiri cu lucrurile pe care le făceam şi eu. Acum nu mai am timp de ele. Tarabele mă atrag ca un magnet, aş vrea să rezist, dar nu pot. Îmi zic că nu e niciun rău dacă mă uit şi mă duc să cercetez terenul.

La fiecare tarabă există cel puţin câte un obiect care îmi place. Şi totuşi m-am oprit la o tarabă, are ceasuri mici, rotunde, de pus la gât, cu lănţişor. Aproape că îmi curg balele, dar întreb cât costă şi preţul mă bosumflă: 25 de lei. 35 de lei cele de buzunar. Nu sunt handmade, dar au un aspect antic, foarte frumos. Au un fel de uşiţă, unele sunt cu geam, altele nu. Cât de fain ar fi să am aşa ceva? De când tot caut aşa ceva? Şi totuşi, cât de mult îmi trebuie aşa ceva? Mă muşcă o dorinţă.

Plec, mai dau o tură pe la alte tarabe. Mă întorc la ceasuri. Mă mai uit o dată… să îmi iau unul? Să nu? Utilitatea lui există, mi s-a stricat ceasul acum ceva timp. Pun mâna pe un model care îmi place, îi descurc lănţişorul. Mă uit la el. Îl las jos, la loc. Sigur era un material care lăsa urme pe piele, dar era atât de frumos. Mă uit la vânzătoare. Toţi sunt îngheţaţi săracii, e un curent în pasaj de nu se poate. L-aş fi luat, dar strâng bani pentru telefon aşa că plec.

Inima îmi rămâne în urmă ca un ceas fără baterie. Sau poţi spune fără finanţe. Nu era o cheltuială prevăzută, ceasul nu era decât un moft. După ce îmi termin treburile, fug repede şi taxez abonamentul de metrou, cu alte cuvinte “urc în maşină”. Nu vreau să îmi dau ocazia să cheltui acei bani care vor conta pe viitor.

Uit pe moment de ceas, când ajung pe peron îmi aduc iar aminte, dar gata. Nu mai e cale de întoarcere. Până la urmă nu îmi trebuie un ceas, noul telefon o să aibă şi asta printre altele… şi totuşi…

update: inca vand Blackberry Pearl Flip 8220

Vă spuneam acum câteva zile că vând o Mini Wireless Keyboard N5901 şi un BB Pearl Flip 8220. Mulţumită blogului şi celor care au dat mai departe mesajul pe Twitter (merci, merci) am reuşit să găsesc un stăpân pentru tastatura de la Lenovo, acum sunt cu 100 de lei mai aproape de un nou telefon. În continuare caut pe cineva pentru BlackBerry-ul Pearl Flip. Menţionez în plus, faţă de anunţul iniţial, că telefonul are doar 6-7 luni vechime.

Preţul l-am schimbat, l-am lăsat mai jos: 350 de lei, cu loc de negociere.

Din nou, merg pe principiul door-to-door, mouth-to-mouth şi mă bazez pe bunătatea voastră sufletească că o să daţi mai departe vestea şi o să mă ajutaţi 🙂

istoria copiatului si (i)relevanta notelor

Am amânat scrierea acestui articol din pricina complexităţii sale. Am impresia că a scrie despre note e ca şi când ai scrie despre religie, un subiect în care mă pierd, prin care risc să mă repet ori să mă contrazic. Totuşi este un subiect care merită abordat.

Mă uit la teancul de pagini pe care le am de învăţat în seara asta. Abia am parcurs o treime… adică 10 pagini în 2 ore. Extrem de puţin şi asta se întâmplă probabil pentru că am mintea mai alertă ca a unui copil curios de misterele lumii celor mari. Aşa că iau o pauză propice pentru a trata exact procesul prin care am trecut ani de zile şi prin care voi trece în curând – notarea.

Notarea este un proces complex prin definiţie, dar este şi mai complex într-un sistem de învăţământ ca al nostru. Cred că totul porneşte de la faptul că se pune prea mult preţ pe teorie. O să spun asta câte zile oi trăi, câtă viaţă oi avea. Nu spun că teoria nu este importantă, spun că NU NUMAI teoria este importantă, aşa cum se tratează lucrurile la noi. Şi pentru că în general, în şcoli, licee şi facultate, lucrarea de control înseamnă testarea teoriei, din start avem o problemă. De ce este o problemă? Pentru că testarea teoriei este una subiectivă, iar practicul poate face de fapt diferenţa dintre un elev de nota 10 şi unul de nota 5 sau 2.

De ce nu este relevantă notarea teoriei?

Există N cazuri prin care pot să demonstrez lucrul acesta. Cum un elev de nota 10 poate avea o zi neinspirată şi poate lua nota 5, cum un elev de nota 5 ia prin diferite circumstanţe nota 10. Ce demonstrează acest lucru? Copilul care ia 5, este de nota 5 doar pentru că a avut o zi proastă? Copilul care a luat 10, este de nota 10 doar pentru că a copiat sau pentru că a citit O SINGURĂ lecţie şi exact aia i-a picat?

Ştiu ce o să spuneţi… e vorba de consistenţă. Hai să vă povestesc ceva interesant.

Situaţia mea

Când eram prin clasa a 5a să spunem, aveam penarul plin de copiuţe. PLIN! Şi nu mi-e ruşine să recunosc… De ce? Pentru că stăteam şi scriam la ele de zor atât încât învăţam lecţia din copiuţe. Cu toate astea, pentru a nu avea blocaje la test sau a nu risca să iau notă mică din cauza lipsei de timp sau pentru că tovarăşul din dreapta mă întreabă din 5 în 5 minute răspunsurile, riscam prin diverse metode să fiu prinsă cu copiuţa. În niciun caz nu eram un copil prost, eram doar precaută cu notele. Tocmai pentru că era atâta presiune din partea profesorilor şi din partea părinţilor pe capul meu. În fine, nu am fost prinsă niciodată copiind de către profesori, dar am fost prinsă scriind copiuţe chiar de mama.

Maică mea m-a întrebat: – Ce faci, mă, acolo?

Eu am rânjit vinovată, dar încrezătoare şi i-am spus că scriu copiuţe.

Maică mea stupefiată niţel de răspunsul meu direct, zice: Mă, tu copiezi? De ce copiezi?

Şi eu i-am răspuns simplu: Păi, de ce ăla care copiază să ia 10 şi eu care învăţ să iau 7?

Mama a tăcut pentru un moment şi apoi a zis: Bine, copiază, dar dacă te prinde vreun profesor şi mă cheamă la şcoală, o să avem discuţii.

Pe principiul românesc “lasă că merge”, am continuat să scriu şi mi-am văzut de treabă.

Voi aveţi impresia că la sfârşitul anului mă felicita pe mine cineva că am media 8 la o materie la care învăţasem şi cutărescu are media 9 pe copiate? Voi aveţi impresia că profesoara, dacă nu ştia că ai copiat, stătea la sfârşit de an şi întreba “bă, care ai copiat? care ai media pe bune care nu?”. Şi mi s-au făcut nedreptăţi cu duiumul uneori din partea unor profesori, cum ar fi diriginta din generală care în a 8a mi-a oferit numai note de 7 “din aer” doar pentru că nu făceam meditaţii cu ea. Apoi dacă tu ca profesor îmi faci o nedreptate, eu de ce să fiu corectă? Cel puţin aşa gândeam când eram copil.

Nu m-am supărat pentru notele de 7, EU şi părinţii mei ştiam că nu este nota MEA. Că eu nu sunt de 7 la română şi am demonstrat asta binişor la examenul final. Nu zic nu, există şi cazuri în care testarea teoriei este eficientă, atunci când lucrurile sunt pe bune şi când nu ai altfel cum să testezi cunoştinţele. De exemplu, nu văd cum ai putea să testezi pe cineva practic la interpretarea unui text literar sau la o traducere din engleză în română.

Faza cu copiuţele s-a terminat de prin clasele 11-12 pentru că n-am mai avut răbdare să le scriu şi oricum făceam o echipă bună cu colega mea de bancă şi prietena mea cea mai bună şi învăţam lecţiile cam jumi juma. La examenele mari nu s-a pus problema de copiat, la cât învăţam în timpul anului, cu meditaţii şi bani aruncaţi pe fereastră, ar fi fost chiar păcat. S-a copiat şi la bac în prostie, dar eu pur şi simplu am refuzat, mai ales că era un examen important şi riscul era prea mare, eram singura din clasă cu materia respectivă (singura cu istorie în clasă de matematică, cu logică în clasă de geografie şi tot aşa).

La facultatea am fost mult mai relaxată pentru că deja presiunea profesorilor şi presiunea părinţilor cu “notele bune” dispăruse. Mi-am plătit singură facultatea, mi-am învăţat pe cont propriu materia, a fost strict treaba mea şi pentru că nu m-a mai interesat notarea bună, da, am trecut unele examene cu 5-6 şi nu m-a deranjat. Deşi, vă spun, chiar şi în facultate am avut medii bunicele (asta ca să mă dau mare în faţa mea şi a celor 10 cititori 😀 ).

Şi acum revin în prezent, la examenul pe care îl am de dat. Mă îngrozeşte, vă spun drept. Mi-e o teamă de mor pentru că este examenul unde subiectivitatea este baremul de corectare şi nu ştiu cum să mă împac cu asta. Din nou, o chestie nedreaptă, dar nu ai ce să faci, acesta e sistemul şi depinzi de el.

Nu contează că tona de materie pe care o introduci în creieraşul terfelit deja de 12-13 ani de luptă pentru acea nenorocită notă, este suprasaturat de teoria teoriei, de definiţia TEXTULUI ca fiind UN ANSAMBLU DE SEMNE (de parcă nu ştii ce este textul şi trebuie să demonstrezi că poţi da definiţia unui lucru atât de banal), nu contează că tu ştii să aplici anumite chestii, nu contează că nu te mai întreabă ABSOLUT NIMENI după examen, în toată viaţa, lucruri ca ce este TEXTUL sau câte categorii de texte există conform 50 de cercetători care au mai adăugat câte un ceva care li s-a părut lor interesant.

În sfârşit, respir, mă înarmez cu răbdare, cu frică şi păşesc. Fiind un examen mare, trag tare şi învăţ, încerc să acopăr tot, deşi e cam greu să te descurci cu gândul că viitorul tău depinde de trecerea acelui examen. Atenţie… am scris de trecerea examenului, nu de nota cu care trec. Din punctul meu de vedere pot iau 6 pentru că tot ce mă interesează e să trec de partea cealaltă a gardului. Atât. Să supravieţuiesc pentru că nimeni, în viaţă, nu o să se uite la notele pe care le iei în şcoală, nimeni nu o să se uite cu ce note ai trecut examenele mari, absolut nimeni nu o să te întrebe dacă ai copiat sau nu când aveai 10,13 sau 15 ani.

Totul se rezumă la nota pe care ceilalţi ţi-o dau ca om, notă pe care nu o capeţi la lucrări sau prin teoria pe care ai îndesat-o cu pisălogul, ci prin experienţa de a observa şi de a învăţa să te descurci, să creşti, prin calităţile pe care le ai, prin modul în care acţionezi, prin modul în care aplici cunoştinţele şi aşa mai departe.

Dacă există, totuşi, cineva care te etichetează prin prisma unei note de la un examen teoretic… (şi întotdeauna există, vă spun eu) să spunem că poţi să îţi dai seama ce fel de om este şi acela este momentul în care judecătorul poate deveni cel care este judecat.