Let the right one in (review)

Please, Oskar… Be me, for a little while.

Let the right one in nu mi s-a părut genul “romance” după poster, cu toate că era pus la această categorie. După ce am văzut jumătate din el, mi-am dat seama de ce ţine de “romance”, dar eu aş caracteriza filmul mai mult ca fiind interesant, ciudat şi creepy. Per total, bun.

Un băiat de 12 ani întâlneşte o brunetă frumuşică, de-o vârstă cu el. Cei doi încep să se placă şi se “cuplează” atât cât pot doi copii. Adică nu în mod porno sau altceva de genul, înţelegeţi? Şi asta e foarte tare la filmul ăsta… iubirea asta ciudată, plină de sânge, dar pură… Fata e vampir şi cu toate astea lucrurile neobişnuite se petrec cu un ton… normal. Nici nu prea ştiu cum să explic, probabil asta e partea “creepy” la care mă refeream şi mai devreme.

Filmul este suedez, mie mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că actorii nu rostesc cuvintele pe care le aud. Lina Leandersson e genială în film, îşi joacă foarte bine rolul, la fel şi puştiul-Kåre Hedebrant , dar ea iese mai mult în evidenţă. Eli îl iubeşte pe Oskar şi tocmai de aceea îl îndeamnă să răspundă violenţelor celor de la şcoală care îşi băteau joc de el, iar dorinţa asta de a-l ocroti pe băiat e ceva relativ nou sau cel puţin nu atât de întâlnit în poveşti, mai ales în cele cu copii.

Pentru că mi-am propus să analizez un pic şi titlurile atunci când sunt mai interesante, “Let the right one in” cred că se referă şi la casă, dar şi la suflet. Eli reprezintă pentru Oskar atât o persoană iubită cât şi una capabilă să îl ocrotească sau răzbune, după cum spuneam şi mai sus.

Mai mult nu ştiu ce să vă mai spun, este unul dintre acele filme care nu te lasă cu foarte multe cuvinte la dispoziţie. Dacă l-aţi văzut să îmi spuneţi cum vi s-a părut, dacă v-a plăcut şi dacă nu l-aţi văzut, aştept să îl vedeţi şi să îmi lăsaţi apoi un comentariu cu impresii.

Eternal sunshine of the spotless mind (review)

sursă poză: imdb

You can erase someone from your mind. Getting them out of your heart is another story.

Eternal Sunshine Of the Spotless Mind e un titlu cam lung, aş fi crezut iniţial că asta l-ar fi făcut un film slab, pe care nu o să îl reţină lumea. Am impresia că titlurile lungi se uită uşor. Ei bine, uite că Michel Gondry mi-a anulat superstiţiile şi împreună cu doi actori de excepţie, a construit o mică capodoperă de Oscar.

Joel Barrish şi Clementine Kruczynski sunt doi tineri îndrăgostiţi care trăiesc începutul unei poveşti frumoase de dragoste, până când la un moment dat, lucrurile nu mai merg atât de bine şi Clementine decide să încerce o procedură experimentală şi îl şterge pe Joel din mintea ei. Joel, rănit de gestul ei, face acelaşi lucru, aducându-şi aminte pe parcursul procedurii motivele pentru care s-a îndrăgostit de Clementine.

Filmul excelează prin ideea per ansamblu, adică sincer… câţi dintre voi nu au vrut la un moment dat să şteargă din memorie anumite persoane sau anumite evenimente dureroase? Şi pe lângă ideea bună din start, avem doi actori foarte buni – Jim Carrey şi Kate Winslet- şi imaginaţia bogată a directorului, care a ştiut să zugrăveasca filmul în dimensiuni şi culori pentru a transmite sentimentele personajelor cât mai bine. Sentimente umane, trăiri prin care ar trece oricine în situaţiile lor. Lucrurile nu merg întotdeauna bine, dar cumva, aşa trebuie să se întâmple şi oricât de mult ne-am strădui să uităm, nu putem. Nu putem ignora sentimentele pe care le avem pentru cineva, în ciuda a ceea ce am vrea/ nu am vrea să mai simţim… şi asta e o lecţie pe care o înveţi ori the hard way, ori the easy way. În cazul celor doi a fost the hard way.

Pentru că am început de la titlu, vreau să termin tot cu titlul. E într-adevăr unul potrivit, mai potrivit de atât nu exista, zic eu, pentru că într-adevăr mintea umană este etern uimitoare. Destinul e unul singur pentru fiecare dintre noi, indiferent de ce vrem, indiferent de ce ne obligăm să facem, inevitabilul n-are soluţie. Ar trebui să nu mai luptăm atât cu noi înşine, iubirea (fie ea de viaţă, de persoană, de orice o fi) le va rezolva pe toate.

Everybody’s fine (review)

People changed, life is changed. Today you shake hands with somebody, you gotta count your fingers to make sure you got five fingers back.

Am plâns ca un copil la Everybody’s Fine. Nu ştiu dacă am plâns pentru că a fost un film foarte emoţionant sau doar a avut un impact deosebit asupra mea… chiar nu ştiu, dar cert e că m-a impresionat.

Kirk Jones a reuşit să aducă în prim plan trăirile unui bărbat rămas văduv, care se simte singur cu toate că are 4 copii adulţi care au la rândul lor familii. Cu toate că medicul îl sfătuieşte să nu facă eforturi prea mari, din cauza problemelor cu inima, Frank se hotărăşte să plece să îşi vadă copiii. Pe parcursul vizitelor Frank îşi dă seama că nu cunoaşte mai deloc vieţile lor, că singura care i-a crescut şi a menţinut relaţia dintre ei era soţia sa. Încearcă să recupereze timpul pierdut, dar pentru unul dintre copiii săi este mult prea târziu.

Rolul lui Frank Goode este jucat de spectaculosul Robert De Niro, iar în roluri secundare îi regăsim pe Drew Barrymore ca Rosie, Kate Beckinsale ca Amy, Sam Rockwell ca Robert şi Austin Lysy ca David, toţi aceştia fiind copiii lui Frank.

Când spun că filmul m-a impresionat, mă refer în special la unele scene din film. Cred că se întâmplă des ca taţii să nu îşi cunoască cu adevărat copiii. Ei se axează pe soţii şi mentalitatea “eu aduc bani în casă, tu ai grijă de copii” există în toate ţările, chiar dacă aş fi crezut iniţial că la noi este mai… pronunţată, dat fiind faptul că suntem mai puţin civilizaţi şi mai puţin desprinşi de mentalităţile învechite de la ţară. Poate ăsta e unul din motivele pentru care mi-a plăcut filmul, pentru că pune o întrebare inteligentă… ce te faci când nu mai e soţia? Ce te faci când îţi dai seama că proprii copii te mint şi se ascund de tine pentru că tu nu ai fost în stare să menţii o relaţie sănătoasă? De ce să te mire că nu te vizitează mai des, că nu te sună mai des, dacă tu ai fost doar cel care a “adus bani în casă” pentru că aşa ai vrut tu să fii? Vorbesc aşa pentru că ştiu cazuri concrete, din realitate, unde lucrurile astea se întâmplă şi chiar au efecte negative asupra viitorilor adulţi şi nu mi se pare OK, aşa cum nici celor care au făcut filmul nu li se pare OK.

Frank abia când îşi pierde soţia realizează toate astea şi începe să regrete că nu a fost mai apropiat de Amy, Robert, David şi Rose de la bun început. El reprezintă totuşi un caz fericit pentru că unii nici măcar după ce pierd ultima “legătură” cu proprii copii nu îşi dau seama unde au greşit şi nici nu încearcă să se îndrepte.

În fine, ştiu că sun ca o placă stricată, dar filmul chiar merită văzut… De altfel, majoritatea filmelor la care o să mai scriu reviewuri se încadrează în categoria “de văzut”, din punctul meu de vedere, normal…

Waitress (scurt review)

Could solve all the problems of the world, that pie.

Waitress este un film de care am făcut rost la întâmplare. E din 2007 şi trebuie să spun că a fost o surpriză foarte plăcută. Are un cum să zic… parfum de prospeţime, e original, ăsta e cuvântul şi acum hai să fim serioşi… despre câte filme poţi spune că sunt originale? Găseşti aproape 1 la 50 în zilele astea.

Jenna Hunterson, interpretată de Keri Rusell, este o chelneriţă măritată cu un tip chipeş, dar foarte violent şi cam ţăcănit, cu care urmează să aibă un copil. Sarcina îi dă peste cap toate planurile de a fugi de acasă, iar când merge să îşi facă un control medical dă de Dr. Jim Pomatter cu care începe să aibă o aventură.

Cam asta ar fi pe scurt, nu are rost să spun mai multe. Filmul are multe părţi amuzante, dar şi unele destul de triste. Scoate în evidenţă ce trebuie să îndure unele femei de la bărbaţii cu care convieţuiesc, dar ce îmi place cel mai mult este relaţia dintre doctor şi Jenna. Doctorul este total opusul lui Earl (soţul ei), este iubitor, afectuos, drăguţ, dar este şi foarte ciudat… şi spun ciudat într-un mod pozitiv, nu negativ.

Jenna are şi ea ceva aparte. Pe lângă faptul că este frumoasă, este şi talentată în bucătărie (tot filmul e construit o dată cu faimoasele plăcinte ale Jennei) şi inteligentă. Cu ajutorul prietenilor, ea reuşeşte să ia deciziile potrivite în final.

Filmul cam ţine întrebarea “oare o să reuşească să fugă de soţul nebun?” suspendată până la un moment dat. Alegerea ei pare simplă, să fugă cu doctorul, pur şi simplu. Cine nu i-ar da un şut lui Ion cu prima ocazie?

În orice caz, Waitress a fost unul dintre filmele care mi-a plăcut cel mai mult în ultima perioadă şi consider că a meritat o oră jumate din viaţă pentru a-l viziona :)) Sper să fiţi şi voi de aceeaşi părere după ce îl vedeţi.

Edge of Darkness (review)

I’m gonna advise my department of one, which is me, to allow you to continue your investigation even though you sometimes burn evidence in your own back garden.

Zilele care urmează sper să aducă pe blogul ăsta o ploaie de reviewuri, pentru că în ultimele zile m-am uitat în prostie la filme. Aş putea să scriu un blog despre toate cele peste 1000 de filme pe care le-am văzut in my life sau aş putea începe un blog asemănător cu cel al Juliei Powell. Chiar, asta e o ideea bună, poate o să încerc. 524 de filme în 365 de zile?

În fine, subiectul de azi e Edge of Darkness – filmul.

Martin Campbell a încercat o reţetă care a fost un succes de multe ori. Bineînţeles, el a trebuit să găsească un ingredient în plus, dar s-a potrivit acel ingredient? Hmmm… eu aş zice că da. Te ţine intrigat, pe mine una m-a ţinut atentă şi Mel Gibson, nu că aş fi mare fană, dar la fiecare cadru gândeam “Doamne, cât a îmbătrânit!” Cu toate că a îmbătrânit, încă joacă bine. Am început să vorbesc despre vârsta lui fără să îmi dau seama chiar că ăsta e factorul care face filmul uşor neverosimil.

Subiectul e următorul – Thomas Craven (M. Gibson) este un detectiv/ofiţer care încă frecventează birourile şi locurile crimelor. Fiica sa e omorâtă chiar când ieşeau din casă şi iniţial se bănuieşte că ar fi fost o greşeală, că ucigaşii ar fi încurcat persoanele şi că Thomas era de fapt ţinta. După câteva cercetări, Thomas îşi dă seama că ucigaşii au nimerit pe cine voiau şi începe să îşi pună întrebări în legătură cu jobul pe care îl avea fiica sa. Începe să caute tot mai mulţi prieteni de-ai fetei, se foloseşte de toate resursele (pentru că era detectiv, doh!) pentru a găsi informaţii şi în final află de ce şi cine o voia moartă.

Per total mi-a plăcut filmul. Se aseamănă din unele puncte de vedere cu Taken, în care Liam Neeson bate în stânga şi în dreapta ca să afle unde au dus-o proxeneţii pe fiica lui. Făcând o comparaţie, Taken e mult mai bine construit decât Edge of Darkness pentru că este mult mai verosimil, de fapt… cred că e chiar făcut după o poveste adevărată dacă nu mă înşel… nu mai ştiu. În orice caz, Liam se ţine mult mai bine decât Mel şi e puţin patetic cum toţi cei care vorbesc cu Mel sunt linşaţi pentru că au transmis informaţii preţioase mai departe, dar tatăl fetei e OK tot filmul şi abia după ce află tot, o mierleşte. Adică, hai să fim serioşi, aşa cum au omorât-o pe fi-sa, puteau să îl omoare şi pe el pentru că aflase tot ce era de ştiut şi pentru că lucra cu poliţia. Dar aşa nu, toţi ceilalţi mor, dar el se plimbă cu hamburgerul pe stradă şi mănâncă fără nici o grijă că cineva i-ar trage un glonţ în cap.

Cam asta ar fi singura chestie care mi s-a părut trasă de păr, în rest e OK. Are şi părţi amuzante (apropo de vârsta înaintată a actorului) cum ar fi gâfâielile şi oboseala după ce îi trage unuia 2-3 pumni. Adică nu ştiu dacă aşa era scenariul, dar totuşi… dacă vrei să pară un tată disperat şi un poliţist dur, nu-l lăsa să gâfâie după 3 pumni şi două picioare. Beat the crap out of them, and then breathe. I mean really, look at Liam :)) Mă rog un argument ar putea fi că e detectiv şi nu poliţist sau agent, dar orişicum…

Îţi mulţumesc oricum-te-oi-numi

“Căruţa”, aşa am intitulat mijlocul de transport în comun cu care ajungem la metrou. De fapt, sor’mea e naşa, ea a venit cu ideea. O idee bună, după cum am tras eu concluzia azi, când am crezut că şoferul vrea să ne demonstreze că poate merge chiar mai încet decât o căruţă… ba nu! Mai încet decât o maşină ce conduce un cortegiu funerar!

Căruţa e un fel de reality show. Nu mai ştiu dacă am mai scris asta aici. Vezi numai stereotipuri şi majoritatea îţi cam taie calmul sau respiraţia. Calmul când se ţipă în ureche ta în ţigănească şi respiraţia când dai de vreun sconcs care nu ştie nici acum rolul apei, săpunului şi deodorantului (sconcşii îi întâlneşti cel mai des). Pe timpul verii, în căruţă este foarte aglomerat. Există câteva tipuri de oameni care nu deschid vara geamurile pentru că “îi trage curentul” şi există câteva tipuri de oameni care deschid geamul toamna sau iarna pentru că vor mai multă răcoare decât în maşinile neîncălzite. Există copii de 1-2 ani care strigă pe voce piţigăiată “Dă-te-n pula mea” şi scapă doar cu un zâmbet de admiraţie de la mamele lor care spun şoptit “măi, mamă, ţi-am zis să nu mai vorbeşti aşa”.

Există şoferi care vorbesc tot drumul la telefon şi conduc cu o singură mână, şoferi amabili, şoferi mai puţin amabili, şoferi care conduc bine, şoferi care nu conduc bine, dar toţi au în comun faptul că merg încet pe o anumită porţiune a drumului. În orice caz, azi am mers cel mai încet… probabil şi când parchezi lateral foloseşti mai multă viteză. Azi chiar am crezut că o să se oprească motorul. În fine.

În general, fiecare om care urcă e într-o categorie. Cei mai mulţi sunt oameni simpli, nu prea sunt intelectuali. Nu cred că am văzut… 5 oameni care să citească în căruţă… vreodată! Eu am fost chiar mocked pentru că citeam într-o zi, deci ce pot să mai spun? Nivelul de cultură e scăzut, dar măcar cei cu bun simţ există. Încă mai există.

În sfârşit, ajungem la ce m-a mirat azi extraordinar de mult. V-am făcut o introducere a locului unde se întâmpla minunea. Pe la… 17 şi ceva, cred… Se deschide uşa căruţei şi în ea urcă un om… normal, ba chiar intelectual! Cel puţin părea intelectual… Purta ochelari, o cămaşă simplă (nu avea ghiul pe degete, fără zgardă de aur la gât, fără paiete pe cămaşă sau orice alt fel de accesoriu dubios), nişte pantaloni normali, de culoare închisă, adidaşi albi şi în mână îşi ţinea ghiozdanul pe care nu scria adibas, ci chiar adidas. Am rămas fascinată. Nu m-am holbat la el, pentru că ştiu că nu e frumos… dar în mintea mea se aprindea girofarul roşu care îmi spunea “Alertă de gradul 1! Temperatura din corpul tău a ajuns la nivelul maxim de 110 grade şi de aceea ai halucinaţii”. Am pus mâna la frunte. Temperatura era normală.

Deci nu aveam nimic! Omul ăsta chiar exista, în carne şi oase…. şi a călătorit cu mine în căruţă şi a fost un sentiment plăcut de eliberare. În lume mai există speranţă.

Îţi mulţumesc, Oricum-te-oi-numi şi sper că în rucsac nu aveai droguri, arme sau ţigări de contrabandă.

Lista de cadouri de anul asta

Este aproape sfarsitul lui iulie si ca sa pastrez traditia am sa scriu cateva cuvinte despre ziua mea de nastere care se apropie.

In primul rand vreau sa fac clar faptul ca sunt recunoscatoare pentru tot ce mi s-a intamplat in ultima vreme dintr-un anumit punct de vedere si daca ar fi dupa mine nu mi-as dori nimic altceva decat sanatate si liniste.

In al doilea rand, stiu ca traditia se pastreaza indiferent de circumstante si lista de cadouri o scriu, ma repet, pentru a da idei celor care le cauta. Asa ca… here we go:

1. Ceas de mana (orice tip, nu conteaza daca dati 2 lei, 10 lei, 15 lei sau 200 – bine, sper sa nu dati atat ca m-as simti prost, dar ati inteles ideea. atata timp cat arata bine, e bun orice)
2. Haine (dar asta e valabil mai mult pentru mama pentru ca ea imi stie marimea :)) )
3. materiale pentru a-mi confectiona propriul set de perle de cultura :)) asta pentru ca nu imi permit sa platesc comanda, sau mai simplu…
4. bani
5. carti interesante, nu conteaza cat costa sau despre ce e vorba daca sunt interesante si stiti ca o sa imi placa.
6. parfumuri
7. o iesire la film 😀
8. bijuterii
9. gadgeturi de tipul… carduri de capacitate mai mare de 1GB (nu conteaza daca e microSD sau card normal)
10. CHITARA :)) (nu-ti mai da ochii peste cap, sor-meo! Nu o sa renunt pana nu o sa am una)
11. un set de cesti frumoase
12. o excursie in Timisoara sau Sibiu
13. orice va vine in minte si stiti ca mi-ar face placere
14. orice mi-ar fi util

Si cam asta e… probabil ca nu trebuie sa va sfatuiti intre voi, nu va fie teama ca primesc doua chestii la fel, doar chitara sa nu fie… si cum stiu ca la chitara nu se baga nimeni, imi imaginez ca o sa fie simplu pentru toata lumea 😀

Lipsa de profesionalism a jurnaliştilor din unele instituţii de presă

Am pus la bookmarks trei-patru ziare online. A fost o greşeală din partea mea să mă ataşez de informaţie. Nu pot să spun că sunt dependentă, dar curiozitatea de a afla lucruri noi e prezentă aproape zilnic de ceva vreme.

Pe lângă faptul că au masacrat ştirea morţii Mădălinei Manole, găsesc că materialele în general sunt foarte-foarte-foarte prost scrise (nu vorbesc neapărat de formă). Nu cred că am citit până acum un material care să nu aibă greşeli gramaticale sau de scriere. Să stabilim un lucru, nu vorbesc de forumuri, nu vorbesc de USG (user generated information), nu vorbesc de bloguri, facebook, mirc şamd… vorbesc de materiale de presă. Sunt materiale care se presupun a fi scrise de jurnalişti. Jurnalişti care termină o facultate, poate un master, jurnalişti plătiţi care reprezintă instituţii importante aş zice eu.

Instituţiile de presă au o mare mare responsabilitate, de care, am observat eu, nu se ţine cont sub nici o formă. Am 4 ziare în minte, dintre care unul e tipărit, în care am văzut o lipsă de interes totală din partea redactorilor asupra conţinutului articolului. Cât poate să îţi ia să reciteşti ceea ce ai scris? Asta în ceea ce priveşte greşelile de tastare, apoi greşelile gramaticale… nu ştiu ce caută oamenii ăştia în presă.

Exemple de greşeli?
Greşeli gramaticale : “a lucrat ca şi nu-ştiu-ce”… Oameni buni, terminaţi cu “ca şi”, nu e corect şi sună ca dracu. Credeţi că evitaţi o cacofonie dacă puneţi “şi” ? Mai bine lăsaţi cacofonia dacă nu puteţi înlocui cu nimic.
Greşeli de scriere: în loc de “fan”, scris “fun” (şi nu ştiu dacă a fost o glumă sau ce o fi fost, pentru că “a” e destul de departe de “u” pe tastatură).
În interviuri sunt bolduite replicile persoanei greşite sau se uită de tot bolduirea, atât încât te zăpăcesc de cap că nu îţi mai dai seama cine vorbeşte.

Cred că e suficient să deschideţi o ediţie online a unui ziar şi să vedeţi cu ochii voştri despre ce vorbesc aici. Pe lângă asta, apropo de masacrul ştirii cu sărmana Mădălina Manole, toţi reporterii şi toate redacţiile considerate ca fiind “serioase” au arătat o foame şi o lipsă de respect inimaginabile. Din nou mă întreb ce caută oamenii ăştia în presă. Oricum, în mare parte e de fapt vina conducerii, pentru că ei îi trimit pe teren şi le spun ce să facă, cum să facă. Este atât de revoltător modul în care a fost tratat acest eveniment nefericit încât te lasă fără cuvinte. Eu, personal, i-aş lua la şuturi pe toţi.

Eu nu înţeleg un lucru. Presa a început să evolueze după revoluţie, da? Pentru că înainte “presa” însemna modalitate de a spăla pe creier populaţia. Şi după revoluţie ai noştri nu prea au ştiut cam de unde şi cu ce să înceapă aşa că s-au inspirat şi ei de la alte ţări (în mare parte SUA şi spun asta pentru că am văzut multe asmănări între ce e la noi şi ce e la ei). În procesul ăsta, nu ştiu ce a mers greşit de am ajuns la nivelul ăsta de… nici nu ştiu cum să îl numesc. Incultură? În senul că ştirile îndeamnă la bârfe, prost gust şi nu se pune accentul pe informaţia cu adevărat importantă, prezentată într-o formă corectă din punct de vedere structural, etic şi deontologic.

Câteva cuvinte despre cinematografie

Cinematografia are o vechime de o suta si ceva de ani. In atata timp, dupa cum am mai scris si in alte dati, s-au facut sute de mii de filme ale caror subiecte s-au repetat, pe baza carora s-au construit cliseele, scenele plictisitoare, samd. Dupa o suta si ceva de ani de filme te intrebi cum gasesc oamenii astia, in general ai Hollywoodului, subiecte originale. Cum construiesc o poveste care sa te intrige, sa te puna pe ganduri, o poveste al carui sfarsit sau a carui continuare sa nu o stii dupa prima scena?

Si intr-adevar, s-au descoperit metode destul de eficiente in a ne mentine atentia. Eu le-am identificat ca fiind:

1. aduci ceva nou prin tehnologie – vezi Avatar, Prince of Persia, etc.
2. redai fapte din istorie/mitologie – Vezi Agora, Troia, Alexander si multe, multe altele.
3. ecranizezi cărţi/reviste de benzi desenate – vezi Portretul lui Dorian Grey, Harry Potter, Twilight, Lord of the Rings, Jurnalul lui Bridget Jones, etc. Si imi permit sa spun ca asta e printre categoriile cele mai profitabile/de succes Bineinteles, depinde si de cum este regizat filmul. Stateam si ma uitam la lista si 3 dintre ele sunt fenomene chiar la nivel international.
4. o categorie de pură ficţiune îşi are locul în topul ăsta şi aici mă refer mai mult la animaţii şi povesti fantastice de tipul: Shrek, Toy Story, Kung Fu Panda, Ice Age şi altele.
5. filmele bazate pe poveşti adevărate care aduc ceva ieşit din comun cum ar fi : Taken sau Julie and Julia.

Si am vrut sa scriu despre topul asta tocmai datorita ultimului film menţionat. Ştiu că am scris şi acum câteva zile despre el şi sper că nu vă supăraţi că îl readuc în discuţie. Am căutat mai multe informaţii zilele astea despre Julie Powell şi Julia Child. După ce am urmărit reţetele şi filmuleţele cu Julia Child, am dat-o pe Julie Powell azi când am revăzut anumite secvenţe din film. Am intrat chiar pe blogul ei, care este exact ca în film. Nu îmi vine să cred cât de mult au putut respecta absolut totul. Probabil până şi postările sunt luate de acolo. E impresionant cum un proiect care a plecat de la ceva atât de mărunt – o provocare- a ajuns un film. Şi nu orice film, ci unul de succes, în care Amy Adams şi minunata Meryl Streep dau viaţă personajelor. Am fost plăcut impresionată să constat că tot ce am văzut în film este adevărat şi este ciudat atunci când ai faptele în faţă. În sensul că… dacă te uiţi de exemplu la un film istoric în care se dă o bătălie, poţi să afli de pe Wikipedia cu un search pe Google că a fost adevărat. În cazul Juliei Powell lucrurile stau cu totul diferit pentru că povestea ei începe pe internet şi poţi nu numai să afli, dar şi să vezi începutul acestei poveşti.

Take it

Noile inceputuri sunt privite cu suspiciune si de cele mai multe ori cu teama. Probabil intervine problema ca nu stii ce te asteapta, dar daca este un inceput, te pot astepta mai multe lucruri bune decat rele. Si mie mi-ar placea sa existe un inceput garantat pe scaunul pe care stau, poate din cauza entuziasmului nu mi-ar fi teama de ce ar urma sau poate… nu stiu. Poate ar trebui sa imi fie teama. Ma rog, rezultatul e garantat. Nu exista un anumit viitor pe scaunul pe care stau. Adica exista un viitor pentru scaun. O sa intalneasca multe funduri, cu care e sau nu familiar, dar… nu e un viitor care sa ma includa pe mine. E cam trist daca stau sa ma gandesc, dar trebuie sa ma adaptez. Viata inseamna adaptare si viata inseamna mai mult decat problemele sale.