Never Let Me Go (review)

Maybe none of us really understand what we’ve lived through, or feel we’ve had enough time.

Am ales ieri sa vad doua filme: Never Let Me Go si (500) Days of Summer. Sa incepem cu inceputul…

Nu am citit despre ce e vorba in Never Let Me Go inainte sa il vad (nu imi place sa citesc rezumatul), am vazut ca are nota mare pe IMDB si l-am ales doar pe criteriul asta si pe faptul ca era pus la “romance”. Da, de fapt voiam o comedie si cum mi-am imaginat ca majoritatea comediilor sunt romance, am zis hai… Din pacate nu a fost comedie, ci doar romance, dar OK oricum, m-a prins din primele minute.

Am avut in mare parte 2 reactii la el. Prima a fost de “uraaa”, cand am vazut-o pe scumpa de Carey Mulligan in rolul lui Kathy şi a doua a fost aceea de “bleah” cand am dat de Keira Knightley in rolul lui Ruth. Mie nu imi place deloc Keira, dar mi-a parut bine ca nu a aparut tot filmul. E o actrita buna, nu neg, dar mie nu imi place.

Filmul e de fapt o ecranizare a cartii cu acelasi nume scrisa de Kazuo Ishiguro, publicata in 2005. Are la baza o poveste trista, fictiva (cred) despre 3 oameni – doua tipe (Kathy si Ruth) si un baiat (Tommy interpretat de Andrew Garfield) crescuti intr-o scoala din Anglia, izolati de lume. De ce izolati de lume? Pentru ca cei 3 si toti copiii din acea scoala aveau un scop stabilit clar de la inceputul vietii. Atunci cand ajungeau la maturitate trebuiau sa fie donatori de organe. E putin ambiguu filmul, pe mine m-a lasat cu cateva intrebari asa ca o sa va spun ce am inteles fara sa caut raspunsurile pe internet. Din film am inteles ca erau crescuti pentru a-si dona organele unor sosii de-ale lor – numiti Possibles. De asemenea, din ce am citit despre carte, imi dau seama ca in film au facut-o pe Kathy personajul principal. In carte se pare ca povestea e impartita in 3, fiind spusa de fiecare in parte… chiar mi-ar placea sa citesc cartea sau macar sa arunc un ochi pe ea, a vazut-o careva prin librarii/biblioteci/magazine?

Revenind la subiect, fireste intre Tommy si Kathy exista o atractie, insa la inceput nu se intampla nimic “serios” intre ei. Mai incolo o sa vedeti voi.

Ceva opinii despre filmIn primul rand mi se pare un subiect sinistru… Practic oamenii astia erau crescuti ca niste animale, nu erau integrati in societate si era obligatoriu sa poarte niste ochelari de cal pentru a nu vedea alte posibilitati de viata. In al doilea rand mi se pare tras de par, oricum ai fi crescut, la un moment dat in viata iti dai seama ce vrei sa faci mai departe si imi vine greu sa cred ca niciunul dintre ei nu putea sa fuga sau sa se impotriveasca intr-un fel. De-aia si zic ca e fictiune, cu atat mai mult cu cat intreg procedeul sau experimentul incalca numeroase drepturi fundamentale ale omului. Mi se pare o perspectiva trista asupra vietii si nici nu vreau sa imi imaginez ca s-ar ajunge la asa ceva.
In al treilea rand, pe langa micile goluri din povestea spusa de film, mai ramane o intrebare importanta: copiii aia erau orfani? Nu aveau parinti?

Pe la jumatatea filmului aflam ca mai exista si optiunea de a fi “carer” adica ingrijitorul celor care donau. Acum…. din nou reactiile umane nu sunt firesti. Cine nu ar vrea mai degraba sa aiba grija decat sa fie macelarit pana la moarte?

Si un alt dubiu il constituie chestia cu donatul… In film spun ca puteai dona de 3-4 ori. Frate… ce puii mei donezi de 3-4 ori? Din cunostintele mele generale singurele parti care pot fi donate sunt 1 rinichi, o parte din ficat pentru ca se regenereaza si maduva spinarii (cred)- care oricum nu e organ…. ah si pancreasul cred ca poti sa il donezi, dar apoi trebuie sa iti injectezi insulina, nu? In fine, corectati-ma daca gresesc, nu ma pricep foarte bine. Oricum nu poti sa zici ca poti sa donezi o inima sau un plaman fara sa dai coltu’… Deci partea asta iar m-a lasat in ceata.

Concluzii? Sunt idei interesante in film, dar neverosimile si exceptand micile goluri, e un film inchegat, cursiv, care nu plictiseste. Pe mine m-a tinut atenta si chiar eram curioasa cum se va termina. Din pacate cu finalul chiar au dat-o in bara, s-a terminat brusc si nesarat, dar asta e. Abia astept sa imi spuneti parerile voastre, e un film care merita discutat….

Flash Forward (review)

Cred ca ar trebui sa fac un pact cu mine insami sa nu mai promit niciodata articole. Se pare ca de fiecare data cand “promit” sa scriu despre ceva, Universul ma izbeste cu o lipsa de inspiratie.

Am zis ca scriu despre serialul Flash Forward si am deschis fereastra asta de “postare noua” de vreo 10 ori si de vreo 5 ori am scris un inceput de articol caruia i-am dat delete pentru ca nu mi-a placut, asa ca inceputul meu este acesta:

Tu unde te vezi peste 6 luni?

Nu, nu esti la un interviu in care astept sa imi spui ca o sa mori in compania mea. In timp ce ma uitam la serialul asta ma gandeam “eu unde as fi peste 6 luni? Ce as face?” si raspunsul meu era unul optimist. Asadar… serialul incepe cu un blackout mondial in care toata lumea lesina pentru cateva minute, vazandu-si viitorul. Totul se intampla pe 6 octombrie 2009 si ziua pe care oamenii o vad (cei care o vad si cei care supravietuiesc) este 29 aprilie 2010. Fireste ca daca o lume intreaga lesina, cum de nu mor cei care sunt la volan sau cei care inoata, piloteaza avioane etc.? Pai raspunsul e simplu: mor peste 20 de milioane de oameni.

Serialul are un sezon si se bazeaza, fireste, pe cele mai importante lucruri vazute de oameni cheie. Mark Benford (interpretat de Joseph Fiennes) este personajul principal, lucreaza in FBI si are o familie ideala, pana cand in ziua de 6 octombrie 2009 “vede” in viitorul sau cum investigheaza acest fenomen the blackout si cum in sediul FBI intra niste raufacatori care incearca sa il omoare. Nevasta lui vede cum il insala cu un alt barbat, un coleg de serviciu nu vede nimic (semn ca ar muri si n-ar mai prinde ziua de 29 aprilie), o colega vede ca e insarcinata (desi era lesbiana) si asa mai departe. In mare parte oamenii cheie la care ma refeream mai devreme sunt cei din sediul FBI si cei de pe langa ei. Majoritatea viziunilor sunt “imposibile” si de aceea oamenii nu prea stiu ce sa creada, o sa se intample sau nu? Unii se chinuie din rasputeri sa isi schimbe viitorul, altii incearca sa faca tot posibilul ca ceea ce au vazut sa se indeplineasca si mai sunt cativa care pur si simplu au interpretat gresit ceea ce au vazut.

Trebuie sa recunosc ca Flash Forward are din start un punct forte: subiectul inedit. Vedem seriale cu spitale, clinici, chestii supranaturale de la extraterestrii pana la fantome si vampiri, actiune, drame (Brothers and Sisters) si asa mai departe. Subiectele serialelor tv incep deci sa devina un cliseu si mi se pare greu sa gasesti un subiect bun ca acesta.

Actorii sunt OK, desi mie nu mi se pare o alegere buna personajul principal, iar actiunea… Avand in vedere ca tine de domeniul fictiunii… as zice ca au facut o treaba buna in ceea ce priveste credibilitatea reactiilor personajelor desi… na, pe alocuri au dat-o in bara. Faptul ca toata lumea afla ce face FBI-ul si se vorbeste cu atata usurinta despre misiunile lor mi se pare o greseala de scenariu pe care o puteau evita, iar unele scena sunt din nou trase de par. Lucrurile devin complicate, dar nu atat de mult incat sa te pierzi in ele, cred ca a fost un lucru bun criza si lipsa de spectatori pentru ca un sezon-maxim doua e exact potrivit acestui tip de show.

Cred ca a fost o decizie buna ca au lasat un final deschis, pentru un al doilea sezon… dar sper sa il continue logic, corect, sa nu se complice intr-atat incat sa se piarda si scenaristii si telespectatorii in actiune, sa nu mai stie ce si cum s-a intamplat cum a fost cu Heroes.

Sunt multe de zis, dar nu vreau sa va mai plictisesc. In concluzie, Flash Forward a fost pe gustul meu, am urmarit unele episoade cu sufletul la gura chiar si daca aveti ocazia sa il vedeti sa nu ezitati, mai ales daca sunteti iubitori de fictiune.

Romanii au talent (?) (review)

Dupa ce am facut un dus si am fiert raceala din mine, m-am bagat in pijamale si in patura pentru a privi cu inima indoita emisiunea de pe ProTV “Romanii au talent”.

Daca imi cititi blogul de mai mult vreme stiti bine ca eu am o pasiune pentru emisiunile de acest gen realizate in SUA si Marea Britanie. Pentru ca de data asta emisiunea purta marca romaneasca, am stiut ca nu o sa faca mare branza, dar m-am uitat pentru a vedea cat de jos au putut duce show-ul si conceptul lui.

Mihai Petre, Andra si Andi Moisescu fac parte din juriu. Fiecare presteaza dupa cum le spune regizorul. Mihai Petre joaca rolul unui Simon Cowell cu 20 de cm. mai mic de statura si 10 zerouri mai putine la contul din banca, Andra e “the nice lady” pe care o place toata lumea si care nu are de fapt nimic de spus decat Da sau Nu si Andi Moisescu e tipul glumet si deschis care mai spune o gluma-doua pentru a destinde atmosfera.

Prima editie pentru mine a inceput incredibil de patetic. 3 barbati imbracati in femei intra pe scena, foarte destinsi, fara niciun fel de emotie si incep sa danseze pe diferite melodii. Avem unul gras, unul slab si unul pe la mijloc. Cel gras pe ce credeti ca danseaza? Shakira, ma! Hmmm… oare nu tot la una dintre emisiuni era un gras care dansa tot Shakira? (nu mai stau sa caut linkul, dar credeti-ma pe cuvant ca era cam acelasi lucru).

Primul gand? Cat i-au platit pe astia sa urce pe scena si sa se dea in spectacol?

Apoi vin cateva talente care salveaza seara. Un pusti cu voce de soprana (desi m-am intrebat daca e pe bune si nu e de fapt playback, recunosc), vreo cateva trupe de dansatori, etc. Cat de talentati sunt romanii? Nu foarte. Am vazut trupe de dans de 10 ori mai bune la emisiunile din UK si USA, dar hai sa trec cu vederea, ce conteaza…

Cei care nu merg mai departe chiar credeti ca sunt pe bune? Eu cred ca pe unii ii platesc si cred ca ii platesc si pe cei care vin in amfiteatru ca sa formeze “publicul”. Hai frate, nu-mi spune ca in Cluj 2000-3000 de oameni nu aveau ce face si s-au dus sa se uite la un spectacol negarantat. De fapt…. garantat… de replicile juriului, pardon!

Pe langa toate astea, ProTV-ul a mai dat si reclame cu tona! Si reclame proaste… stiam eu de ce nu ma uit la TV! Reclamele la Cosmote ma dau pe spate, la cat de “inteligent” sunt facute… Sa inteleg ca pe unii ii plateste cineva sa faca reclame proaste si eu nu reusesc sa prind nici macar un internship in domeniu? Super! Una singura mi s-a parut reusita, la Panzani si probabil aia era preluata, nu era romaneasca… No comment there.

Cateva concluzii ? Pai…

  • Mihai Petre imi seamana cu un pitic de gradina care se urca pe doua papainoage si de acolo incepe sa strige cat de tare si inalt e el (de fapt nimeni nu-l crede). Mai arunca si cu o grebla-doua in stanga si dreapta…
  • Show-ul e regizat ca la prosti.
  • Ii cred pe cei care chiar sunt talentati, dar totodata cred ca pe unii i-a adus chiar ProTV-ul pentru ca nu aveau cu ce sa umple emisiunea.
  • Pana si intrebarile mi s-au parut traduse de la astia din strainatate… Cred ca le-au tradus chiar cu Google Translate. “Ce cautati aici?” “De ce ati venit?”Ce mama naibii e asta? Nu puteau sa fie si ei mai credibili? Guess not.
  • E penibil ca nu se poate face nici macar o emisiune pe bune, ca totul trebuie planuit dinainte, pana si glumele juriului pareau citite.

Acum sunt tot in pijama, am deschis notebookul si citesc pe Twitter ce spune lumea despre emisiune, parca Twitter e mai distractiv decat emisiunea. Pana una alta am deschis si o pagina de blogpost sa va spun impresiile mele. O sa ma mai uit la urmatoarea editie? Pe de o parte ma doare sufletul cand vad ce-au facut din emisiune, pe de alta parte ma amuza piticul si toata regia, iar intr-un mic procent sunt curioasa de “talente”. Cred ca asta spune ceva.

Pe curand.

Un site de seriale eficient

Cand eram in sesiune am aflat despre un site, Vplay.ro, unde poti viziona seriale online. Nu credeam ca cineva a reusit sa puna la punct un site de acest gen, unde nu trebuie sa instalezi nimic pentru a viziona serialele… nu tu plugin, nu tu quickplayer, vlc sau alte programe. Si daca exista un asemenea site sigur nu imi mergea mie, nu era la curent cu serialele aparute si asa mai departe. Mi s-a dovedit contrarul.

Mai pe scurt: vplay.ro e o raritate de site pentru ca are o gramada de chestii misto…

1. pentru a urmari serialele trebuie doar sa iti faci un cont.
2. serialele sunt updatate constant
3. se vede bine, se aude bine
4. nu trebuie sa iti instalezi absolut nimic in plus pentru ca merge cu Flash
5. pe langa toate astea, serialele au si subtitrare (majoritatea)! Si e o subtitrare chiar acceptabila…

Singurul inconvenient (daca il pot numi asa) este limita de episoade pe zi. Nu ai voie sa vezi mai mult de 3 episoade! Pentru a vedea nelimitat trebuie sa platesti un fel de abonament VIP. Mi se pare super OK pentru ca… e comod si se vede foarte bine. Daca as avea bani as fi tentata sa imi fac si eu abonament, dar dat fiind faptul ca imi plac foarte mult serialele, cred ca nu as mai avea niciun fel de viata. Non-stop as sta pe site, urmarind seriale.

Saptamana asta echipa vplay mi-a facut o surpriza – 7 zile de VIP. Asa am vazut in 2-3 zile un intreg sezon Flash Forward, serial la care o sa fac un review maine…

Pe curand!

Update: In urma schimbarilor de categorii si difuzare a serialelor, postarea nu mai e valabila. Au facut siteul muci !

It’s Kind of a Funny Story (review)

But you should know, Craig, if you don’t open up you’re never gonna heal

Am ezitat sa ma uit la filme in ultima perioada dintr-un motiv simplu: mi s-a stricat coolerul la desktop, deci am ramas doar cu notebookul. Pentru ca este un notebook si nu un laptop, are ecranul de 10 inchi si nu e foarte confortabil sa te uiti la filme sau seriale. In ciuda ecranului mititel am urmarit in ultima perioada 2 seriale noi, un episod-doua din cele vechi si uite ca aseara n-am mai rezistat si mi-am pus un film.

It’s Kind of a Funny Story are chiar o nota maricica pe IMDB ceea ce imi da de inteles ca a fost pe gustul multora… si de ce n-ar fi ? Toata lumea s-a gandit la sinucidere o data si o data in viata, fie ca a fost la 10 ani cand credeai ca lumea se sfarseste daca nu ai jucaria pe care ti-o doresti sau la 20 cand credeai ca lumea se sfarseste daca nu esti impreuna cu persoana de care te-ai indragostit. O spun pe jumatate in gluma, pe jumatate in serios… Depresia si tentativele de sinucidere fac parte din viata noastra fie ca vrem sau nu, iar pustiul din filmul asta isi incepe mica aventura spunand “hey, eu ma gandesc la asta, eu cred ca e ceva in neregula cu mine, ajutati-ma”. Nu stiu cat de des se intampla lucrul asta, nici nu am un medic pe care sa il intreb, dar ceva imi spune ca majoritatea ajung la spital asa cum au ajuns colegii pustiului de salon: abia dupa ce incearca sa isi ia viata si nu reusesc cauta ajutor.

Asadar pustiul, Craig, interpretat de Keir Gilchrist, se interneaza singur intr-un spital spunandu-si problema, cautand ajutor. Intr-o mica masura filmul seamana cu Zbor deasupra unui cuib de cuci, mediul cam este acelasi, poate la un nivel mai putin infricosator. Fireste, nu aveau de ce sa ii dea filmului un ton sumbru pentru ca se vrea a fi o comedie moderna care se termina intr-un ton optimist. Ei bine, mie nu a reusit sa imi smulga foarte multe zambete. Asta imi spune ca nu au ales categoria cum trebuie, poate trebuiau sa il puna mai intai la drama. Nu este nici un film foarte trist, este simpatic, e un fel de lectura usoara dupa sesiune, un desert dupa o masa imbelsugata sau o zi libera dupa o saptamana lunga de lucru.

Actorii fac si ei o treaba buna, alaturi de Keir Gilchrist ii regasim si pe Emma Roberts, Jim Gaffigan si Lauren Graham.

Concluzii? Nimic important… e un film de vazut, simpaticut cu o anumita substanta si idei simple, dar esentiale care nu trebuie date la o parte. Sper sa va placa si sa considerati recenzia utila! See ya!

Nu stiu cum sa numesc postarea asta… nu prea pot defini subiectul. Presupun ca e vorba de promisiuni si sperante false sau despre cum ma dezamagesc ceilalti.

Uneori uit cum sunt oamenii din jurul meu, nu stiu cum reusesc sa ma pacaleasca, sincera sa fiu. Uit ca exista prietenii temporare, de interes si uit ca intotdeauna trebuie sa ma rezerv cand vine vorba de incredere chiar si cand vine vorba de persoane apropiate. Nu vreau sa fiu un Toma Necredinciosul, dar nici o persoana foarte credula. Uneori imi fac complexe ca ma indoiesc de adevaratele intentii ale oamenilor. Din pacate nu intarzie niciodata dovada ca am avut dreptate de la bun inceput.

Nu pricep de ce oamenilor le place sa ofere speranta falsa si mai si persista, ca si cand vor sa te doara cat mai rau cand cazi. Uneori am impresia ca e doar o alta metoda prin care iti bati joc de cineva sau prin care torturezi… cel putin asa se simte.

Sa o ajutam pe dna. Necula!

Am cunoscut-o pe doamna Cristina Necula in 2006-2007, cand am castigat niste premii la festivalul Mihai Eminescu. Am aflat acum cateva minute ca s-a imbolnavit de “encefalomielita demielinizanta cu parapareza dreapta” si a fost un soc pentru mine, sincer, pentru ca este o femeie deosebita. Chiar daca nu mi-a fost profesoara, mi-am dat seama din putinele conversatii pe care le-am avut cu dumneai ca este o persoana buna la inima, blanda, care merita ajutorul, rar am intalnit oameni ca ea. Imi e greu sa imi gasesc cuvintele, e o persoana cu un optimism si o bunatate iesite din comun si daca puteti sa o ajutati, va rog, nu ezitati!

Aici puteti gasi pagina de Facebook
Si aici un alt blog unde a mai scris cineva despre ea…. daca vreti sa aflati mai multe detalii.