Alocatia

Eu nu mi-am luat niciodata alocatia. Toti banii ii scotea mama si ii lua pe toti deodata ca sa fie mai multi. Niciodata nu stateam cu gheara la gat ca nu mi-a semnat diriginta cec-ul, niciodata nu stateam cu gandul la banii aia. De fapt… ai putea spune ca am fost un copil nonconformist. Ii ajutam pe ai mei la diverse treburi cand eram mica, dar pe salariu, nu asa! Mi-am luat primul meu urs panda din plus pe bani munciti. Inca il am, uite-l mai jos – ma astepta asa intr-o zi in camera mea, cu castile pe urechi, se pare ca mamica mea are mai mult haz decat credeam 😀 .

Primii bani i-am castigat prin munca, nu prin faptul ca m-am dus la scoala. Singurii bani veniti din partea “scolii” au fost cei pe care i-am luat in a 12-a din bursa. Pentru ca da, am reusit si eu intr-un an sa iau bursa… de fapt nu un an, un semestru cu media de pe un an. Bani frumusei… mi-am luat un birou si un scaun de birou (au adaugat si ai mei diferenta). De fapt, este vorba chiar despre biroul de pe care scriu acum si scaunul pe care sade fundul meu comod in acest moment. Hm… a trecut mult timp de atunci si totusi nu atat de mult cat cele 2 obiecte sa se strice 😉

Si sa va spun de ce nu mi se mai pare aiurea faptul ca mama lua banii de pe alocatie si nu mi-i dadea mie. Pentru ca in primul rand ea, saraca, de avea, de n-avea, tot imi dadea in fiecare zi un banut sa imi iau o eugenie daca poftesc sau o rigla cu apa si sclipici de care aveau toti copiii si imi doream si eu tare mult. Mama imi facea pachet in fiecare zi, in prima zi de scoala mi-a pregatit senvisuri si ceai… si intr-un borcan de “Vitamina C” care se inchidea etans imi punea spirt si alaturi o carpita ca sa imi sterg banca in fiecare dimineata. Stiti voi.. banci dintr-alea comuniste, galbene, dintr-un fel de pal. Le am in fata ochilor si parca simt mirosul de spirt si acum.

In al doilea rand, c’mon… de la 7 ani cu inima si gandul sarite dupa bani? Lasa, frate, ca suntem noi victimele banilor toata viata, macar cat suntem copii sa nu ne batem asa tare capul cu ei.

Mama lua banii la sfarsit de an, in vara sau in toamna si ii investea in diverse ori imi lua haine mie si sora mii. Oricum, facea lucruri mult mai utile decat as fi facut eu cu ei. Ziua de alocatie sau cuvintele “dati-mi carnetele sa vi le semnez” starneau o reactie ciudata la mine in clasa. Orice pisica iubeste maslinele, stiati asta? Sau ma rog, majoriatatea si cand vad masline, parca innebunesc. Asa erau si colegii mei, auzeau de carnete, se crea o panica, o forfota, o agitatie de parca ar fi fost… reduceri Mos Craciun 🙂 Am ajuns sa o inteleg pe maica mea, am ajuns sa ii inteleg si pe colegi, dar abia mai tarziu, dupa ce am terminat liceul si m-am angajat pentru prima oara.

Eu am invatat ce inseamna agitatia, panica si entuziasmul doar la cuvantul “salariu” Si pana in ziua de azi, am reflexul lui Pavlov in mine la auzul acestui cuvant 😀

 

Exercitii de chitara cu Leyla

Despre Leyla v-am mai vorbit, cred ca stiti cine e. Daca nu stiti, aflati dand click pe linkul pus pe numele ei. Ma plangeam acu ceva vreme ca nu mai gasesc bucuria de a canta la ea… sau de a invata sa cant la ea mai bine zis. Poate ca inca nu am recapatat entuziasmul pe care il aveam la inceput, dar a aparut din nou dorinta de a o ciupi. Si as spune ca am inceput sa fac ceva progrese, a inceput chiar sa scoata sunete… placute!

Invat singura de pe DA! Youtube! 🙂 Marty da cele mai bune lectii de chitara, dar am mai invatat si de la altii. Cel mai mult imi place sa cant prin ciupirea coardelor (puteti sa ma corectati daca am zis ceva gresit, nu stiu inca expresiile din muzica :D) Si cel mai greu imi e sa schimb acordurile… nu vin de la sine, dar am inteles ca cica ar fi normal pentru incepatori.

Multumesc celor care mi-au recomandat site-ul soundcloud.com pentru a uploada fisierele audio pe care le-am facut special pentru voi cu primele exercitii care au iesit cat de cat bine…

Nu ascultati tare, nu e totul “comestibil”, dar sunt chiar singurele chestii pe aproape de ce ar trebui sa fie. Sunt curioasa daca recunoasteti melodia din chinuiala tentativa a 3a 😀 De asemenea, vreau sa ii rog pe cei mai priceputi sa imi dea cateva opinii, sfaturi etc. Orice critica constructiva e bine venita de la persoanele care se pricep la chitara.


p.s. mai nou incerc sa invat jingle bells, are doar 4 acorduri, dar nu reusesc sa le schimb in mai putin de 1 minut foarte repede. Ma pregatesc de sarbatori, poate pana atunci reusesc sa ies cu traista la metrou sau macar sa merg din casa in casa sub pretextul colindului esuat 😀

Haine ieftine vs. haine scumpe ieftine

Am avut parte de multe si scurte peripetii zilele astea. Atat de scurte incat nu merita sa deschid cate o postare pentru fiecare din ele.

Intamplarea 1.- Am adormit in masina

Datorita programului tiranic la care ma supun zilnic, azi de dimineata am adormit in masina pentru prima oara. Am adormit bine, cu vise. Obisnuiesc sa stau cu ochii inchisi ca sa uit de frig si de oboseala, obisnuiesc sa ma gandesc la cele mai triste lucruri care ma fac ma incrunt pana ma ia durerea de cap sau la cele mai frumoase vise din care cu greu imi revin. Eh, azi, am dat dracu si visele si tot, oboseala a iesit invingatoare. Langa masina era un tir ce torcea asa frumos incat m-a dus pe alte meleaguri. Acum imi dau seama… am adormit la cantecul motorului de tir. Ce misto! La 3 minute dupa ce adormisem (3 minute sa fi fost?) am tresarit speriata cand a deschis tata usa.

Intamplarea 2. – La un pas de moarte

Mergeam asa, adormita pe strada, fara sa dau prea multa atentie la ce e in jurul meu. Ma gandeam la Aristotel, Platon si Mos Ene, la articole, la blogging, la cai verzi pe pereti albastri. Total irelevant, dar eram atat de prinsa de acel gand pe care nu il mai stiu incat atunci cand am vazut verde la semaforul de pietoni m-am angajat in traversare, am uitat ca exista dobitoci care dau blana pe Eroii Revolutiei ca sa prinda galbenul. Am fost la propriu la un pas de moarte… sau de un accident foarte grav, either way.

Intamplarea 3. – Caut un sacou

Am uitat ce voiam sa zic. Revin cand imi aduc aminte.

Dupa 5 secunde…

Mi-am adus aminte ca am vazut titlul… Da, saptamana asta am facut doua experimente. Cred ca vreo… 3 persoane stiu de primul experiment care implica Twitter si pe care o sa il abordez intr-o alta postare, saptamana viitoare daca nu trec prin incidente asemanatoare cu cel de la nr. 2 si fac pasul acela. Al doilea experiment insa e strain pentru toata lumea. Am facut un mic si nebun research. Ajung zilnic intr-o zona cu foarte multe magazine de haine. Foarte multe. Si pana acum nu m-am oprit la niciunul din ele. Caut un sacou, exact, un sacou, simplu, intr-o singura culoare si care sa arate OK. As fi apelat si la un magazin Second Hand pentru asa ceva, atat de mult imi doresc unul. In orice caz, mi-am inceput cautarile. Am intrat intr-un magazin la care toate articolele de imbracaminte erau 13 lei. Cred ca le stiti, sunt cam peste tot. Am vazut chestii faine acolo, adica lucruri simple, intr-o singura culoare, care se poarta. Nu am cumparat din prima de acolo pentru ca fiind magazin “din ala”, cu 3 la 10 mii, am zis ca e ceva in neregula cu ele. Am mers in cel putin alte 10 magazine ca sa vad aceleasi lucruri la preturi duble sau chiar triple.

M-am intors la magazinul cu lucruri la 13 lei si am cumparat de acolo 2 bluze care imi plac foarte mult. Acelasi drac pe care as fi dat cu mult mai mult doar pentru ca era luat de la alt magazin. Si da, sunt mandra de asta. Vedeti ce inseamna puterea documentarii? 😀 Sper sa apuc sa le si port, hihi…. 😐

in fuga sa va salut

trec pe aici, ca de obicei, in fuga. maine am o alta zi plina, n-am timp nici sa apas Shift pentru litera mare.

voiam sa scriu despre exercitiile mele de chitara, dar m-am hotarat sa fac un articol mai complex si mai fain.

spuneti-mi si mie pe ce site pot urca niste fisiere audio pe care sa le preiau mai apoi aici. am inregistrat primele rezultate cu Leyla. Am incercat pe Trilulilu si se pare ca nu am reusit mare lucru… nu stiu de ce.

Alte optiuni mai aveti?

Cat de dobitoc sa fii sa abordezi pe cineva asa?

Cu toate ca sunt in urma cu somnul si teoretic acum trebuia sa fiu pe taramul viselor, fac o oprire rapida si aici sa va povestesc ce mi-a fost dat sa vad azi. Eram in metrou, ca de obicei… azi am schimbat si mai multe mijloace de transport in comun, dar raman intotdeauna fidela metroului. Si cum sunt eu o fidea desavarsita a metroului, cum stateam eu si moţăiam mai cu un ochi deschis, mai cu unu’ deschis in ceafa ca soacra, ne oprim in statie. Nu mai stiu ce statie era, tocmai de-asta am si deschis ochii, sa vad pe unde sunt.

Scaunul de langa mine era liber si vad un barbat ca vine si se asaza. Era un barbat… supraponderal… cred ca avea peste 150 de kg. Desi mi-a fost teama ca o sa ne impinga sau mai stiu eu ce cand se asaza, nu m-a deranjat cu absolut nimic, asa ca nu am gandit absolut nimic mai departe despre el sau despre greutatea lui. 

Dupa vreo 2-3 statii, o persoana de pe randul paralel de scaune cu al nostru, se ridica si vine la barbatul de langa mine.

Ii zice “Buna ziua, daca vreti vreodata sa… uitati aici…”

Sa ce? Sa ce?

Ii da un fluturas.

Hey! Dar mie de ce nu mi-a dat fluturas?

M-am uitat pe flyer, dar n-am reusit sa descifrez mare lucru. In acelasi timp ma rugam sa nu vina la mine ca sa nu trebuiasca sa o refuz si eu. N-a venit.

Barbatul a intors capul fara sa se uite la ea sau la fluturas si a mormait in semn de “nu”. Femeia a luat fluturasul inapoi (de cand se iau fluturasii inapoi?) si a coborat la statia care urma.

Ma bucur ca am o categorie care se numeste “sub semnul intrebarii” pentru ca eu una chiar nu mi-am dat seama care a fost faza. Nu imi vine in minte decat ipoteza ca era un flyer legat de ceva pentru slabit… si daca e adevarata ipoteza mea nu pot sa nu ma intreb cat de dobitoc sa fii sa abordezi pe cineva asa?

Tehnologia face victime

Stiti cum se spune ca femeile fac pe victimele mereu? Oh, da, eu azi nu am facut pe victima! Am fost o victima!

Urasc cand, in metrou, persoana de langa mine isi baga nasul in cartea mea sau in ceea ce citesc. Incerc si eu pe cat pot sa ignor curiozitatea aceea care apare atunci cand cel de langa mine citeste. O data, un pusti mi-a atras atentia dupa o holbare de cateva minute ca am gresit la sudoku. Awwkward

Azi am prins un loc si cand eram gata sa ma apuc sa moţăi, cum imi e specific, tipul de langa mine scoate din rucsac un Kindle de 7 inch.

In capul meu a inceput sa cante Louis Armstrong – La vie en rose, ochii mi-au sclipit hipnotizati ca un melc ce a mancat prea multe frunze din ograda lu’ Soparla-ala-de-vinde-la-gram, mainile au inceput sa pluteasca independente de corpul meu, ducandu-se tot mai aproape de acel Kindle.

Bing! Atentie! Se inchid usile!

Imi revin putin. Imi dau seama ca exagerez si ca am devenit omul pe care il urasc, care se holbeaza in cartea altuia… in e-book-ul altuia. Dar nu ma uitam la e-book, ba bine, ma uitam si la e-book, dar mai mult ma uitam la e-book reader. Atat de mic, de subtire, pun pariu ca era si usor. Am incercat sa nu ma mai uit decat cu coada ochiului si m-am intrebat:

Oare vreau un Kindle? Oare am ce sa fac cu un Kindle? Nu, nu l-as folosi, ar fi doar un moft. Imi place sa fiu sincera cu mine insami si sa investesc cu mintea, nu cu inima.

Tipul de langa mine a trebuit sa coboare. Stiu, m-a urât. Sper doar un singur lucru… ca nu i-am lasat bale pe ecran.

Nici profesorii nu cred in calitate?

La un examen… nu conteaza ce examen, la ce materie sau ce profesor l-a tinut, mi-a fost dat un subiect pe care l-am stiut. Nu-l stiam de 10, dar stiam cat sa trec examenul cu siguranta. Am primit subiectul, am scris raspunsurile. Raspunsurile nu mi-au luat mai mult de o pagina fata-verso. Am fost printre primii care au predat foaia de examen. Profesoara s-a uitat la foaia mea si m-a intrebat:

– Doar atat?

– Da, dar tot ce am scris e corect, i-am raspuns eu sigura pe mine.

A doua zi aflu ca au mai fost elevi care au predat doar o foaie fata-verso si profesoara ar fi spus ca “voi va asteptati sa treceti cu atat?”. M-am panicat la gandul ca as fi putut sta sa bat campii mai mult si ca o sa pic doar pentru ca nu m-am lungit suficient, chiar daca raspunsurile mele erau corecte. Pe de alta parte nici nu am inteles logica. Ce conta cat scrisesem daca ceea ce scrisesem era corect? O foaie fata-verso scrisa corect poate face cat 10 pagini de scris pe langa subiect, dar mai putin timp irosit la corectare.

Am luat 7, am rasuflat usurata si am ramas cu dubiul… de ce ar conta mai mult cantitatea?

Romanii sunt oameni buni

Am citit postarea lui Manafu adineaori. Pe Cristi nu am apucat sa il cunosc personal la Webstock pentru ca de fiecare data vorbea cu cate cineva si mi-a fost jena sa il intrerup, dar urmaresc activitatea lui in online si cu mana pe inima pot spune ca e un exemplu de urmat ca atitudine si realizari. Culmea e ca am deschis acest Draft acum mai bine de 10 minute cu gandul sa scriu ceva pozitiv despre Romania. Nu am apucat sa citesc ceea ce au scris colegii mei bloggeri despre subiect, asa ca sper sa nu ma repet…

Povestea nr. 1

Citeam… sau mai bine spus REciteam zilele trecute postari mai vechi de blog. Am dat si de postarea pe care am scris-o in 2007 cand m-am operat de apendicita. Cu gandul la ea si la oamenii buni mi-am adus aminte de medicul care m-a operat si mi-a spus ca “mama te iubeste, e aici cu tine” cand m-am trezit din anestezie si aveam dureri atat de puternice incat imi curgeau lacrimile pe obraji. Mi-am adus aminte de femeia din salonul alaturat care s-a dus sa cumpere niste fiole de algocalmin si ne-a dat si noua din ele si de femeia dintr-un autobuz aglomerat care mi-a oferit locul pentru ca si-a dat seama ca sunt proaspat operata.

Povestea nr. 2

Cand am achizitionat ultimul telefon am trecut pe langa un accident. Era vorba de o fata tanara care fusese lovita de o masina, fata trecuse prin loc nepermis si multi oameni erau stransi in jurul ei. Sunt sigura ca multi s-au dus din curiozitate, dar foarte multi au sarit sa o si ajute, cineva o tinea in poala si incerca sa o trezeasca cu apa din ce am putut descifra de la distanta. Nu cred ca era lovita foarte grav… cel putin sper.

Povestea nr. 3

Am fost la Brasov in 2010, in vara si am intrebat pe cineva cum se ajunge intr-un anumit loc. Erau 2 persoane, sot si sotie cred, intr-o dacie veche. Ne-au indrumat si s-au oferit sa ne duca cu masina, desi era extrem de aproape locul respectiv.

Povestea nr. 4

Asta e amuzanta foc. Am asteptat o data in facultate vreo 3 ore sa dam un examen. La examen, un baiat m-a lasat sa o iau inaintea lui, trebuia sa prezentam niste eseuri si sa raspundem la cateva intrebari. I-am multumit si l-am ajutat si eu printr-un raspuns corect soptit la o intrebare pe care nu o stia. La un alt examen foarte important… aproape unul dintre cele mai mari mi s-au terminat pixurile 😀 Doua aveam, doua mi s-au terminat, asa ca a trebuit sa cer din “public” un alt pix, au ajuns la mine vreo 10.

Povestea nr. 5

Stiti ca eu sustin cu mult drag cazul Ioanei. Sunt multi oameni care au donat pentru ea si sunt sigura ca sunt si mai multi care ar dona daca ar avea puterea. Sunt multe cazuri de oameni care au fost ajutati si asta demonstreaza destul de multe. Faptele vorbesc.

Povestea nr. 6

Cred ca nu o sa uit niciodata doua intamplari legate de experientele mele de incepatoare la volan. O data m-am trezit fata in fata cu o masina pe o strada cu sens unic. Nu era cu sens unic, dar ar fi trebuit sa fie pentru ca era foarte aglomerata si nu era spatiu decat de o masina. Ne angajasem amandoi in trecere, eram incepatoare si in spatele meu deja erau alte masini, m-am panicat. Soferul m-a vazut si s-a urcat cu masina pe bordura pentru mine, ca sa am loc sa trec. A doua faza a fost cand ma chinuiam sa parchez masina corect in spatiile delimitate, ca sa nu ma injure nimeni si sa nu o las nici cu linia intre craci, nici cu posterioru’ intr-o parte (da, inca vorbesc despre o masina 😛 ) si un barbat s-a oprit sa ma coordoneze. Am reusit intr-un final si i-am multumit, dar cred ca despre asta v-am mai povestit.

Povestea nr. 7

Acum maxim 2 saptamani o doamna mi-a atras atentia ca sunt murdara pe haina, in spate. I-am multumit si m-am scuturat de praful pe care il stersesem de temiriunde (sper ca exista cuvantul asta)

Povestea nr. 8

Mi-am adus aminte de gestul bibliotecarei din liceu. Mi-a daruit o carte fara niciun fel de ocazie, doar pentru ca stia ca sunt pasionata de subiectul respectiv. Am fost chiar foarte fericita, imi doream mult cartea respectiva.

Povestea nr. 9

In 2008 am urcat la Cetatea Poienari. Sus era un nene care strangea banii de “intrare”, adica urcai pana 1480 de scari si apoi trebuia sa platesti ca sa vizitezi cetatea. Nu era o suma mare, dar a fost un grup de copii cu doua mame care cand au ajuns acolo s-au trezit ca si-au lasat portofelele in masina. Nenea i-a lasat sa viziteze oricum si nici noua nu ne-a luat banii pe al doilea aparat foto.

Povestea nr. 10

Aici nu am o povestea propriu zisa… vreau doar sa dedic punctul asta tuturor oamenilor care m-au ajutat de-a lungul vremii si credeti-ma, sunt foarte multi, cele de mai sus sunt doar mici lucruri pe care mi le-am adus aminte. Familia mea este alcatuita din oameni deosebiti, care intind o mana de ajutor oricand la nevoie, prietenii mei de asemenea. Una dintre prietenele mele cele mai bune ma suporta cu brio inca din liceu cand imi placea sa o tachinez pe diverse subiecte copilaresti 😀 si zilele trecute nu s-a suparat cand am calcat putin stramb intr-o anumita chestiune. De curand am avut norocul de a intalni oameni la fel, care au avut rabdare cu mine si m-au ajutat cu anumite treburi, m-au inteles si in continuare fac asta. Le multumesc tuturor si le sunt foarte recunoscatoare.

Povestea nr. 11

Nu va impacientati, ne apropiem de sfarsit. Povestea cu numarul 11 este despre un om care, din pacate, a plecat dintre noi acum foarte putin timp. Ar fi o mare greseala sa nu il mentionez aici cand, pentru mine si sper ca pentru multi, a fost un exemplu de bunatate pura, care niciodata nu venea din obligatie. Imi este sincer greu sa scriu mai multe, mi-am adus aminte si ieri si adineaori cand am scris despre operatia din 2007, ca el m-a adus de la spital cu masina, el intindea o mana inainte chiar sa spui ca ai nevoie de ajutor, el i-a ajutat pe ai mei sa aleaga pana si monitorul spre care privesc chiar acum si pe care l-am primit cadou cand am implinit 20 de ani. Nu o sa il uit niciodata si atunci cand o sa aud de oameni buni, chipul lui o sa mi se iveasca mereu in minte. Cuvintele mele sunt mici fata de ceea ce a fost si fata de cum ne-a marcat… pe toti cei care l-am cunoscut.

Nu stiu daca as putea scrie un blog cu oamenii buni de care am dat, dar stiu ca o serie de carti tot ar iesi.

Si da, toti despre care am vorbit sunt/au fost romani.

 

Caravana BookLand în City Mall

După cum vă spuneam şi zilele trecute, BookLand a venit în mall-urile bucureştene. Vă ţin la curent şi vă spun că în perioada 15-20 noiembrie târgul ajunge la City Mall.

Dacă vă căutaţi o carte anume, de anul ăsta sau din alţi ani, puteţi merge la târg, mai mult ca sigur veţi găsi ce aveţi nevoie. Vor fi multe reduceri şi tot felul de promoţii tentante.

Dacă nu aveţi timp să ajungeţi la târg, puteţi intra pe librăria online www.book-land.ro

Eu sunt tare curioasă cum o să fie BookLand Cafe şi pentru prima oară îmi pare bine că până în 2012, când va fi lansat, nu mai e mult 😀

Vă ţin la curent cu ştirile legate de târg

Copiii Revolutiei

Mi-am promis să nu abordez niciodată pe blog sau în conversaţiile pe care le am cu ceilalţi discuţii despre: femei vs. bărbaţi, politică şi religie. N-am mai vrut să deschid aceste subiecte cu nimeni pentru că sunt prea complexe, mănâncă foarte mult timp şi pe de altă parte, la politică nici nu mă pricep. Cu toate astea, uite că am strâns ceva lucruri pe care vreau să le spun despre politică… despre istoria noastră, despre comunismul care a lăsat urme atât de adânci în pământul şi în oamenii acestei ţări.

Nebuloasa scria despre faptul că ne-am uitat istoria, Zoso punea punctul pe “i” cum că nu ne-am uitat-o, ci suntem prea scârbiţi să vorbim despre ea. Şi mie mi-e scârbă să deschid ochii şi să mă uit la ce se întâmplă în ţara asta, dar mă înarmez cu adeziv şi îmi lipesc pleoapele de sprâncene, pentru că trebuie. Altfel nu ne trezim şi vorba unui cântec demult uitat: deşteaptă-te, române!

E amuzant cum am început eu să mă gândesc la istorie. Acum 3 săptămâni am fost la service să echipăm de iarnă Dăciuţa. De când am început să conduc, am început să mă plimb prin service-uri şi de când am început să mă plimb prin service-uri am tot adunat poveşti. Eh, acum 3 săpămâni, când am fost să punem anvelopele de iarnă, am stat de vorbă cu un bărbat care lucra acolo. Avea în jur de… cât să zic… 40? Cam aşa, asta înseamnă că în ’89 avea 18 ani, da?

Acest bărbat care avea 18 ani la Revoluţie se bătea cu pumnul în piept la taică miu, care avea pe atunci dublul vârstei lui, că “Dooomn’le, era bine pe vremea lu Ceauşescu…”

Am fost atentă la conversaţie şi am avut instinctul să îi dau cu un cauciuc de iarnă în cap, iertaţi-mi violenţa. Cred ca tata a avut acelasi instinct.

Da, eu n-am prins mare lucru din comunism şi da, nu am simţit pe pielea mea vremurile acelea, dar am învăţat istorie şi am ascultat cu mare interes părerile multor oameni în legătură cu Ceauşescu, în legătură cu ce s-a întâmplat de la al Doilea Război Mondial încoace. Nu mă dau expertă, dar m-a fascinat acest capitol din istorie şi am încercat să îmi dau seama cum s-au întâmplat lucrurile atunci şi de ce lucrurile stau aşa cum stau acum. Cu alte cuvinte, noi resimţim comunismul la un alt nivel. Din pacate, am fost atâ de troglodiţi şi îmbătaţi de reuşita Revoluţiei încât am uitat să fim atenţi la cine vine după nenea Ceau, dar deja deviem puţin de la subiect şi dacă vreţi o părere detaliată despre asta citiţi la Zoso, sunt în mare parte de acord cu ceea ce scrie. Eu revin la vulcanizare.

Bărbatul de care zic vorbea cu cel mai mare regret… şi spunea că “pe atunci îţi dădea statu’ casă, îţi dădea serviciu şi cu mâncarea… na, te descrucai tu, aveai relaţii, mai una, mai alta…”

Luaţi aminte: ca să mănânci îţi trebuiau relaţii, da, bună treabă.

Pe principiul “capul plecat, sabia nu taie” sau “noi muncim, nu gândim”, Lache ăsta face parte din categoria celor care stau cu mâna întinsă. Şi când zic că stă cu mâna întinsă nu mă refer la faptul că nu munceşte pentru veniturile lui, ci că nu vrea să gândească pentru sine, ci vrea ca alţii să îi stabilească viaţa, ca alţii să îl ghideze pentru că, din comoditate sau din… prostie? nu e în stare să facă ceva pentru el însuşi. Există mulţi ca el, cărora nu le convine faptul că au libertatea de a alege ceea ce vor să facă în viaţă. Cât de stupid sună asta? De ce aş vrea să fie iar vremea lui Ceauşescu? Să nu am căldură în casă? Curent electric? Mâncare pentru că nu găsesc de unde să cumpăr? Să fiu atât de îndobitocit încât să nu ştiu ce-i ăla jurnalism? Să nu ştiu ce înseamnă să mă exprim liber? Să îmi fie frică să spun ce gândesc? Dacă îmi spui că vrei să îţi pierzi libertatea pentru un rahat de apartament cu debara pentru cazma în care să dormi în frig şi să mori de foame… nu ştiu dacă să bufnesc în râs… sau să îţi trag o palmă sau un cauciuc dacă am la îndemână.

Mai e o variantă… toţi cei care spun că era mai bine pe vremea dinainte de ’90 sunt sado-masochişti. Şi cam atât, altceva nu îmi vine în minte. N-am decât părere de rău pentru oamenii ăştia, mi se pare că sunt în continuare înguşti la minte, cu standarde joase şi prea puţin respect faţă de propria persoană. Şi dacă tu nu ai respect pentru propria ta persoană, eu de ce aş avea pentru tine?

Nu cred că e greu să vezi lucrurile aşa cum au fost, aşa cum sunt. Deschide o carte de istorie, caută ceva documentare, uită-te în jur la oamenii care au succes, la oamenii care nu au succes. Uită-te la atitudinea lor, la cum tratează lucrurile şi învaţă. Am văzut zilele trecute un slogan care defineşte destul de bine ce vreau să spun în aceste ultime rânduri aşa că o să închei cu: “Performanţa stă în noi!” Şi dacă nu vreţi să mă ascultaţi pe mine… OK, măcar ascultaţi-l pe M. Jackson.