Device Review – 19 premii pentru 11 castigatori

Uite acu’ am aflat si eu de concursul celor de la Device Review si vreau sa castig premiul cel mare… sau un premiu mai mic, either way

Nu mai scriu cu diacritice, ca nu mai am decat 1 ora si ceva pana la deadline, asa ca sa ma iertati. Daca aveti timp puteti sa va inscrieti si voi acu’, pe ultima suta de metri. Premiile sunt: un Netbook Lenovo (oferit de Vexio), un rucsac de laptop nJoy (oferit de nJoy), o tastatura de gaming nJoy (oferit de nJoy), un mouse de laptop nJoy (oferit de nJoy), doua truse Asus cu surubelnite si lanterna cu ilumnare LED (oferite de Asus Romania), 3 Cleaning Kit-uri Asus ideale pentru laptopuri si monitoare (oferite de Asus Romania), 6 tricouri polo Asus (3 albe si 3 albastre) (oferite de Asus Romania), doua licente antivirus Bitdefender Internet Security (oferite de Bitdefender), un tricou polo Panasonic si o pereche de casti Panasonic (oferite de DeviceR.ro).

Eu una imi doresc Netbookul si va zic sincer ca nu il vreau pentru mine, ci pentru sor’mea care sta pe un desktop cam batranel. Poate ii surade norocul prin mine 😀

Nu inteleg principiul “spune-mi unde stai, ca sa iti spun cine esti”

Nu cred ca mi-a dat Dumnezeu ocazia să întâlnesc om fără prejudecăţi şi nici nu cred că o să îmi dea pentru că cel mai probabil nu există… da, şi eu le am uneori, dar vreau să cred ca nu sunt nefondate sau stupide cum e cea despre care vreau să vă vorbesc azi.

Am dat de multe ori de prejudecata referitoare la oraşul în care stai sau zona/cartierul şi mi se pare un mod de a gândi absolut STUPID. Nu zic că nu există anumiţi oameni pe care poţi să citeşti locul de unde aparţin (chiar şi eu am gândit cândva “ah, tipul ăsta e clar din X oraş”, faza e că s-a şi adeverit gândul meu), dar mă deranjează mult cei care gândesc “ah, eşti din cutare loc, e clar, tre’ să fii aşa şi aşa” şi ţi-o mai şi zic pe faţă.

Şi acu vreau să vă dau câteva exemple de locuri din Bucureşti care au un anumit statut… şi degeaba.

Eroii sunt în alt parc

De câteva săptămâni ajung foarte des pe la Eroilor/Operă. Partea asta a fost în Bucureşti dintotdeauna, nu ştiu dacă ştiţi, dar pe la începutul secolului XX Bucureştiul era mult mai mic, Oborul fiind chiar periferie pe vremea aceea. În orice caz, zona Eroilor făcea parte din Bucureşti de pe atunci din câte ştiu. Corectaţi-mă de greşesc. Şi pe acolo se circulă foarte mult, e oarecum considerată zonă bună, toate mijloacele de transport în comun trec pe acolo, e aproape de centru, sunt foarte multe instituţii importante în apropiere Opera, Academia Militară, Cotroceniul, Casa Poporului etc.

Eh… în mai puţin de 2 săptămâni de când merg pe acolo am văzut: o tanti de vreo 50 de ani foarte bine îmbrăcată care stătea de vorbă cu o ţigancă ce îi descânta nu-ştiu-ce vrăji, boschetari, aurolaci şi am simţit nişte mirosuri care m-au făcut să nu mai vreau să exist. Să nu mai zic de trotuare că sunt pline de maşini pe partea dreaptă, de abia ai pe unde să o iei, iar pe partea cu parcul s-au apucat să facă nu ştiu ce lucrări şi mergi pe scânduri.

Harta Bucurestiului 1898

Dorobanţi, acest Manhattan eşuat al Bucureştiului

O altă zonă care mi-a demonstrat că nu îşi merită aplauzele este cartierul Dorobanţi. Sigur, cafenele de fiţe, câţiva oameni mai bine îmbrăcaţi, dar dacă traversai dădeai de aceiaşi florari, aceleaşi buticuri comuniste sub un finisaj al timpului doar ceva mai îngrijit şi găşti de cartier (ca să nu zic altfel) la fel ca la periferia Bucureştiului de acum. Aşadar nu am văzut nici un motiv întemeiat pentru a mă uita la Dorobanţi ca la Manhattan-ul Bucureştiului, aşa cum mulţi au impresia că este.

Centrul Vechi şi Unirii

…zona centrală pentru mine deja este pur şi simplu a market place ca să zic aşa. Ala nu e numai centrul Bucureştiului, ci centrul comercial al Bucureştiului. Ăsta e locul unde toate tipurile de oameni se întâlnesc, e un mix de oameni care nu poate fi pus sub nici o etichetă din punctul meu de vedere. În plus nu cunosc decât o persoană care stă acolo, dar nu o invidiez pentru că la ce zgomot e şi ce forfotă… eu una cred că aş înnebuni. Aşa că respect pentru ăia care rezistă să trăiască în poluarea aia, nu ştiu dacă-s mai deştepţi sau mai speciali, dar ştiu sigur că-s rezistenţi la stres…

Cişmigiul

…a devenit supraapreciat. Am fost într-o duminică în Cişmigiu şi am simţit ca mă sufoc la câţi oameni erau în parcul ăla de 100 de m, n-am mai fost de atunci (acum un an, dacă nu mai mult). Sigur, am trecut şi eu prin tinereţe şi m-am giugiulit acolo pe o bancă într-o după amiază de primăvară târzie, dar nu pot să zic că nu puteam trăi foarte bine fără asta… de fapt, chiar e clişeic şi nu-s adepta clişeelor, dar deh, n-aveam minte… Am câteva mari probleme cu parcul ăsta… În primul rând încă mai există băncile vechi de o persoană… Şi sunt frumoase, dar sunt mici şi cam incomode. N-aş opta să le scoată pe toate, că dau un aer aparte parcului, dar să lase mai puţine. În al doilea rând, este, din nou, un parc plin de boschetari. Adică după ce că e mic, mai e şi “ocupat”….

Ca să închei partea asta cu zone urâte şi supraestimate… Vreau să vă spun despre strada Schitu Măgureanu pe care m-am tot plimbat în vara anului 2010 când făceam practica la o instituţie pe acolo. Dubioasă stradă, vă jur… pisici moarte pe gardul parcului Cişmigiu, cafenele cu mese puse pe trotuarul de 1 m, câini fără stăpâni şi oameni agresivi care te făceau să traversezi instantaneu. Era o adevărată provocare să trec pe acolo, mai bine treceam prin Obor de 100 de ori decât pe acolo.

Câteva cartiere/zone care mi se par mie liniştite, dar nu sunt ridicate în slăvi foarte mult sunt: Vatra Luminoasă, Bd. Ferdinand, Iancului, Tineretului, Alba Iulia şi Piaţa Leu/sos. Panduri (le-am scris pe cele pe care le cunosc cel mai bine, nu mă îndoiesc de faptul că mai sunt şi altele). Trebuie să recunosc însă că şi pe la Piaţa Victoriei e destul de OK, uite e singurul loc care mi-a venit în minte şi e pe măsura zvonurilor… interesant.

Pe mine întâmplările de mai sus m-au făcut să nu judec niciodată pe cineva doar pentru că stă într-un anumit cartier sau loc. Am întâlnit oameni din Ferentari, Rahova, Pantelimon şi alte cartiere rău famate care erau chiar foarte OK, oameni deştepţi, normali, curaţi, fără cicatrice pe faţă sau replici de “să moară mama”. Mi se pare că cei care îţi pun etichete doar pentru că stai într-un anume cartier sunt înguşti la minte şi nu realizează faptul că nu locul defineşte omul.

Update: am uitat să vă spun despre articolul Ralucăi, I love Rahova! care mie mi-a plăcut foarte mult, deşi nu cred că am fost niciodată pe acolo…

Update 2: Multumesc @dorchydoo pentru hartă 😛

Strazile din Bucuresti si vechea mea frustrare

Se face că ajung duminică dimineaţa pe o stradă perpendiculară cu Bd. Dacia. Să fie în sectorul 1 sau 2? Nici nu ştiu… oricum simţul meu al orientării e foarte bun atunci când am o imagine cu harta în minte. Şi duminica asta s-a întâmplat să schimb traseul şi să iau 66 din spatele Oborului, că aveam o vaga amintire ca Bd. Dacia e cât de cât mai aproape decât dacă aş fi luat-o cu metroul. Schimbarea asta a anulat harta pe care o memorasem de acasă cu traseul iniţial, dar nu mai conta, orientativ ştiam pe unde să o iau.

Ca să fie clar, cine s-a născut în oraşul ăsta îşi dă seama că nu are cum să cunoască toate străzile sau zonele decât dacă eşti taximetrist, dar până şi ăia au început să aibă GPS-uri. Aşadar, am luat-o pe jos, după cum m-a ghidat tanti de la casa RATB şi am coborât la M. Eminescu. Neştiind exact cât să merg, zic să întreb pe cineva. Opresc o tanti şi o întreb frumuşel dacă ştie cam cât mai e până când trebuie să fac dreapta. Se uită prelung la stradă şi îmi zice ăhăăă, mai e mult de mers

De notat (pentru cei care cunosc zona) eram la Pizza Hut-ul de pe Calea Moşilor.

OK, mă înarmez cu răbdare şi o iau la picior. Nu mi-am imaginat că e aşa departe, eu ştiam că dacă o iei pe 2-3 străzi dai în Dacia, dar dacă femeia a zis că mai e ăăăhăăă mult de mers, na..

Şi merg cam o staţie de troleu, înjur că nu am rămas din start în troleu şi că am ascultat-o pe tanti de la RATB.

Mai merg ce mai merg… şi mă gândesc să mai întreb pe cineva, poate că trebuia demult să fac dreapta. Mă opresc la un chioşc unde dau de o doamnă foarte drăguţă care îmi spune că de fapt trebuia să fac dreapta la Pizza Hut. Îmi dau o palmă peste frunte că am ascultat-o pe prima cucuoană şi am mers atât da-n  pulea degeaba. Mă intorc. Înjur şi mă înjur că am înjurat-o aiurea pe tanti de la RATB (scuze, tanti de la RATB). În fine, long story short… l-am mai întrebat pe un nene cum să ajung la strada pe care o căutam şi m-a direcţionat foarte bine  (chiar cele mai exacte indicaţii pe care le-am primit vreodată în toată viaţa).

După vreo 30 de minute de mers pe jos, dublu probabil faţă de cât ar fi trebuit sa fie, găsesc strada. Am fost iniţial frustrată că am fost îndrumată greşit, acum am dat de o altă problema care mi-a scos peri albi. Intru pe stradă şi în faţa mea aveam o plăcuţă cu numele străzii şi numărul la care eram – 100. Era o răscruce… căutam nr. 62 şi nu ştiam dacă numerele cresc dacă mergi înspre stânga sau înspre dreapta. Am înjurat din nou. M-am calmat şi am făcut ce ar fi făcut un copil mic. Da, cu tot cu gesticulaţie… am zis “ala-bala-portocala-una-mie-una-tie-iesi-afara-tu”. Şi conform acestui mod total matur de a lua o decizie trebuia să o iau înspre stânga, dar am ignorat rezultatul cântecelului şi am luat-o spre dreapta. Şi de la 100, numerele începuseră să scadă… am văzut un 78, apoi un 85 şi apoi 90… nouăzeci şi ceva… Mă uitam chiorâş. Ce spaghete mai sunt şi astea, cum de am ajuns de la 70 la 80 la 90? Şi mai merg niţel şi numerele încep să urce 101… 107… 117…

Ştiţi ce am făcut, da? Da, am înjurat şi am întrebat o doamnă care ieşea dintr-o curte dacă nr. 62 e în partea opusă a străzii. Mi-a confirmat şi am continuat să merg da-n boulea, pierindu-mi orice chef de a mai interacţiona cu cineva sau de a mai face ceva util în dimineaţa aceea. Ajung înapoi la răscruce, de unde plecasem şi o iau la stânga aşa cum îmi spusese şi ala-bala. De curiozitate, m-am uitat să văd cum Scaraoschi au ajuns ei la 62. Numerele erau aşa 100-114, o sută nu ştiu cât şi apoi direct 62.

Concluzia e simplă cred că ala-bala-portocala-una-mie-una-ţie-ieşi-afară-tu a avut de 100 de ori mai multă logică decât cel care a numerotat casele alea.

 

Cele mai bune universitati din Romania participa la ICPC

ICPC (International Collegiate Programming Contest) aduna anual echipe din toata lumea intr-un concurs ce pune la incercare talentul de programare si lucru in echipa al studentilor din facultatile cele mai bune din peste 90 de tari. Magazinul Koyos.ro a sponsorizat organizarea unei tabere de doua saptamani pentru echipa de studenti de la Facultatea de Automatica si Calculatoare din cadrul Univ. Politehnica Bucuresti si pe viitor se va implica si in alte proiecte de promovare a concursului. Ieri, 27 septembrie, s-a tinut o intalnire la Cafepedia, pe strada Arthur Verona in care s-a discutat despre ceea ce urmareste concursul si ce aduce nou pentru cei care participa si cei care urmaresc.

ICPC este organizata de ACM (Computing Machinery Association) si anul viitor va ajunge la a 36a editie. Proiectul a inceput in Statele Unite ale Americii si s-a extins mai apoi pe toate continentele. Exista mai multe etape prin care studentii trec, mai multe selectii ce se realizeaza local, regional si national.

Sponsorii au fost de-a lungul timpului firme mari ca  AT&T, Microsoft sau IBM, iar din asociatie fac parte cei mai buni specialisti in domeniu.

Romania a fost prezenta in competitie inca de la inceput, clasandu-se chiar pe primele locuri ani la rand. Participantii sunt selectati inca din primii ani de facultate, pe baza activitatilor din liceu – participari la olimpiade, concursuri etc. Competitia antreneaza studentii in doua sensuri: ii invata sa lucreze in echipa, sa isi coordoneze activitatile si sa rezolve probleme de programare/informatica intr-un timp foarte scurt. Concursul conteaza foarte mult ca experienta profesionala deoarece este recunoscut la nivel mondial si poate fi un plus considerabil in CV.

La nivel national participa studenti din cele mai bune universitati, din Bucuresti (de la Politehnica – Automatica si Universitatea Bucuresti), Iasi, Timisoara si Cluj. La evenimentul de ieri au fost invitati prorectorul Facultatii de Automatica si Calculatoare din cadrul Univ. Politehnica din Bucuresti – Nicolae Ţăpuş , asistent universitar Alex Olteanu, cat si studenti care au participat la concurs in anii anteriori. În octombrie va avea loc competiţia regională ACM pentru anul 2012. Studenţii selectaţi de Universitatea Politehnică pentru a participa la competiţia regională ACM 2012 sunt: Guduleasa Alexandru Ionuț, Dinu Cristian Mircea, Turbureanu Tiberiu, Pârvu Andrei, Tache Alexandru, Poenaru Andrei, Tudorică Constantin-Alexandru, Iacob Radu-Cristian-Alexandru, Gîlcă Mircea-Alexandru.

Vreau sa iti multumesc

Sunt atatea cuvinte care imi vin in minte cand ma gandesc la subiectul asta incat nici nu stiu cum sa incep.

Un lucru pe care l-am invatat de-a lungul timpului despre mine este ca iubesc uneori cu disperare. E o disperare mai puternica decat dorinta de pamant a unui naufragiat pe ocean. Si nu, nu va scriu iar despre mine, ci despre o parte esentiala din mine – mama.

Modul asta de a iubi oamenii este periculos, dar este si frumos, si rar si se datoreaza felului in care am crescut. Modul in care mama ne-a crescut, pe mine si pe sora mea, ma defineste ca scriitor, ca artist handmade wannabe, ca prietena, ca om.

Mamele difera…

Am vazut mame moderne, care pun accent pe comunicare, mame care isi lasa copiii mai liberi, mai pe cont propriu de la varste fragede sau mame denaturate care nu pun accentul pe nimic. Mama a pus tot timpul pe primul loc un singur lucru esential: iubirea. Ne-a tinut mereu langa ea cu cea mai mare grija si inca ne tine, se preocupa de noi pana la cele mai mici detalii, ne ajuta, ne indruma, se supara si se necajeste alaturi de noi, asa cum facem si noi acum pentru ea. Dupa 2 decenii si mai mult, inca ne face de mancare si ne rasfata cu cate ceva dulce adus din oras. Ne pupa in fiecare zi si ne tine in brate ca si cand am avea jumatatea varstei pe care o avem.

Vreau sa cred ca am mostenit instinctul asta matern de la ea, nevoia asta de a-si proteja tot timpul copiii si mai vreau sa cred ca am mai mostenit si taria de caracter.

Mama provine dintr-o familie de luptatori. Din fericire, sunt destul de sigura ca aceasta calitate s-a transmis mai departe copiilor: mie, surorii mele si verisorilor mei.

O admir, o respect si o iubesc pe mama cu o sete care uneori si pe mine ma sperie, dar nu e ceva ce poti controla si daca as putea controla iubirea pe care i-o port, nu as alege sa tin la ea mai putin pentru ca dimpotriva… merita mai mult. E o femeie curajoasa, desteapta, cu simtul umorului si da, are si ea defecte, ca toti oamenii, dar nu lasa ca defectele sa o defineasca si asta e foarte important.

Multumesc

Stiu ca e o postare putin cliseica, probabil nu e pe gustul multora dintre voi, dar nu cred ca tre’ sa ma scuz pentru faptul ca vreau sa scriu cat de mult o iubesc pe femeia care mi-a dat viata si cat de mult apreciez faptul ca Dumnezeu mi-a dat sa fiu crescuta de un om ca ea. Multumesc bunicii ca si-a crescut copiii asa cum si i-a crescut, multumesc mama ca existi si iti multumesc pentru tot ceea ce sunt. Oricat de mult as scrie tot nu pot cuprinde in cuvinte ce simt pentru tine, asa ca ma opresc si iti spun din nou La Multi Ani sanatosi si fericiti! Te iubesc!

O melodie

La sapte zile dupa ce am facut cunostinta cu Leyla, dupa ce m-am indragostit de ea, am trecut printr-o intamplare foarte nefericita si n-am mai putut sa exersez. De curand mi-am dat seama ce fel de om sunt… sunt un om care invata, un om care nu renunta si ma uit acum la chitara si ma doare sufletul. Nu e vorba ca nu vreau sa mai cant, sunt la fel de indragostita de ea ca la inceput… dar… ceva s-a intamplat si simt ca nu mai pot sa invat pe cont propriu. Cred ca trebuie sa apelez la cineva care sa ma invete.

Nu, nu am bani pentru lectii particulare, dar sunt dispusa sa predau la randul meu lectii… De facut accesorii handmade (mai ales din FIMO) sau sunt dispusa sa corectez articole de blog,  probleme care tin de gramatica, chestii din astea… Chiar n-as vrea sa abandonez si sper ca nici voi nu vreti asta si o sa ma ajutati macar sa dau vestea mai departe. Vreau sa ajung sa cant macar o melodie pentru parintii mei care s-au cam sacrificat sa imi ia chitara asta. Chiar daca o sa invat o melodie intr-o luna, doua sau trei, poate intr-un an, vreau sa pot macar atat, sa stiu ca am luptat si pentru visul asta.

 

Webstock 2011 – pe drumul cel bun (2)

Multi m-au intrebat dupa evenimentul de ieri “Ce-ai invatat?”…

Stateam in sala, cu laptopul in brate, in partea a doua a sesiunii de Pro Blogging si ma gandeam exact la asta: ce-am invatat? Uitandu-ma in jur vedeam oameni cu laptopuri in brate, ca mine sau cu telefoane, toti tastand sau navigand pe internet. Am avut o mare, mare revelatie. Toti avem in comun doua lucruri: setea de informatie si iubirea pentru scris. In cadrul conferintei s-a discutat despre cum sa faci bani din blogging, ce subiecte sa abordezi, sa nu abordezi, cum sa tratezi cu agentiile si asa mai departe. Toate lucrurile care s-au discutat mi s-au parut utile pentru ca, cu toate ca le stiam la nivel de banuiala, acum mi s-au confirmat si intiparit mai bine in minte, ca niste reguli.

Eu, ca blogger, am invatat foarte mult din greseli. Probabil chiar eu mi-am ales modalitatea asta de a-mi fi “predata materia” pentru ca nu am ascultat sfaturile celorlalti si am judecat cu mintea unui copil orgolios. Pana ieri nu mi-am dat seama de faptul ca exista niste reguli in online, ca in orice “societate” si ca daca vrei sa ajungi undeva trebuie sa respecti regulile alea. Au existat momente in care, din cauza faptului ca nu intelegeam cum merge the system, abandonam si uitam de visul de a scrie pentru bani. Cei 4 speakeri de la prima parte a discutiei – Bobby Voicu, Zoso, Piticu si Dan Dragomir, mi-au adus aminte de ce am blog de aproape 5 ani, de ce de fiecare data cand aud de un eveniment ma gandesc ca in sfarsit o sa am despre ce sa scriu pe blog, de ce ma umflu in pene de fiecare data cand primesc like-uri la articole si tot asa. Tot de la ei am aflat ce atitudine trebuie sa ai ca sa fii pro, ca sa urci pe scara ierarhiei. Onlineul asta este… o societate cu ierarhii care, de ieri, am inteles ca se imparte in doua categorii: cei care inteleg sistemul si fac parte din el si cei care nu inteleg sistemul si se indeparteaza pe zi ce trece tot mai mult de el.

Din categoriile astea doua, mai sunt niste subdiviziuni, dar nu le voi mentiona pe toate, ci doar cea din care cred ca eu am facut parte: haterii. Consider ca am fost mai putin hater la nivel de activitate si mai mult hater la nivel de gandire. Da, gandeam ca cei care-s cunoscuti in online sunt niste aroganti, niste oameni carora nu le ajungi cu prajina la nas, care nu te baga in seama daca nu au un interes si asa mai departe. Prima regula pe care am conturat-o in urma prezentarii, care mi se pare mie nr. 1, e IGNORE. Daca nu stii sa ignori, n-o sa reusesti si asta e principiul pe care cred ca merg si ei: ignora oamenii care nu aduc nimic benefic (nici macar printr-o conversatie) in activitatea lor. Lucru care mi se pare NORMAL, avand in vedere ca “blogging-ul este o afacere”, exact cum a spus Bobby.

A doua regula care mi-a intrat in minte a fost: concentreaza-te pe business-ul/blogul tau. In orice proiect pe care il incepi e nevoie de niste pasi, unul dintre ei fiind studierea pietei. Si aici se aplica exact acelasi sablon: studiezi blogurile din online-ul romanesc, studiezi concurenta ca sa stii cum te pozitionezi. Trebuie sa faci proiecte pe cont propriu si “daca vrei sa incepi sa faci bani trebuie sa ajungi la oamenii cu bani” (B. Voicu)

Zoso a zis la un moment dat ca dupa ce mergi la un eveniment trebuie sa scrii despre el. Si ma gandeam: cine nu ar scrie despre un eveniment la care merge? Eu abia astept sa am ce publica, sa am un articol cat mai repede urcat online, sa pun oamenii la curent cu ce se intampla (asta mai ales cu ajutorul retelelor sociale), chiar daca nu am intotdeauna dispozitivele cele mai potrivite (ma refer la faptul ca mi-ar prinde bine un telefon cu o conectivitate si o camera mai bune :)).

Asadar bloggerii de succes sunt oameni, sunt antreprenori, sunt profesionisti care stiu sa se axeze pe treburile lor, pentru ca daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Si nu ma intelegeti gresit, nu zic ca-s perfecti… pentru ca nimeni nu e. Sunt sigura ca si ei au defectele lor si au facut o gramada de greseli si poate, cine stie, o sa mai faca, dar hey! errare humanum est, toti suntem o apa si un pamant. Important e sa stii cum sa remediezi situatia, sa fii profesionist si atunci cand lucrurile nu merg asa cum vrei tu sa mearga. Cred chiar ca este un factor care defineste calitatea muncii tale… si poate se aplica chiar in orice domeniu.

Piticu a urcat pe scena cu camera foto la gat si un ghiozdan voluminos in spate si tuturor ne-a placut analogia pe care a facut-o: asa trebuie sa arate orice blogger, sa aiba tot ce este necesar la el, ca sa poata transmite online, sa poti comunica tot timpul. Cu alte cuvinte, e important sa ai la tine toate resursele care-ti sunt necesare. Dupa ce a spus el, subit, ghiozdanul pe care l-am carat cu mine toata ziua (ghiozdan de vreo 4-5 kile cu laptop, carte, pix, carnetel si asa mai departe) nu mai avea aceeasi greutate ca inainte, parca era mai usor si parca m-am simtit si un pic mandra ca m-am echipat corespunzator 😀 Asta inseamna ca sunt pe drumul cel bun, nu?

Lucruri interesante a spus si Andrei Rosca in a doua parte, printre care cel mai memorabil a fost: “Nu injurati branduri pe blog daca vreti sa mai intrati in campanii”, adica chiar uneori cel mai bine e sa te abtii. Pe asta am aflat-o si eu… chiar daca ai ceva de zis, incearca sa o spui in mod civilizat, ca o atentionare, nu in mod agresiv, care sa porneasca controverse. Totodata cred ca e important sa vorbesti cu oameni cheie in privat de cele mai multe ori, nu sa postezi pe blog/facebook/twitter pentru ca nu faci altceva decat sa iti speli rufele in public (asta ca o parere personala). Costin a punctat si el foarte bine unele lucruri, cum ar fi ca “focusul trebuie sa fie pe continut, nu pe trafic” si ca trebuie “sa iti faci blogul un produs vandabil”. S-a mai vorbit si despre webdesign (culori, elemente si asa mai departe) si noul site sampler.ro, proiect ce ii apartine lui Haotik. Il felicit pe acesta cale, cred ca este o idee foarte buna! Chiar daca e in faza de proiect mai mult, sunt sigura ca produsul final va fi foarte fain.

Pentru mine concluziile sunt simple, le-am spus si mai sus… m-am mai luminat nitel si stiu in ce directie sa merg. De acum inainte promit ca o sa incerc si eu sa imi concentrez atentia asupra propriilor proiecte, fara sa ii las pe altii sa imi disturbe linistea de “slow down, take it easy”. Le multumesc sincer celor care au organizat evenimentul – Cristi Manafu si Evensys si inca o data celor de la Zelist, fara ei ziua mea n-ar fi fost asa frumoasa.

Webstock 2011 si oamenii pe care i-am cunoscut (1)

Webstock este unul dintre cele mai mari (daca nu chiar cel mai mare) evenimente din social media. Acesta se tine anual si contine sesiuni pe diferite teme, la microfon fiind invitati oameni cu experienta relevanta in online si nu numai.

Sunt atatea cuvinte care imi vin in minte despre acest eveniment la care, din fericire, am luat parte multumita celor de la zelist, incat nici nu stiu cu ce sa incep. Introducerea de mai sus a fost un sapou-wannabe ca sa va lamuresc in legatura cu ce este Webstock in cazul in care nu ati auzit de el.

Am inceput sa urmaresc Webstock de anul trecut, dar l-am urmarit prin live streaming, iar anul asta mi-am dorit foarte mult sa ajung acolo cu atat mai mult cu cat am cunoscut foarte multi oameni din online in ultima perioada de timp. Mi-a parut bine sa ii revad pe cei pe care ii cunosteam dinainte, dar si mai mult mi-a placut faptul ca am cunoscut o gramada de oameni noi, frumosi sau poate doar oameni a caror activitate o urmaream/urmaresc in online.

Asadar onlinerii au devenit azi offlineri in fata mea si vorbele lor au avut si o parte audio de asta data. Printre cei pe care i-am cunoscut azi se numara: Daniel Papa (imi pare rau ca n-am apucat sa stam mai mult de vorba, da’ sper sa ne mai intalnim), Anca Duma, Roxana de la Zelist, Victor Dulu, Radu (merci mult ca m-ai pescuit si pe mine in drum spre webstock :D), Laurentiu Buica, Daniela Schiopu si inca.. multi pe care i-am cunoscut, dar pe care nu ii stiu de pe retelele sociale si nu le-am retinut decat prenumele. Sunt si foarte multi pe care nu am apucat sa ii salut, cu toate ca ii stiu destul de bine din online si oameni cu care am mai stat la o poveste – doua.

Nu vreau sa va plictisesc… ce voiam sa zic in mare parte e ca imi pare rau ca nu am putut sa imi iau la revedere de la toata lumea, dar era foarte aglomerat si chiar n-am reusit sa ma strecor sa va salut pe toti si sa va spun ca mi-a facut placere sa va cunosc. Imi pare rau si ca n-am putut sta mai mult, dar na… oboseala, prea mult entuziasm, lipsa de bani pentru un taxi in eventualitatea in care ajungeam foarte tarziu (am plecat cu doar 30 de lei la mine fara sa imi dau seama) etc. Maine vreau sa va povestesc si ce am invatat de pe urma evenimentului si peripetiile prin care am trecut la intoarcere.

Lexis has left the wordpress!

Blogger oficial incoming

Daca subiectul ar fi fost “de ce n-as vrea sa fiu blogger oficial reprezentant al celor de la Zelist?” nu as fi stiut ce sa scriu, m-as fi chinuit luni de zile ca sa imi vina in minte un motiv intemeiat pentru care sa nu vreau acest lucru. Dat fiind faptul ca subiectul e “de ce vrei sa fii blogger oficial zelist” lucrurile sunt simple.

Vreau sa fiu sincera si sa va spun ca nu am iubit dintotdeauna sa merg la evenimente. In generala mergeam la operete si la “baluri mascate” care erau un fel de petreceri uscate ce se tineau pe holurile scolii (faine de altfel, desi o data era sa lesin din cauza aglomeratiei). Si erau misto toate chestiile astea pana cand am iesit o data la padure cu clasa si am scapat mingea unui coleg in lacul din apropiere. Ne-am chinuit o ora sa o luam si colegii mai aveau un pic si aruncau cu pietre in mine ca ii facusem sa intarzie acasa. Nu-i nimic, tata mi-a facut un scandal monstru si nu m-a mai lasat sa ma mai duc a doua oara.

Tot cand eram mica am mers intr-o excursie… prima excursie la care tot asa, s-a intamplat un incident dintr-asta idiot care m-a facut sa urasc si excursiile. “Balurile mascate” au fost si ele stricate tot de o neintelegere. Vorbisem cu ai mei sa vina sa ma ia de la petrecerea data de scoala pe la 18-19 si eu am plecat mai devreme, m-am dus acasa singurica, ca ma cam plictiseam si am zis ca n-are rost sa mai stau o ora-doua in plus. Ai mei s-au dus in fata scolii si m-au asteptat si m-au asteptat, desi eu incercasem sa ii sun, dar ei ramasesera fara baterie la telefon si uite asa…

Si stiu ca nu se pot chiar integra la categoria “evenimente” cele enumerate mai sus, dar era pana la urma o forma de socializare. In orice caz, in liceu am inceput sa ma duc la expozitii, cenacluri si altele de genul. Pentru ca eram fraierapustoaica nu ma apropiam foarte mult de oameni, ci ramaneam in cercul meu restrans si daca nu aveam acel cerc… ramaneam numai cu mine, fiinta pe care oricum se intampla sa o cunosc destul de bine. Pe ici, pe colea mai erau oameni care intrau in vorba cu mine si imi placea, pentru ca nu trebuia sa fac eu primul pas. Ah, acel prim pas, acea prima vorba… ce pas mic pentru omenire, ce pas mare pentru mine…

Cred ca abia acum cativa ani am inceput sa fiu si eu mai relaxata in ceea ce priveste oamenii. Abia acum cativa ani am inceput sa fac acel pas sa se micsoreze, sa fie un lucru banal…

Avand atatea exemple negative pe langa mine, am invatat cum trebuie de fapt sa fie comunicarea. Vedeti voi, cand ai parte de o comunicare defectuoasa sau chiar de o non-comunicare, ca sa zic asa, la un moment dat iti dai doua palme si iti dai seama ca exista o problema, iti dai seama ca problema e la nivel de comunicare. Avand atatea exemple de “asa NU” pe langa mine, am invatat cum sa fac sa fie “asa DA”. Am vorbit cu mine insami si mi-am zis :

De ce ti-e frica sa saluti oamenii pentru prima oara? Crezi ca te mananca? Care ar fi cel mai rau lucru care ar putea sa ti se intample? Crezi ca o sa iti dea cineva in cap?

Si imi raspundeam, firesc:

Daca nu ma place?

Pentru ca de fapt asta e prima frica atunci cand intalnesti pe cineva… daca nu te place, daca nu comunica la fel cu tine, daca e uracios…

Si vocea mi-a raspuns: Si ce daca nu te place? Ce daca nu vrea sa comunice cu tine? Te retragi din conversatie si stii pe cine sa nu abordezi data viitoare…

Cam de cand am avut acea conversatie am inteles cum stau lucrurile si am dezvelit inima de leu neinfricat pe care o am. Si ce daca ma balbai si fac greseli gramaticale uneori din cauza entuziasmului de a cunoaste oameni noi? Daca esti un om de valoare nu judeci aspru pe cineva din prima, vorbesti cu el mai mult de 5 minute si ii acorzi mai mult decat o sansa pentru ca nimeni nu-i perfect.

Tot atunci am inteles si greselile mele gramaticale… Eu vreau sa vorbesc corect gramatical si vreau sa cred ca vorbesc astfel in mare parte a timpului, problema e ca uneori mai fac greseli si, din pacate, nu e ca in online cand poti sa rescrii forma corecta si sa pui o steluta. Nu, uneori trece foarte repede momentul in care te puteai corecta. Ma rog, ideea e ca nu stiam inainte de ce fac aceste greseli si apoi mi-am dat seama ca sunt foarte entuziasmata cand cunosc oameni noi si mai ales oameni cu care I click, oameni cu care ma inteleg foarte bine, cu care comunic mai usor decat respir.

De 4 ani, de cand scriu pe blog, ma chinui sa postez zilnic. Evident ca am renuntat la acest vis, din lipsa de subiecte, desi mi-ar placea foarte mult sa scot povesti interesante (pentru ceilalti, ca pentru mine scriu destule povesti interesante) din piatra seaca cum fac unii. De fiecare data cand am avut totusi ocazia sa scriu despre evenimente, am profitat si am scris… poate bine, poate rau, nu stiu.

Concluzia e una singura, vreau sa fiu blogger oficial pentru ca imi place sa scriu si un eveniment e deliciu atat pentru pofta mea de a cunoaste oameni noi, cu care sa ma inteleg bine, cat si pentru degetele mele care cer povesti cum cere pamantul ploaie cand e seceta.

Some of my best work so far:

1. BitDefender, “always on guard, always ready to step in”

2. Profesori pe care ii pastram in suflet toata viata

3. Perseverenta pe timp de criza

4. Povestea noastra

5. Un review special, Cella Serghi – Panza de paianjen

Profesori pe care ii pastram in suflet toata viata

Am ajuns acasa acum o jumatate de ora plina de entuziasm si bucurie in suflet, mintea mea parca spunand continuu “awesome-awesome-awesome-awesome”. Acum ca m-am potolit, as vrea sa scriu o postare la obiect, nu foarte filosofica, pentru ca e un subiect pe care l-am mai abordat si inainte. Va spun clar ce s-a intamplat.

Eram in drum spre casa, ieseam de la metrou cand m-am hotarat sa o sun pe mama sa o intreb ce aveam la pranz. Raspunsul ei a fost ceva mai ambiguu, asa ca am hotarat sa dau o tura pe la clovnul ranjitor (Mc), ca si-asa nu mai fusesem demult si din fericire, chiar daca am luat acea amenda acum cateva zile, am facut rost de ceva banuti si m-am indepartat putin de prapastia financiara in care cazusem. Oricum problemele cu banii se rezolva eventual, daca esti un om cu capul pe umeri si un dram de noroc. Si dupa ce mi-am setat ochii pe “fasole mode” ca sa citesc panoul cu produse de la mec, ma indrept spre casa si vad ca alaturi sta cineva cunoscut. Imediat mi-am recunoscut profesorul de istorie din generala, dl. Petrescu. Si pe moment n-am stiut ce sa fac, asa ca l-am lasat sa se departeze fara sa spun nimic. Mi-am luat mancarea si m-am dus la o masa sa imi iau pranzul, urmarindu-l de departe.

Am stat pe ganduri… ce sa fac? Sa ma duc sa il salut sau nu? Daca nu ma mai recunoaste, daca se sperie ca as fi cine stie ce stalker sau mai stiu eu ce… Pan’ la urma am incercat sa gandesc cu mintea unui profesor, mi-ar placea sau nu sa vina un fost elev la mine sa ma salute si sa ma intrebe de sanatate? Si cu mintea de profesor am raspuns “Da, mi-ar placea”, iar cu mintea de fost elev mi-am zis “Dar de ce nu i-as saluta pana la urma?” Si dupa conversatia mea imaginara, in care am facut putin schimb de roluri cu mine insami, am decis sa ma duc la masa lor (era la masa, dupa cum mi-am dat seama mai tarziu, cu o alta profesoara de-a mea care acum este si directoarea scolii). M-am dus, i-am salutat si le-am spus cine sunt. Spre surprinderea mea, domnul profesor si-a adus aminte de mine, mi-a zis ca ii paream cunoscuta, dar ca nu mai stia sigur de unde sa ma ia… si asta a contat foarte mult pentru mine.

In anul in care am terminat eu generala am fost singura din 30 de elevi care a dat la materia lui, cu incapatanare as putea spune, dar nu mi-a trecut prin cap ca ma va retine. Si dna. directoare parea foarte incantata ca m-am dus si i-am salutat si a fost foarte draguta, m-a intrebat ce facultate am facut, daca am mai vorbit cu ceilalti colegi si la sfarsitul conversatiei mi-a urat succes mai departe, in viata si in cariera. Le-am zis ca ma bucur mult ca i-am reintalnit dupa atatia ani si le-am dorit si eu mult succes la scoala in continuare.

Am fost emotionata cand am inceput sa vorbesc cu ei si apoi m-am emotionat si mai mult cand am vazut ca isi aduc aminte de mine cat de cat. Sincer imi tremurau mainile, desi sper ca nu s-a vazut 😀 Am plecat din curtea clovnului cu un zambet pe buze, imi venea sa rad ca fraiera pe strada de bucurie ca am vorbit cu fostii mei profesori pe care nu i-am mai vazut de atata timp. Cum de le-am retinut numele si i-am recunoscut dupa atatia ani? Pai, v-am mai zis ca eu am tinut la profesorii mei inca de mica si mi-a placut sa fiu mai apropiata de ei, sa vad in ei niste oameni, niste prieteni, niste indrumatori nu numai intr-un domeniu, ci si in viata. Si imi aduc aminte foarte bine si acum unele ore de-ale domnului Petrescu pentru ca era un profesor foarte bun si intotdeauna am inteles istoria explicata de el, altfel decat din manual sau de la orice alta persoana care mi-a predat vreodata aceasta materie. Si dna. directoare mi-a fost profesoara de biologie 4 ani de zile, cum sa nu tin minte ierbarul si desenele cu atrii si ventricule de pe caiet?

Sunt foarte multi profesori care mi-au influentat viata, care m-au indrumat si pe care ii port in suflet, alaturi de amintirile frumoase ale copilariei si adolescentei. Poate nu mai tin minte toate numele lor, dar cu siguranta daca ii vad, ii recunosc ca si cand as fi terminat generala ieri si uite ca, din fericire, am lasat si eu ceva urme si ar avea macar o vaga banuiala ca eu am fost copilul care a stat in bancile din fata lor candva.