Filme vs. Seriale

Cred ca perioada in care scriu despre filme a cam trecut pentru mine. De ce? Pentru ca nu prea ma mai uit, in primul rand. In al doilea rand rareori gasesc filme la care sa am ce sa scriu ( mai mult de 5 randuri) si in al treilea rand, imi vine greu sa scriu fara spoilere.

In sfarsit, am dat-o pe seriale pentru ca e toamna si au reinceput majoritatea. Eu si sor’mea suntem pasionate de seriale, asa ca avem o lista luunga de seriale pe care le urmarim de la bun inceput, pe care le-am abandonat si pe care le-am terminat. O sa incerc sa le enumar aici, imi amintesc ca am mai facut o data o lista, dar acum s-a cam dublat… asa ca, cele pe care le urmarim la momentul actual sunt: Grey’s anatomy, Private Practice, Supernatural, Life Unexpected, True Blood (doar eu), The Vampire Diaries, The Tudors (doar eu) , Pretty Little Liars, Brothers and Sisters (ma mai uit eu din cand in cand la cate un episod), Gossip Girl (se uita numai sorela la el, desi am vazut si eu un sezon-doua), Californication (doar eu), Modern Family, Sex and the city…

Dintre cele pe care le-am abandonat: Heroes, Flash Forward, 30 rock, Desperate Housewives, Roswell, Romantically Challenged, V, ER, News Radio, 2 and a Half Men, Charmed… etc

Pe care le-am terminat: Kyle XY, Prison Break, Married with Children, Seinfeld, Sex and the city, Gilmore Girls, 10 things I hate about you, The Nanny, Ally McBeal, Friends, Felicity… etc.

Astea sunt cele de care mi-am adus aminte, cu siguranta sunt mai multe de adaugat la cele terminate, daca le luam in considerare pe cele de la TV pe care le urmaream inainte cu fidelitate. Nu stiu daca ati observat, Sex And The City se afla la ambele categorii pentru ca ne-am apucat sa-l revedem. E usurel, e amuzant si merita revazut.

Din punctul meu de vedere, serialele sunt foarte bune atunci cand nu ai chef de altceva. Stii despre ce e vorba, stii personajele, asadar e un film mai lung, la care poti viziona continuarea in fiecare saptamana sau zi, depinde cum ai acces. Si in timpul unui episod din SATC, saptamana asta, am observat… de fapt, sorela a observat o greseala de filmare. Hihi. Vedeti si voi ce vedem si noi? 😀


In timp ce scriam postarea, ma gandeam la pasionatii de seriale… Ce-ar fi sa ne adunam toti intr-o zi, intr-un loc? Sa vorbim despre toate, sa ne cunoastem, poate chiar sa urmarim niste episoade pe un laptop? Astept parerile voastre. Spread the word and the love for TV series!

Un semn

Ma intorc acasa. Drumul e lung. Iar am gresit, iar sunt o proasta. De ce fac eu asta? Raspunsul imi intra in minte firesc si mi se face frig si incep in jurul meu sa rasara ca niste ciuperci, intrebari. Intrebari peste intrebari… semne de intrebare, o curba, o linie dreapta si un punct stangaci, sters si totusi, un semn.

Intru pe strazi, stau in masina, intre alte 3 persoane. Sunt de fapt departe, in luminile strazilor, in parfumul lui, in ochii lui, atingerea lui, bratele lui. Si totusi femeia de langa mine ma loveste iar, ma impunge, sigur o sa imi invineteasca bratul pana ajung acasa si revin. Revin in masina in care sunt. Aud copilul mic care plange. Incerc sa inchid ochii, apoi sa ma uit pe fereastra, dar femeia iar ma loveste in brat. Iar. Iar. Iar.

Imi simt pleoapele foarte grele si iar gandul ma duce departe. E la Unirii, e noapte, dar e galagie. E multa lume pe strazi, toti sunt veseli, toti indragostiti, toti asteapta pe cineva, toti au un “cineva”. Luminile sunt multe, frumoase, sunt reclame, afise, firme. Iubesc noaptea. Iubesc firmele luminoase. Imi plac cei care iubesc… da, in seara asta imi plac. Imi place sa ma plimb cu masina, imi place intunericul si imi plac luminile strazilor, imi plac mainile impreunate. Sunt numai tineri. Vreau sa ma asez pe sosea, sa ma uit la stele, la semafor. Nu vreau sa fiu singura, dar nu sunt. Esti langa mine si ma strangi in brate, ma saruti si mai mult decat mi-am imaginat vreodata, ma iubesti. E o iubire pura, de neclintit, de care nici nu ma indoiesc, care da clasa tot trecutului tau, o iubire care umbreste toata nefericirea din jurul tau. Esti fericit si sunt fericita. Imi place sa fim fericiti.

Alte ghionturi ma trezesc din vis, dar nu recunosc peisajul. Nu recunosc oamenii, nu recunosc casele, strazile. Unde sunt? Ma dau jos din masina, ii spun sa opreasca. Stiu unde sa ii spun sa opreasca, dar nu recunosc nimic. Nu stiu ce caut aici. Strazile nu mai sunt ca in copilarie, nu au dulceata tineretii in aer, nu mai sunt tantari cu roiul si gandaci pe stalpul de beton. Prietenii mei nu sunt aici. E doar un mare gol si am pornit la pas. Nu stiu unde sunt si nu stiu niciuna dintre strazile astea… nu cunosc nici orasul. Merg si merg incontinuu, imi vad umbra si cineva in departare imi face semn. Ma cunoaste. Cand vad persoana mai de aproape imi dau seama ca am ajuns acasa. Singurul loc pe care il cunosc. E singurul loc pe care il cunosc, pe care il iubesc, in care ma simt de cele mai multe ori in siguranta. E un fel de parte buna a marului stricat. Un mar stricat pe care zi de zi il urasc mai mult, in care nu ma regasesc. Casa mea e partea buna si tin la ea cu tot sufletul, asa cum tii la ultimele haine pe care le ai. Sunt multe de imbunatatit la ea, sunt multe defecte, multe lipsuri, dar e a mea, e locul in care sufletul meu rasufla usurat si spune “sunt acasa”, apoi se scutura de praf, se asaza in fotoliu, isi pune un pahar de apa si incepe sa scrie pe blog.

Un review special: Panza de paianjen – Cella Serghi

“Am inteles ca trebuie sa plec singura. Mi-a fost teama ca, dupa ce nu am putut articula intaiul cuvant, nu voi putea face nici intaiul pas. Dar am pornit, cu sufletul strivit, cu greutatea cu care ai umbla daca ar trebui sa ridici, pentru fiecare pas, piciorul cu amandoua mainile. Ma lasai sa plec, dupa miezul noptii, in bezna, singura.”

Stiti cu totii ca de mult timp imi caut de lucru. Zilele trecute ma uitam iar peste CV, pentru a mai pune o virgula, un semn diacritic, sa fac ceva pentru a fi mai atractiv. M-am uitat per ansamblu si m-am intrebat “ce striga CV-ul meu? Ce domeniu? La ce sunt eu buna?”. CV-ul meu striga “literatura” si raspunsul m-a intristat pentru ca nimeni nu cauta “literatura”. Toti cauta “marketing”, toti cauta “economist”, “contabil”, “programator”, pe cand al meu striga “literatura”, adica “scriitor”, adica “inutil”, adica “muritor de foame”. Nu striga numai asta, fireste, dar per ansamblu…. datorita (sau “din cauza”?) tuturor activitatilor/premiilor din liceu, CV-ul meu are stampila de “literatura”.

Si iata-ma in seara asta, cu aceeasi carte a Cellei Serghi in fata, “Panza de paianjen”, o carte pe care o savurez de o saptamana-doua si care nu as fi vrut sa ia sfarsit. Raspunsul imi apare din noua in minte, “Literatura”, dar care este intrebarea?

Cum as putea sa descriu cartea acestei femei minunate? Autobiografie? Roman de dragoste? Nu. Nu este un roman de dragoste. In nici un caz asta. “Panza de paianjen” este de fapt o carte despre razboi. Da, e o carte cu lupte, cu victime si morti. E o carte trista, dar optimista in acelasi timp. E viata unui om. Oamenii sunt incredibil de barfitori in general, cum de cartea asta nu a avut mai mult succes? Cum de nu vorbeste toata lumea despre ea in sus si in jos? Cum de nu am citit recomandari? CUM??? Oamenii barfesc… si aici, in fata noastra, avem viata unui om. In pagini. In litere. In sentimente, emotii, trairi, descrieri, culori, dialog, naratiune, prejudecati, oameni. Oameni.

Nu am cuvinte sa descriu frumusetea acestei carti, complexitatea ei. Nu am puterea sa va spun de ce o recomand, pentru ca vorbele mele palesc in fata acestui talent. Si stau si ma gandesc… Stiti… in liceu… aveam de citit, ca fiecare generatie, “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. In primul rand am gasit-o foarte greu la biblioteca. Mi-a cumparat-o sor’mea dintr-un anticariat si am inceput astfel sa o citesc, cu intarziere. M-am zbatut sa o duc la capat, m-a pierdut, m-a dezamagit pentru ca toata lumea era innebunita dupa ea si spunea ca e foarte misto si ca pe ici-si pe dincolo. Pe mine nu m-a prins. E un mister. Nu m-a prins niciodata. Am incercat in prima faza sa citesc rezumatul si sa invat pe dinafara ce se intampla in carte. Ca un papagal. Nu am reusit pentru ca eu de obicei nu reuseam sa scriu un comentariu sau o lucrare pe baza unui roman pe care nu il citisem. Si ce daca stiam ce se intampla in mare… era egal cu 0. Rezumatul imi intra pe o ureche si imi iesea pe alta.

Nu stiu daca acum l-as intelege diferit, daca m-ar atrage. Sincera sa fiu nici nu vreau sa mai incerc, la cat de mult m-am chinuit sa o duc la bun sfarsit. Nu, nu am reusit nici pana in ziua de azi sa termin “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Bate-ma. N-am putut. Asta e. Ma impac cu incapacitatea de a trece peste paginile romanului lui Camil Petrescu.

Fac aceasta comparatie si ma gandesc la Camil Petrescu pentru ca in cartile lui a fost un singur lucru ce mi-a lipsit si peste care n-am putut sa trec. E un lucru pe care l-am regasit din plin la Cella si anume, sufletul. Eu nu am simtit urma de sinceritate sau suflet in paginile scrise in 1930 de Camil Petrescu. Cine sunt eu sa critic? Un simplu cititor. E parerea mea. In orice caz, ma bucur ca Petrescu a fost unul dintre acei multi care au incurajat-o pe Cella Serghi sa scrie.

Viata ei, povestea ei, merita stiute, merita traite. Eu am trait si am plans alaturi de paginile ei. Si acum imi vine sa plang cand imi aduc aminte pasaje din carte, dar imi dau seama ca s-a terminat. Si viata ei si cartea. S-a terminat razboiul… s-a terminat lupta ei dusa cu viata. S-au terminat din momentul in care a inceput sa scrie tind sa cred.

Iata, ma regasesc in fata cartii inchise, cu intrebarea in gand… Ce i-a salvat pana la urma viata?

Si raspunsul mi se propteste in minte precum fulgerul care lumineaza firesc pe timpul furtunii: Literatura.

Si poate nu vi se pare mare lucru, intr-adevar scriitorii sunt muritori de foame. Nu ma consider scriitoare, nici macar cand mi-a aparut povestirea intr-o carte tiparita nu m-am considerat scriitoare. Poate norocoasa, dar nu “scriitoare” pentru ca nu ma vad capabila de asemenea maiestrie, de asemenea pagini, asemenea romane sau poezii. Nu mai scriu la modul serios de ceva vreme pentru ca… poate n-am suficienta incredere in mine, suficient curaj sau suficienta dorinta de afirmare. Poate n-am suficienta vointa sa scriu pur si simplu. Cui ii pasa? Nici nu vreau sa am poate, dupa ce ochii mei trec peste asemenea randuri, ca ale Cellei, am impresia ca nimic nu poate fi mai bun.

Ca sa inchei… pentru ca e foarte tarziu si mi-e somn. Raman cu o curiozitate: De cate ori “contabilitatea”, “programarea” sau “marketingul” au salvat o persoana de la sinucidere, de la inec, de la mizerie si nefericire? Imi imaginez ca nu prea des. Ei bine, o sa pun capul pe perna in seara asta cu mandria ca CV-ul meu striga “literatura”, chiar daca sunt somera, pentru ca cel putin stiu ca e mai mult decat un domeniu pentru cei care stiu sa inteleaga. Stiu ca e o stare. Stiu ca e o fericire pentru unii. Stiu ca unii o scriu si altii o citesc cu acelasi interes, cu bucurie, cu simplitate, cu usurinta, cu claritate. Stiu ca pentru multi e o salvare.

Noapte buna.

O zi de care chiar mi-era dor

Ieri a fost o zi plina, care a inceput interesant, apoi a evoluat spre bine si s-a sfarsit in rau.

Sa incep prin a spune ca am condus din nou singura (adica fara un sofer experimentat langa mine)… Prima oara a fost acum mai bine de un an… si atunci aveam cat de cat experienta deoarece conduceam zi de zi. Acum a fost ceva mai special pentru ca nu am mai condus de vreo luna si apropo, sa va spun cum m-am hotarat sa o fac.

Trebuia sa mergem la posta, sa ne luam faimosul somaj… (v-am vorbit si despre el) si cu toate ca aveam masina acasa si nimeni nu avea nevoie de ea, am decis sa mergem cu minunata “caruta” din motive de siguranta. Cand asteptam in statie, vad inaintea noastra un grup vesel de oameni care radeau si se bateau pe spate cu o sticla de bere ieftina in mana. Dupa experientele nefericite de zilele trecute in care era (serios vorbind) sa vomit din cauza mirosurilor din jurul meu, dupa ce am mers cu un betiv care dadea viata atmosferei si cocalari-pustani care tipau si faceau ca toate maimutele din jungla, dupa baba-muratura care a zbierat ca ea nu sta cu geamul deschis langa ea ca “sa vii DUMNEATA sa stai aici” (bine ca nu tipa la mine), deci dupa toate astea… am zis “stop”.

Mi-am zis “daca astia cu berea in mana si glumele ieftine la bord se urca in masina, plec, ma urc la volan, gata!” Toate bâtele conduc şi fac greşeli de n-au stres, eu de ce să merg cu fauna? Dupa ce s-au urcat cei 3 crai de la rasarit, m-am întors cu soră-mea acasă şi deci, l-am întrebat pe tata dacă mai are nevoie de maşină şi mi-a zis că nu, aşa că mi-a dat cheile şi am plecat.

Nu am mai stat să mă gândesc la îndoielile pe care le aveam în legătură cu cât de bine o să conduc, dacă lovesc ceva pe drum sau dacă o să am vreo defecţiune tehnică, dat fiind faptul că este o Dacie 1310… nu m-am mai gândit la nimic şi totul a venit firesc. Nu mi-a fost nici măcar frică. Şi de ce mi-ar fi fost? Drumul era scurt şi liber, iar eu am permis de 3 ani… din care, ce-i drept, am condus mai putin, dar ce conteaza? :))

Şi a fost foarte OK per total 🙂 Cred că am condus chiar mai regulamentar ca niciodată. Singurele mici probleme au fost… cu faptul ca nu am parcat fix pe mijlocul liniilor care marcheaza spatiile de marcare, ba o lasasem chiar stramb, dar am indreptat-o, apoi am avut ceva probleme ca nu intra in viteza I… şi cam atat. La semafor am ajuns o data prima si nici nu se daduse verde bine că idiotul din spate a şi claxonat, cu toate că am plecat cu rotile scârţâind ( i love to do that :)) ) , dar ce să le faci ? În orice caz, am fost foarte multumită de mine însămi. E un sentiment interesant, pe care il experimentez de-a dreptul rar. Ah da, un alt motiv pentru care am luat masina, a fost pentru ca aveam cumparaturi de facut si de carat, banii primiti trebuie si cheltuiti…

Si check this out… pe distanta parcursa, benzina ne-ar fi costat maxim 5 lei, pe cand biletele la caruta ar fi costat 8, eh? Afacere.

Şi dupa ce am terminat cu aceasta aventura, care m-a ajutat sa fac pace cu propria persoana in ideea de “am facut si eu ceva bun si util azi”, m-am apucat sa il ajut pe tata sa stoarca strugurii pentru must. Acestea fiind spuse, am mai muncit 2-3 ore… si nu m-ar fi deranjat daca nu as fi facut o salbatica febra musculara la maini, care m-a facut sa urlu de durere in timpul noptii, pe la 1.30.

Nu puteam sa imi indrept mana, ca durerea mi se ducea in tot corpul. M-am trezit aproape in lacrimi si am luat un Nurofen dupa ce m-am dus si am cautat ca disperata un unguent, cu mana indoita de parca as fi avut un handicap. A fost oribil si durerile de tipul asta le-am mai experimentat la picioare, cand eram mai tanara si am coborat pe Kalidenru, nici nu va imaginati cat de cumplit e. Una e febra musculara normala, alta e sa te doara de sa te treaca toate apele. Apropo, chiar imi ardea faţa de la durere cand m-am trezit.

Fireste, febra nu a trecut, dar mi-e ceva mai bine si pot sa imi intind mana… desi nu pot sa o tin perfect dreapta. Cam asta a fost ziua mea plina de realizari si peripetii, o zi cum demult n-am mai trait, o zi de care chiar mi-era dor.

Cheers.

Springtime de la Universitate (review)

Am descoperit azi cum poti baga burta in draci pe bani putini. Nu prea am mai dat de locuri unde sucu’ la 330ml sa coste mai putin de 4 lei, dar iata ca cei de la Springtime mi-au facut ziua frumoasa… si mai putin frumoasa…

O sa scriu aici cate cuvinte despre experienta Spring, pro-uri si contra-uri. Nu e o postare platita de nimeni, nici facuta cu reavointa, asta-i doar un blog, eu sunt doar un om, care azi a fost client in acest fast-food. Asta ca sa clarificam posibile neintelegeri care ar putea aparea.

La PRO:

  • Servire rapida
  • Mancare buna (cel putin pizza) si proaspata
  • Preturi exceptionale (a se citi foarte mici pentru centrul al Bucurestiului)
  • Pozitionare buna, la indemana, aproape de metrou
  • Cafea buna

La CONTRA:

  • Personalul de cacat
  • Putin cam inghesuit, tavanul jos imi dadea o teribila senzatie de claustrofobie. Si pe langa asta mai era si foarte cald pentru ca nu dadusera drumu la aparatul de aer conditionat
  • Serviciul de servire e cam aiurea. Platesti, apoi te duci sa lasi bonul, apoi astepti pana e gata comanda, apoi te duci sa o ridici… apoi… apoi… si se mai uita si alea urat la tine ca nu stii cum merg treburile, de parca eu mananc in fiecare zi acolo, parca n-a fost a treia oara in viata mea cand am intrat la ei.. Pfff, ma lasi…

Cam astea ar fi. Stiu ca avantajele sunt mai multe decat dezavantajele, dar pentru mine conteaza foarte mult personalul… asa ca a reprezentat un MARE minus partea asta. Recunosc ca preturile mi s-au parut foarte bune, mai ales ofertele speciale. Spre exemplu, eu mi-am luat o pizza si o cola la doza cu doar 10 lei, iar pizza a fost foarte gustoasa si nici nu am putut sa o termin. Sa nu mai zic de cafea, care pe langa faptul ca a fost buna, a fost doar 2.5 lei.

Concluzia… ? Am aflat un loc bun unde poti manca bine si ieftin, dar trebuie sa ai nervi de otel sa comanzi… si multa ignoranta la bord. That’s all.

Cya.

Stele pe un cer care nu cere

Uita-te la noi:
Doi straini cu sentimente,
Doi straini ce se cunosc.
Patru ochi ce se privesc
Si privesc in jur, in gol.
Cautam tacere.

Doua inimi care bat.
Doua guri care zambesc.
Un geam transparent
Langa care se intampla
Realitatea.

Ne zbatem intre o Tigara si o Cafea.
Ne muscam orgoliile.
Ravnim ca doi straini care vor
Cunoastere.

Doua lacrimi stapanite si
Ascunse intr-un buzunar de ochi.
Un cutit incins si rosu
Ce trece prin stomac
Dar pe care
Un strain nu-l vede.

Poll si lista de filme

Muzica. Filme si seriale. Literatura scrisa si citita.

Muzica ma linisteste, imi permite sa fac lucrurile mai usor. Restul imi ocupa timpul si mintea, ceea ce e foarte relaxant.

Dupa ce am terminat Omul Invizibil, vazand-o si pe draga mea sora ca citeste Henry Miller cu asa patos, mi s-a cam facut si mie pofta de lecturat. Problema e ca nu stiu de ce sa ma apuc. Am 2 carti incepute, Marele Singuratic a lui Preda si Eat, Pray, Love de E. Gilbert. Eat, Pray, Love este o carte super tare, de care m-am indragostit si inca sunt indragostita, singura problema mi-e suportul. O am in format electronic si parca ma tenteaza sa o scot la imprimanta, dar… neah, nu stiu. Si Marele Singuratic… mmm, nu prea ma mai atrage, nu stiu de ce si e pacat ca am citit o parte considerabila din el, dar parca o lalaie… In orice caz, vreau ceva care sa imi placa de la inceput pana la sfarsit asa caaaa…

O sa pun un poll aici si o sa ii rog pe cei care au citit cartile pe care le enumar sa mi-o recomande pe cea care le-a placut cel mai mult. OK? O sa las poll-ul doar cateva zile, asa ca dati blogul mai departe, sa voteze cat mai multa lume si astfel sa ma apuc de citit. O sa fac si un review daca o sa imi placa foarte mult. Si probabil o sa fie un review care contine spoilere, dar o sa anunt de la inceputul articolului.

Pentru cei care iubesc filmele si care intra pe aici pentru reviewuri… Nu pot decat sa va fac o mica lista cu ce am vazut in ultima vreme, cu o parere si un scurt rezumat si sa va las pe voi sa decideti ce si cum.

Asadar, in ultima saptamana sa zic…. Am vazut in jur de 4-5 filme.

Mulholland Drive – film din 2001 cu o tipa superba, bruneta, de care pe parcursul filmului m-am indragostit. Sunt sigura ca si voua o sa va placa atat tipa cat si filmul (mai ales daca sunteti barbati…. ) Filmul incepe cu un accident de masina in care e implicata si bruneta de care va spun. Ea pleaca de la locul accidentului cu o rana la cap, ajunge intr-o casa si asa o intalneste pe Betty, o tanara talentata care a venit in Hollywood pentru a-si pune pe picioare o cariera. Bruneta sufera de amnezie, dar bine ca-i Betty acolo sa o consoleze si sa o ajute. Betty e blonda, apropo. Deci o blonda si o bruneta… ce poti sa vrei mai mult? Filmul e lung, are in jur de 2 ore jumate aproape, dar merita… dupa cum spuneam, oricum cred ca era de preferat sa fie mai lung.

Micmacs este un film frantuzesc, ingenios, facut de regizorul care a realizat si Amelie, adicatelea Jean Pierre Jeunet. E un film simpatic, care merita o vizionare, daca nu chiar doua pentru a-l intelege mai bine si pentru a observa detaliile.

Snatch, tot film mai vechi, de prin… nici nu stiu, 2000? Cam asa. Cu Brad Pitt. Un film… cu gangsteri, mafioti, care nu m-a impresionat. Adica are niste glume foarte simpatice si actorii joaca bine, dar modul in care e filmat…. te zapaceste de cap, mai ales ca nu eram in stare sa stau sa acord 100% atentie filmului. Deci daca nu stai sa macerezi filmul, sa ii acorzi atentia necesara, te pierde, te plictiseste sau poate s-a intamplat asta doar cu mine.

Ultimul film lansat al lui Edward Norton, Leaves of Grass, aduce in prim plan viata unui profesor de engleza, care ia o intorsatura neplacuta in momentul in care afla ca fratele lui geaman a murit. Si asta merita vazut bicoz…. e dragut, pune probleme interesante si Edward Norton… ramane Edward Norton… A DAMN HOT PIECE OF ASS!! 😀

Cam atat pentru moment. Nu uitati de poll, please!

Free time

Poate nu imi mai vin idei de accesorii bune de pus pe Handmade by Lexis, dar din cand in cand imi place sa ma joc cu fardurile pe care le am si sa creez posibile combinatii de culori. Daca vreun barbat, vreodata, o sa ma iubeasca cu aceeasi intensitate cu care o sa il iubesc eu, vreau sa citeasca in ochii mei tot ce are de citit si sa ii aprecieze la adevarata valoare.

E singura parte din fizicul meu cu care nu am o problema, care imi place neconditionat, pe care o consider frumoasa si ii multumesc mamei nu numai ca mi-a dat viata si ca m-a crescut, dar si pentru ca mi-a dat ochii astia.

Ce pot sa zic? Am o pasiunea pentru iris. Toata lumea stie ca am o obsesie pentru ochii albastri, dar pe cat imi plac, nu stiu daca i-as da in schimb pentru ai mei. Ai mei mi se potrivesc mie. Sunt eu. Cred ca “ochii sunt oglinda sufletului”, nu este o zicala, ci un adevar. Si mai cred ca in ochi poti citi atat sentimentele, emotiile unei persoane cat si vechimea sufletului ei. Am dat de oameni cu privirile crude, cu privirile inocente si de oameni trecuti prin viata, care privesc lumea cu o intensitate neobisnuita. Eu nu stiu in ce categorie intru.

Oricum, azi avem 2 machiaje, unul rosu si unul albastru. Nu pot sa ma hotarasc care dintre ele imi place mai mult, asa ca mai bine imi spuneti voi pe care il preferati.






Omul Invizibil – cartea (review)

Am trecut in revista lucrurile pe care o fiinta umana le socoteste demne de invidiat. fara indoiala ca fiind invzibil ai posibilitatea sa le capeti, dar odata obtinute, ti-e imposibil sa te bucuri de ele din aceeasi pricina.

O sa incep prin a spune ca H.G. Wells m-a atras ca autor, ca om, ca personalitate, inca de acum cativa ani. De fapt, de cand s-a facut filmul The War of The Worlds si m-am informat mai mult despre el.

Acum mult timp, nici eu nu mai stiu cat, m-am apucat de citit Omul Invizibil. E un roman micut, de vreo 200 de pagini in care Wells ne poveste despre intamplarea fericita sau mai bine spus necazul unui om de stiinta care fireste, dupa titlu, a reusit sa devina invizibil. Mi-a luat mult timp sa o termin pentru ca din pacate am intrat intr-o perioada in care am refuzat sa ma recreez citind sau uitandu-ma la filme, asa ca am tras de ea mult si bine. Abia in seara asta am terminat-o.

Exista si o ecranizare a cartii, de prin 1933, pe care nu am vazut-o inca…. adica cred ca nu am vazut-o. Nu stiu, imi amintesc ca era un film despre un om invizibil pe ProTV acum multi ani, dar nu stiu daca are de-a face cu cartea sau nu si sunt prea multe rezultate la IMDB ca sa imi dau seama. Poate era de fapt unul dintre seriale. Nu stiu.

Cartea a fost publicata in anul 1897 si vreau sa v-o recomand pentru ca… in mod normal mie nu imi plac romanele SF si chiar daca am lalait-o si am terminat-o greu, chiar merita, mi-a placut. Are un stil usor, chiar daca e scrisa la sfarsitul secolului al XIX-lea si Wells are intr-adevar un mod aparte de a spune o poveste.

Eu eram mai mult curioasa cum e The War of the Worlds, deoarece stiti cu totii ca lecturarea romanului la radio a lui Orson Welles, in 1938, a produs panica si haos general printre ascultatori. Si daca nu stiati, stiti acum. Asa ca mi-am zis “Cat de real poate fi scrisa?”, ei bine, nu am aflat cat de real e scrisa, dar daca isi pastreaza stilul in absolut toate romanele, nu mi-e greu sa ghicesc.

Nu stiu daca o sa continuu cu H.G. Wells. Cred ca nu, dar cu siguranta intr-o zi o sa citesc si Razboiul Lumilor. Curiozitatile mele, mai ales in materie de carti si filme, trebuie mereu satisfacute.