În loc de teme…

Pe când recapitulam momentele mişto de la American Idol, am deschis şi fişierul în care cânta Adam Lambert. Mi-am adus aminte de machiajul lui bestial, pe care îl invidiez mereu aşa că m-am apucat să fac şi eu unul după cum văzusem într-un tutorial pe youtube. N-am respectat întru tot ce a zis tipa aia în tutorial, ci am adaptat la ce ştiu eu să fac ca sa zic aşa şi cam asta a ieşit…



Mie mi-a plăcut cum a ieşit şi îmi pare rău că nu pot să mă machiez aşa şi în timpul zilei, fiind un machiaj de seară. Pentru machiaj am folosit: creion negru, pensula, fard negru, fard alb, pudră şi fard albastru.

Ruşine să îmi fie că nu lucrez la teme mai mult, ruşineeeee…

Ce-i cu dependenta asta?

Am intrebat acum ceva timp cateva persoane daca exista vreun produs alimentare (bautura sau mancare) de la care nu se pot abtine. Am intrebat asta pentru ca incep sa nu inteleg alcoolicii. La droguri si tigari mi se pare diferit decat la alcool sau mai stupid, la suc.

Chiar, cum sa nu te poti abtine sa bei suc? Pentru mine e un mister. Si mie, oricat de mult mi-ar placea cafeaua, as putea sa ma abtin sa nu beau o zi-doua-o luna-un an, oricat de mult ar fi cu toate ca si asta cica da dependenta si eu o beau aproape zilnic. Nu stiu daca exista vreun aliment (bautura sau mancare) de care sa fiu atat de… “legata”. Clatitele sunt o slabiciune de-a mea, kurtos colacul e o slabiciune, dar asta nu inseamna ca nu as putea trece pe langa ele fara sa cumpar.

Ma rog, ideea e ca nu inteleg cum o bautura, care nu e de mancare, deci nu tine de foame, poate sa te faca atat de vulnerabil si de tantalau. Nu zic ca nu se poate, pur si simplu nu inteleg pasiunea, dar presupun ca nici alti oameni nu pot intelege “dependenta”-“sevrajul” meu comportamental in anumite situatii. In ciuda a tot ce am zis, mi-ar placea ca cineva sa imi explice de ce nu se poate abtine sa bea orice altceva decat apa care e o necesitate.

Tre’ să ai stomacu’ tare

Stau într-un oraş şi într-o casă pe care le iubesc şi le urăsc deopotrivă. Azi mă voi concentra asupra motivului principal pentru care urăsc oraşul în care stau. Motivul principal sunt oamenii nespălaţi. Maşina cu care merg zi de zi a devenit pur şi simplu insuportabil de împuţită. Din cauza oamenilor, maşinile pur şi simplu au prins miros. Azi am pierdut acea maşină, aşa că am aşteptat-o pe următoarea care nu numai că nu mirosea, ci ajungea să fie băgată şi în viteza a patra. M-am bucurat copilăreşte.

Am luat un loc, pentru că nu era nici aglomerat. Ultimul loc din maşină, în care era cald şi bine şi care mă îmbia să deschid cartea lui Preda, “Marele singuratic”. După vreo 5 minute şi 1 pagină de citit, maşina opreşte şi se urcă un bărbat. Un muncitor, tare popular (i-a sunat telefonul de cel puţin 3 ori) şi tare împuţit. Dintre toate scaunele libere, nu a putut să se aşeze decât lângă mine. Îi miroseau hainele, gura, tot. La un moment dat chiar şi el a tras aşa de propriul păr… ca să verifice dacă are păduchi probabil. Şi cum eu stăteam la geam şi el pe scaunul de lângă, tot întorcea capul să se uite pe geam… moment în care simţeam şi mai mult duhoarea.

Am mai avut parte de experienţe din astea traumatizante, dar rareori cu maşina goală. Am stomacu’ format pentru aşa ceva, sincer, tre’ să te ţii tare. De la oameni care îşi respectă tradiţia de a traumatiza pe ceilalţi cu mirosul ce indică lipsa de apă şi săpun, până la muncitori şi boschetari betivi care mirosc a bere ieftină, le-am experimentat pe toate.

I-am mulţumit în gând fetei care stătea în faţa mea că mirosea frumos, a om curat şi parfumat şi mai venea aşa o pală de aer respirabil. Din nefericire şi micul capriciu a fost scurt, întrucât am trecut pe lângă nişte vidanjori care îşi făceau meseria şi m-a liniştit pe loc.

Prima gură de aer, după ce am coborât din maşina aia azi a fost… Rai, chiar dacă mergeam împleticit.

Pentru Ioana

Am hotarat sa fac o schimbare, sa fiu mai darnica, sa nu mai intorc capul cand vine vorba de oameni aflati la greu, poate o sa pot ajuta. Asa ca…

Urmatoarele accesorii le voi dona pentru licitatie. Ioana are nevoie de ajutor. Aflati povestea ei de pe site. Produsele vor aparea si pe acel blog in curand.

Prea tarziu si prea devreme

Ce ciudat ca printre ultimele postari, candva, am scris ca ma afecteaza ce patesc alti oameni. Anumite vesti sunt pur si simplu socante pentru mine, chiar daca nu am intalnit niciodata persoana respectiva.

Azi de dimineata am deschis firefoxul si am inceput sa imi fac curat in bookmarkuri. Le-am luat pe rand si am ajuns la ringul de vorbe. Este un site relativ nou sau cel putin nou pentru mine care promoveaza un fel de cenaclu contemporan nonconformist. Il urmaresc pentru ca pe aproape toate persoanele care apar acolo ca scriitori sau moderatori le cunosc din vedere si le cunosc activitatea cat-de-cat in domeniul literar. Am deschis pagina si ce vad prima oara? Colaj video cu George Vasilievici. Mai jos alte doua articole in care vad numele lui si alaturi 1978 si 2010. Imi zic “Astia au innebunit? De ce au scris anii asta, parca ar fi murit…” Si apoi am impietrit cand am vazut ca intr-adevar a murit acum aproximativ doua saptamani.

Am vorbit cu el o data, pe messenger, fireste… acum multi ani. Din cate stiu eu i-am dat add pentru ca citisem cate ceva despre el si mi s-a parut un om implinit. Am avut scurte conversatii. La vreun an sau asa ceva, imi trimite romanul sau Yoyo din senin. Il intreb de ce mi-l trimite tocmai mie, nestiind ca intentiona sa il imprastie doar pe internet si nu sa il publice. I-am zis ca sunt… practic nimeni, ca nu sunt niciun critic sau scriitor de succes. Mi-a zis ca e perfect, astfel as putea sa fiu obiectiva. Si am citit o parte din roman si i-am spus parerile mele. M-a fascinat cat de bine scria, mi-a placut foarte mult ce am citit.

A fost un mic soc sa aflu despre el azi, chiar daca nu am stat niciodata de vorba cu el fata in fata si nu l-am cunoscut in adevaratul sens al cuvantului. Toata ziua m-am gandit la el, la ce a facut, la de ce a facut ce a facut, la ce a scris si ce a fost. Nu stiu ce sa mai zic. Cred ca nu mai vreau sa zic nimic, doar ca… sper ca si-a gasit linistea.

Dumnezeu sa il odihneasca!

Facebook

Intru pe Facebook din cand in cand mai mult pentru a imparti linkuri. Nu ma atrage atat de mult. E un fel de hi5 si twitter, dar tre sa zic ca au dat lovitura cu el, e o idee buna.

In seara asta cautam o anumita aplicatie si am dat peste un quiz de genul “care e melodia country care te reprezinta cel mai mult?” sau asa ceva. Eh, stiu ca-s prostii… inventate de oameni… quizurile astea, dar de data asta s-a nimerit. Nu mai auzisem in viata mea de Rascal Flatts sau de melodia lor “Every Day”, dar am ascultat-o in seara asta si versurile vorbesc de la sine. Versurile au strans intr-o coaja de nuca tot ce sunt si ce simt in momentul asta, in seara asta de vineri, dupa saptamana asta obositoare care insa, a trecut atat de repede. Va las cu o parte din mine descoperita de o aplicatie de Facebook.

NOT OK

Poate unii dintre voi mă consideră nebună, dar trebuie să vă mărturisesc ceva: mă afectează ceilalţi oameni. Mă afectează oamenii pe care nu îi cunosc şi cărora li se întâmplă lucruri nasoale. Pun la inimă, asta sunt. Încerc să fiu altfel, dar nu îmi iese mereu.

Azi s-a întâmplat să fiu pe Pantelimon în jurul orei 14.30, în faţa magazinului Vodafone. Acolo a avut loc un accident. O persoană tânără a fost lovită de o maşină. La început eram curioasă, ce s-a întâmplat de e aşa multă lume la un loc. Am crezut că s-au ciocnit nişte maşini, dar când am văzut o persoană… Am întors capul. Am făcut asta din două motive: mi s-a făcut rău la gândul că acolo ar fi putut fi cineva pe care eu cunosc sau poate chiar eu şi pentru că mi s-a făcut silă când am văzut oamenii ciucure în jurul ei, de parcă ar fi fost a opta minune a lumii.

Eu nu înţeleg cum pot unii să reacţioneze aşa… am văzut un om cu un copil în braţe ducându-se exact lângă locu faptei, în mijlocul şoselei, să o vadă pe fată. Voi sunteţi normali frate?

Înţeleg să sari în ajutorul persoanei respective, dar de show…. Mi s-a zbârlit pielea pe mine şi am început iar să mă gândesc la prostii. Ş acum mă aflu într-o stare ciudată, sper că e bine tipa, mă rog să fie bine… oricum cert e că reacţia oamenilor de a se strânge ciucure…. NOT OK!

Bucureştiul creşte

O sa vorbesc despre mai multe subiecte, deci dacă e cineva obosit pe aici şi nu se simte în stare să ţină pasul mai bine nu se mai apucă de citit.

În viaţă dăm de tot felul de oameni. Unii foarte ciudaţi, alţii foarte surescitaţi, majoritatea în lumea lor. Încep să mă gândesc că liceul nu mi-a făcut numai bine atunci când m-a învăţat să gândesc pe cont propriu şi nu după anumite reguli. Se pare că lucrul ăsta se întoarce împotriva ta când dai de alte tipuri de cadre pedagogice. Sunt unii oameni care vin în faţa ta şi… sunt pur şi simplu în lumea lor şi uneori te trag cu ei în lumea lor sau rămân singuri în lumea lor. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Nu le place să coopereze, să iasă din zona lor de confort. În fine, nu e nici ăsta un lucru mereu grav, dar e mai dificil să îţi dai seama cam pe unde e uşa în lumea aia specială a fiecăruia.

Am auzit pe cineva weekendul ăsta spunând că îi e frică să meargă pe bicicletă în capitală. Din cauza maşinilor, câinilor şi nu în ultimul rând, oamenilor. Şi persoana de care vă vorbesc nu e chiar oricine… este un bărbat de 1.90 dacă nu mai mult, destul de solid. Deci dacă lui îi e teamă de câini, maşini şi altele, eu ce să mai zic? Asta aşa ca fapt divers pentru că mai demult mi s-a zis că de fapt nu vreau să merg pe biclă şi încerc să inventez scuze.

Adineaori citeam despre Bikewalkul de luna asta la care s-au strâns aproximativ 400 de oameni. Mi se pare una dintre cele mai grozave iniţiative făcute în Bucureşti. Eu nu m-am dus pentru că nu am vrut, recunosc. Poate cândva într-un viitor apropiat o să iau şi eu parte la asta.

Oricum, prin evenimente de genul acesta (sau ţara lui Andrei), simt că Bucureştiul creşte. Parcă doar ele mai sunt zahărul ce îndulceşte negrul oraşului, dar bine că sunt.

De prin iunie-iulie începe o nouă etapă în viaţa mea sau reîncepe o etapă mai veche. Până şi eu sunt curioasă să văd care dintre cele două va fi. Cu alte cuvinte o să rămân şomeră :)) Şi cu toate că ne-am plâns de job, iată că acum e perioada în care o să plângem după el. Lăsând la o parte faptul că nu o să mai am salariu şi un loc la care să revin şi să îmi ofere un confort minim, propoziţia care mi-a venit în minte când m-am gândit la momentul plecării a fost una singură: I’ll miss them.

Oamenii rănesc oamenii

Spunem lucruri răutăcioase., uneori rele. Criticăm mult ce se petrece în jurul nostru şi nu iertăm nimic uneori. Suntem atât de prinşi în vârtejul de a spune ceva, în euforia momentului, momentul în care arăţi ce perspicace eşti şi ce simţ al observaţiei ai încât uităm că suntem oameni.

Oamenii rănesc oamenii. Vorbele rănesc oamenii. Fie că o facem intenţionat sau nu, îi rănim pe cei din jurul nostru şi uneori nici nu regretăm asta.

Nu toţi suntem de fier încât să nu ne pese de ce scriu sau spun ceilalţi. Mă aşteptam ca unele persoane pe care le-am întâlnit în viaţa mea, să fie mai puternice, mai ignorante cu lumea, să aibă mai multă încredere în ceea ce fac şi mai mult, în ceea ce sunt. Din păcate, nu e aşa. Nu trebuie să ne lăsăm răniţi de cuvintele străinilor, doar de cuvintele celor care ne cunosc şi care ne iubesc. Până la urmă un străin nu te critică pentru că îţi vrea binele, ci pentru a arăta ce grozav e el, însă o persoană care te cunoaşte şi te iubeşte, urmăreşte să te vadă crescând, să te vadă învăţând. Dacă nu o faci din proprie iniţiativă sau refuzi pur şi simplu să înţelegi, se mai învaţă şi prin mijloace mai dure, doar scopul scuză mijloacele, nu ?

Important e ca în final să îţi dai seama de cum stau lucrurile. La rândul tău o să îi înveţi pe alţii prin aceleaşi căi, dacă eşti forţat de împrejurări.

Offtopic: mi-e dor, îndrăznesc să sper că sentimentul e reciproc, dar nu îndrăznesc să şi întreb.

Nu il mai admir pe S. Nicolaescu

Candva, mai demult, am scris ca il admir pe Sergiu Nicolaescu, ca e un fel de idol de-al meu… acum mi-am schimbat parerea total. Ieri-alaltaieri am vazut o stire, cum ca S. Nicolaescu scoate un nou film. Actor, regizor, scenarist si toate, S. Nicolaescu este o personalitate, da? Are 80-90 de ani si cine stie cate zeci de ani de cariera… da? Deci omul asta este implinit pe plan profesional cacalau, da? De ce mama lui inca scoate filme?

Inteleg cand cineva e pasionat de domeniul pe care si-l alege. Inteleg ca oricati ani ai avea nu vrei sa renunti la ceea ce faci, poate nici macar pe patul de moarte. Un lucru nu inteleg…. de ce S. Nicolaescu nu ajuta tinerii sa ajunga unde a ajuns si el? De ce nu investeste in talent? De ce tine totul pentru el? Eu daca as fi in locul lui (si asta este o parere personala, normal), as ajuta pe altii sa “creasca” in domeniu, i-as implica in proiecte, i-as ajuta sa faca filme bune, prin care sa stie lumea cine sunt. In afara de Cristian Mungiu, Cristi Puiu si inca cativa care au dat lovitura in ultimii ani cu cate un film, nu pot sa va spun mai multe nume de regizori romani. Mi se pare trist pentru ca sunt sigura ca sunt foarte multe talente in tara asta. Bine, lucrul asta e si din vina mass-mediei care promoveaza non-valorile, dar cred ca se poate si altfel…

In concluzie, mi-ar placea sa aud de oameni pe care i-a ajutat S. Nicolaescu, nu cate filme a mai scos. Ii port in continuare un respect deosebit, pentru ca a reusit sa fie cineva de-a lungul vremii, mai ales de-a lungul istoriei tarii. Nu cred ca e usor sa fii artist cand il ai pe Ceausescu care se joaca de-a Big Brother, dar trebuie sa stii cum sa ii ajuti si pe ceilalti…

Trebuie sa spun ca nu m-am documentat, adica nu stiu sigur daca a ajutat pe vreunul dintre putinii regizori tineri sa ajunga sus, dar eu cel putin nu am auzit de asta. Nu am auzit nici o singura data ca ar fi ajutat pe cineva in realizarea unui film sau ceva de tipul asta si e pacat, oricum daca gresesc, mea culpa… dar nu prea cred…