Life as we know it (review)

Do you honestly think we’re the best thing for her?

Filmul nu prezinta deloc “Life as we know it“, pentru ca viata pe care o stim se incadreaza la drama, nu la comedie si pentru ca multe din comediile facute azi nu mai sunt in stare sa iti smulga nici macar un zambet.

Christina Hendricks interpreteaza in Mad Men unul dintre personajele mele preferate – Joan Harris, secretara buna la toate, rationala si frumoasa, dar aici o regasim in rolul de mama si sotie (Alison) care are alaturi 2 prieteni minunati, Katherine Heigl, in rolul lui Holly si Josh Duhamel, in rolul lui Messer. Alison si sotul ei mor intr-un accident si Sophie, fata lor de numai cateva luni, ramane orfana. Parintii lui Sophie ii aleg pe cei doi in testament, (Holly si Messer) sa aiba grija de copil. In conditiile in care cei doi nu se prea puteau suferi, as zice ca e o situatie de exceptie, nu multe cupluri de aprox. 30 de ani isi fac testamentul atat de devreme (desi filmul o explica prin faptul ca unul dintre parinti era avocat) si isi lasa copilul unor oameni care nu sunt impreuna.

Ce pot sa spun e ca din pacate filmul nu iese in totalitate din tipare, dar se observa o anumita straduinta din partea scenaristilor de a face lucrurile sa mearga firesc. Totusi, cine poate spune cum o sa reactionezi cand te trezesti din senin cu un copil? Si e interesant construit, actiunile sunt firesti intr-o oarecare masura. Subiectul e cat de cat inedit si filmul primeste o steluta de la mine si pentru acest aspect. Au incercat sa vina cu ceva nou si din punctul meu de vedere au reusit.

Comedie? DA! Chiar am ras la multe dintre scene si faptul ca fost mai lung de o ora jumatate nu m-a deranjat si nici nu m-a plictisit. De fapt… Da, a fost putin neconvenabil pentru ca a trebuit sa ma uit la el in doua “ture”, pentru ca mi s-a facut somn, but that’s just bad timing din partea mea. Totodata, in film veti vedea si cativa actori din seriale, pe langa Christina Hendricks, il veti vedea si pe Will Sasso din Shit my Dad Says si Melissa McCarthy din Gilmore Girls.

Vi-l recomand? DA! Categoric trebuie vazut, dar sa fiti si in starea necesara. Nu este un film care sa te puna pe ganduri, sa te inspire sa scrii carti sau mai stiu eu ce. E o comedie usoara, foarte simpatica, cu actori frumosi, care reuseste sa te binedispuna dupa o lunga zi de muncit sau invatat.

N.B. N-am mai pus poza pentru ca scriu de pe notebook si mi-ar lua ceva timp operatiunea asta din pricina ecranului cam mititel.

Tema

A fost o zi foarte… interesanta si placuta. Asa cum imi place mie, cu peripetii… si cum va place si voua cred. Macar am ce sa scriu aici…

Azi am avut un examen pentru care m-am stresat mai mult decat era necesar cu invatatul. I ain’t a geek, I’m just unemployed = ca nu am ce sa fac decat sa ma stresez pentru examene. Ba chiar as fi preferat sa am serviciu si timp mai putin, dar sa am calmul acela de “imi bag picioarele, am job” dinainte de examene. In fine, putini inteleg cum stau lucrurile si despre ce vorbesc aici… revenind la ideea principala: am avut examen.

A fost un examen special, cu pregatire a teoriei si cu un mic proiect, o chestie practica. Imi place foarte mult materia si imi place foarte profesoara asa ca… revenind la faptul ca sunt unemployed, mi-am facut tema din timp. Si asa de bine mi-am facut tema din timp incat mi-am uitat-o acasa. O tema care facea parte din examinarea practica. Acum, sincer va zic, nu mi se intampla des. In clasa a 2a mi-am uitat penarul acasa si am fugit inapoi acasa sa il iau, dar o tema de care depindeam la un examen nu mi s-a intamplat si da, de fiecare data cand aud chestia cu “mi-am uitat tema acasa”, gandesc ca e o scuza penaibila de-a studentului. Ei bine, iata-ma in situatia in care CHIAR mi-am uitat tema acasa…

De bine, de rau, am ajuns cu o jumatate de ora mai devreme la facultate si mi-am dat seama din timp ca am uitat-o cand m-a intrebat o colega daca am adus tot ce a cerut profa. Am belit ochii cat cepele si mi-am dat o palma peste frunte si o ora nu am spus decat “Cat de idioata am putut sa fiu…”

Din fericire, exista tehnologia pc-ului si internetului si la noi… si mai ales si la noi in facultate. De fapt, chiar e unul dintre lucrurile pe care le ador la facultatea asta…. poate printre singurele, faptul ca e internet peste tot…. si la calculatoare si retea wireless. Asa ca am sunat-o pe sor’mea pentru ca nu aveam cum sa fug inapoi acasa sa imi iau foile (as fi facut 3 ore)… sa imi trimita pe mail cele 2 fisiere pe care le uitasem acasa. Am multumit lui Dumnezeu ca a fost sor’mea acasa sa imi scaneze si sa imi trimita ce era de trimis, apoi am intrat pe mail si mi-am pus pe stick fisierele… apoi m-am dus si am cautat in vreo 3 locuri o imprimanta. Am reusit in sfarsit sa fac rost de ele, dar asa m-am speriat… In fine, s-a rezolvat si apoi examenul a fost usurel (partea scrisa) atat incat mi-am dat seama ca m-am stresat cam degeaba tot timpul asta… si iar am ajuns cu gandul la zilele in care lucram si ziceam “ce o fi o fi”, ce bine era!

The Social Network (review)


A guy who makes a nice chair doesn’t owe money to everyone who has ever built a chair.

The Social Network cred ca a fost un film asteptat de foarte multa lume cu mare interes pentru ca este vorba despre un fenomen, un fel de vartej tehnologic in care multi dintre noi s-au prins. Facebook… stim cu totii ce este, pana si mama stie ce este, asa ca nu are rost sa mai explic, da? Ei bine, filmul se bazeaza pe cum a luat nastere reteaua sociala Facebook, la inceput denumita The Facebook.
Mark Zuckerberg, un pusti de 19-20 de ani, student la Harvard, baiat geniu cand vine vorba de programare, a inceput cu cateva site-uri, dintre care unul a facut intr-o singura seara serverul din cadrul facultatii sa cada. Actiunea filmului se deruleaza paralel cu procesele in care acesta era/este implicat. Pe parcursul a 2 ore de film putem urmari dificultatile pe care Mark le intampina cand vine vorba de aceasta afacere si deciziile pe care trebuie sa le ia.

Despre actori sa va spun cate ceva… actorul principal nu imi place! Simplu si la obiect. Poate Jesse Eisenberg seamana o ţâră cu Mark Zuckerberg, dar mie nu imi place… are an evil look pe care Mark nu o are in viata reala, cu toate astea nu pot sa ma iau de talentul lui actoricesc. Mi se pare ca face o treaba bunicica, la fel si Justin Timberlake care il interpreteaza pe Sean Parker, un tip cam insetat dupa bani, obisnuit sa traiasca pe picior mare.

Din ce am citit pe Wikipedia, Eduardo Saverin are de fapt alt nume in viata reala, Paul Ceglia. Personajul lui imi place cel mai mult de altfel. Tot pe Wiki am citit si ca filmul nu ar fi atat de precis si ca faptele nu s-au intamplat tocmai asa. Nu ma mir, povestea trebuia totusi adaptata pentru un public. Intr-adevar, impresia cu care ramai dupa ce urmaresti cu intensitate ce se intampla este aceea ca Mark este un “socially inept nerd” care nu face altceva decat sa programeze non-stop. Bine, pe langa asta mie mi s-a parut si ca se crede superior, un fel de mic Dumnezeu, ca e intr-adevar foarte destept si are un fel de a intelege lumea foarte profitabil… dar poate astea sunt simple impresii pe care mi le-a lasat jocul actoricesc si scenariul… cine stie cum o fi in realitate.

Ca impresii generale pot sa spun ca m-a impresionat Harvard-ul. Nu stiu daca e exagerat sau nu, pentru ca n-am fost niciodata acolo, dar ceva imi spune ca nu si ca oamenii aia chiar sunt la nivelul ala de avansati ca resurse. Stiu ca au mai multe avantaje: sunt in USA in primul rand si in al doilea rand au totusi vreo 200 de ani mai mult ca vechime decat facultatile noastre, dar maaaaan…. ce diferenta! Sunt curioasa, oare zidurile alea adapostesc numai genii?

Dupa ce s-a terminat filmul am avut asa… un mic “wow” pe care nu l-am rostit, ci doar l-am gandit, mai ales cand am vazut ca pustiulica asta de Mark a facut toate astea la o varsta atat de frageda. La douaj’ de ani a schimbat practic intreaga lume intr-un mod atat de simplu si inteligent. Adica serios, voi de cate ori dati refresh paginii de Facebook? Daca imi cititi blogul va zic eu, sigur cel putin o data pe zi! Pana la urma nu ai cum sa nu stai pe Facebook, este o modalitate grozava in primul rand de a tine legatura cu prietenii, cu familia, in al doilea rand a devenit o sursa foarte mare de informatii. Peste 500 de milioane de utilizatori e totusi ceva!

Ah si ce mi-a atras atentia a fost inversunarea cu care s-a impotrivit publicitatii pe Facebook, ceea ce mi se pare o idee excelenta. In afara de acele mici bannere din partea dreapta, nu exista publicitate cum exista pe alte site-uri. E o dovada de respect fata de utilizatori si eu as zice ca Mark nu e un tip atat de innebunit dupa bani, nu e un lacom care ar face orice sa “iasa banu’ ” pentru ca probabil ar fi putut stoarce mult mai mult din afacerea asta, dar s-a multumit sa fie miliardar si Person of the Year in Times, anul trecut :))

Gata, o sa inchei postarea aici, ca deja am scris prea mult. Astept parerile voastre, scuzati greselile de orice fel si incoerentele din text. Sunt cam chiauna din motive personale 🙂 Bye

Ma simt uneori ca o incapere. Ca o camera inchis, cu tavan si pereti. Oricata lume e in camera pe care o constitui, tot ce simt e goliciune. Goliciune in privire, sunt departe. Goliciune in vorbe, pentru ca nimeni nu m-aude si nu vrea sa ma auda. Goliciune in suflet, pentru ca toti intra si pleaca. M-am pierdut demult, dar nici asta nu mai conteaza, ma aflu intr-un labirint prea complicat ca sa isi bata cineva capul.

Uneori lumea lasa gunoi in mine. Un gunoi pe care nu prea am cum sa il strang. N-am maini, n-am picioare, sunt doar o suprafata dreapta si nu foarte, care se uita la cei din jur. As plange, dar e inutil. As tipa si totusi nu scot un sunet. Nu vad pentru ce m-as mai zbate. Sunt cutremure zilnice aproape si rezist. Chiar daca imi mai cade o caramida, reusesc sa o pun la loc pentru ca imi dau seama ca de fapt nu s-a cutremurat niciodata pamantul.

Am experimentat superficialitatea si ignoranta. Au fost foarte bune, in sfarsit inteleg de ce e lumea asa. As vrea sa pot si eu sa fiu ca ei si totusi atatia sunt ca mine, desi eu nici nu vreau sa fiu.

Un alt fragment

V-am mai promis un fragment din “Viata pe un peron” de O. Paler si uite pe care l-am ales. Sunt aproape sigura ca la un moment dat toti v-ati simtit asa, poate nu in acelasi context doar…. “Jocul” de care vorbeste e sahul.

“Acest joc, nu stiu daca va dati seama, era destul de periculos. Pana atunci nu-mi pusesem la incercare decat memoria. Acum atacam chiar unicitatea fiintei mele. Dintr-odata, fiinta mea s-a rupt in doua. Una care juca cu piesele albe, alta care juca cu piesele negre. Aceste jumatati din mine se combinau, se refaceau, se reuneau, intr-o continua sfasiere si reconstituire a unitatii mele. Dupa un timp am renuntat si la tabla. Stateam intins in pat si ore intregi, cu ochii in tavan, ma luptam corp la corp cu mine insumi, cum zicea Van Gogh, dar nu ca sa creez ceva, ci ca sa castig o partida pe care in acelasi timp o pierdeam. […] Nu mai puteam castiga o partida fara ca ea sa insemne in acelasi timp o infrangere. […] Incepeam sa ma suspectez pe mine insumi si, cumva, sa ma apar de propria mea umbra sau s-o urmaresc banuitor pe furis ca sa-i aflu intentiile. Cel care ma privea din oglinda era adversarul meu. Trebuia sa nu ma uit in ochii lui ca sa nu ma divulg.”

Din punctul meu de vedre, daca nu ati experimentat niciodata aceste stari, sunteti cu adevarat niste persoane norocoase…

Decalogul lui Paler

De fapt, asa am numit eu fragmentul urmator din “Viata pe un peron” de Octavian Paler:

“Am si un decalog aici. Eu l-am scris si tot eu l-am atarnat pe peretele salii de asteptare. Cum ridic ochii, il vad. Si de fiecare data imi repet una din cele zece porunci. De fiecare data una singura, ca sa ma conving s-o urmez.
Iata-le cum suna:
Prima porunca: Sa astepti oricat.
A doua porunca: Sa aspteti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu cauta sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota.
[…] Cea mai grea de urmat e a treia. Chiar imposibil. Cum sa evit amintirile care nu ma ajuta sa traiesc in prezent? Cu ce raman daca alung amintirile? Nu raman cu nimic. Raman cu peretii scorojiti ai garii, cu ciorile, cu tufele de otetari care cresc langa peron. Nu, domnilor, nu pot sa urmez aceasta porunca. In zadar mi-am dat-o. Trebuie sa imi amintesc.”

Maine o sa mai public un fragment din aceasta carte care mi-a placut foarte mult.

2011

Incep prin a va spune La Multi Ani! Cu putina intarziere.

Nu am avut inspiratie sa scriu mai devreme si decat sa va plictisesc cu filosofii si nonsensuri am zis sa astept pana am ceva interesant de spus. Tot nu stiu daca e interesant ce am sa va spun, dar sa zicem ca imi asum riscul.

2011 intr-adevar il simt ca pe un nou inceput, l-am primit cu caldura si optimism, chiar daca raceala pe care am prins-o imi testeaza puterea gandului optimist. Am multe planuri si sunt entuziasmata de ce va urma, chiar daca maine o sa trebuiasca probabil sa merg la medic (mi s-au umflat ganglionii de la gat). Incerc sa nu ma deprim doar pentru ca nu am inceput-o cu dreptul din punct de vedere al sanatatii.

Asadar, maine astept sa se intample 2 lucruri… un telefon si o reteta de medicament care sa imi calmeze durerile si sa ma dezumfle, iar marti, cu putin noroc o sa am o veste mare pentru prieteni si familie, dar sa vedem, nu ma pronunt dinainte. Daca va fi tacere, stiti ce inseamna…

Tin sa precizez ca vara trecuta am dat jos 10 kg si credeam ca sarbatorile astea o sa imi aduca cateva kg in plus, dar uite ca raceala si durerea de gat ma impiedica sa mananc, ce paradox. Adica, din punctul asta de vedere eu ma bucur, desi oricum eu nu fac excese. E chiar groaznic sa fii bolnav, oricat de mica ar fi afectiunea pe care o ai… fie ca e o simpla raceala, o simpla durere de deget, de gat sau ce-o mai fi, e foarte incomod. Acum am gatul infasurat intr-un fular gros si ma simt de parca il am in ghips, nu pot sa il misc decat stanga dreapta… si atunci cu tot corpul, dar poate la noapte, Zana Paracetamol-Olinth-Ceaiuri-calde-si-Miere o sa ma faca bine.

La voi cum a fost Revelionul? Mi-ar placea sa citesc cateva comentarii frumoase despre cum v-ati distrat si cum va simtiti in 2011, la ce va astepti, ce dorinte v-ati pus etc.