Luni…

Dedesubtul etajului nostru se lucreaza… bormasine, bocaneli, ciocaneli, mi-au facut capul calendar.
Mi-e somn.
Ma doare capul.
Mi-e lene pentru ca…
Sunt plictisita.
Iar o saptamana in care nu se va intampla nimic.
Ieri am vazut un cuplu sado-masochist. El ii tragea ei palme si o alinta cu “fa, futu-ti mortii ma’tii” si “bagami-as pula in tine, sa vezi ce te bat”. In rest, ea chicotea si el la fel. Apoi jap alta palma… OOOOooookk….
Azi de dimineata am zarit un tip dragut in masina, cred ca s-a imbatat aseara si a ajuns la noi in oras inconstient ca altfel nu imi dau seama ce dracu cauta pe aici.
I’m gonna die.

Rest in peace, Michael Jackson!

Offtopic: Dilemă: de ce lumea încă pune î în interiorul cuvintelor?

Aş scrie pe aici şi n-aş scrie. Aş scrie despre Michael Jackson şi cum l-am redescoperit eu acum câteva luni. Aş scrie ca a fost un geniu al muzicii pop şi pop rock, un om unic din foarte multe puncte de vedere. Aş mai scrie şi că i-a lipsit o doagă şi că practic s-a autodistrus, cu toate că ar fi putut avea acel atac de cord şi dacă nu suferise o mulţime de operaţii. În fine, singurul lucru pe care o să îl scriu până la urmă în mod oficial e că… mi se pare nemaipomenit să laşi o urmă atât de adâncă în sufletele oamenilor doar prin ceea ce creezi, prin muzică, să ai lumea la picioare cum a avut-o el şi să faci o omenire întreagă să plângă şi/sau să te regrete pur şi simplu. E incredibil şi nu o să uit niciodată cum am crescut cu melodiile lui… şi de fapt, cel mai mult mi-au marcat existenţa videoclipurile. Cum stătea el lângă flacăra statuii libertăţii şi feţele care se schimbau din Black and white… Genial, sincer, genial.

Cum aş încerca eu să fac jurnalism

Acum aproape un an am participat la un curs în care trebuia să răspunzi la întrebarea “ce calităţi trebuie să aibă un jurnalist?” Răspunsul meu a fost unul destul de stupid exact ca ideea pe care o să o exprim.

Toţi au spus: spontan, să stăpânească bine limba română, să fie obiectivi etc. Eu am răspuns atunci că un jurnalist ar trebui să aibă simţul umorului. Fireşte, lumea a rămas pierdută trecând repede peste momentul jenant în care eu (se pare) spusesem o prostie.

Ştiu că e inutil să cred că ideea asta e posibilă şi ştiu că e o prostie şi o chestie total neprofesionistă… dar cred că jurnalismul ar trebui şi altfel făcut. Un ziar se apropie de viziunea mea, de ceea ce aş introduce eu “nou” în acest domeniu- Academia Caţavencu. Ştiu că este un pamflet, dar îmi place atât de mult modul în care sunt abordate subiectele încât sincer aş pune pe picioare un întreg post de televiziune după modelul lor. Ştirile ar fi prezentate de oameni care zâmbesc, care sunt îmbrăcaţi exact aşa cum vor ei, atipic. Poate unii sunt rockeri, poate unii sunt hipioţi… aş lăsa asta să se vadă. În principiu aş face asta pentru că reportajele clasice sunt făcute de oameni îmbrăcaţi sobru care întotdeauna afişează pe faţă o expresie care pe mine una mă duc cu gândul la o mare-mare constipaţie. Talk showurile ar fi despre subiecte mult mai amuzante şi mai inspirate decât filmele porno, nikita, romeo fantasticu’ şi aici tind să cred că aş avea mai mulţi telespectatori inteligenţi.

În fine, am multe idei… dar ştiu că nu sunt practicabile din foarte multe motive. Probabil cel mai important este cel că mediile sunt o modalitate de a manipula masele de oameni şi nu mulţi ar pricepe că postul ăsta ar fi mai mult de divertisment care nu ar trebui luat aşa mult în serios. Pentru seriozitate avem restul posturilor… ăsta ar fi sloganul :))

Aşa că… am o idee, am o viziune, cred în ideea mea, dar îmi dau seama în acelaşi timp că are foarte multe handicapuri. Chiar şi aşa… eu o să continuu să visez la ea. Şi acum c’mon, să fim serioşi câţi dintre voi nu aţi adormit uitându-vă la blonda perfect coafată ce prezintă ştirile în patru ace? 😀 (mă refer şi la vestimentaţie şi la atitudine :))

Kiss ya, bitches! love smileys

Puterea de a te ridica

La ora 4.30 deschideam geamul camerei intunecate. Era inca noapte si nodul din stomac se apropia din ce in ce mai curajos de cerul gurii mele. Racoarea diminetii mi-a mangaiat somnul nepatruns de vise si a actionat ca un piston ce impingea nodul inapoi in stomac. Mi-am asezat obrazul pe spatarul fotoliului si am respirat adanc. Urasc cand mi-e rau fizic si nu stiu cauza. Pe sirea spinarii simt vanticelul ce a intrat fricos in camera, probabil asta e forma lui de salut. Ma ridic si imi iau patura cea pufoasa si rosie care intotdeauna imi da sentimentul de siguranta si perna moale peste care mintea mea se odihneste in fiecare seara. Nodul din stomac se impotriveste vantului, cata ambitie!

Ora 9.15 nodul e inca acolo. Incep sa plang din senin, fara sa ma gandesc la nimic, lacrimi poc poc pe obraz… Iau un servetel si le sterg repede, imi suflu nasul si nodul e inca acolo. Dumnezeu nu e aici ca sa te scoata din cacat, pentru ca nu te baga El ci te bagi singur…. si daca te bagi singur tre sa te si scoti singur. Asta e raspunsul 🙂 daca tu cazi, tu tre sa te ridici nu altcineva pentru tine.

Stiu ca am scris cam poetico-filosofic pentru blogul asta, dar am scris pentru ca e adevarat si pentru ca e ceea ce gandesc si pentru ca face parte din mine.

Kiss ya, bitches! love smileys

Mic Update

Am uitat sa va spun ceva… tuturor celor care mi-au reprosat ca nu i-am invitat la lansarea cartii… dragii mei prieteni, eu am impartit linkuri peste linkuri, am scris si la status etc. Am aflat cu doua zile inainte, a doua zi am avut examen si chiar nu aveam cum si cu ce sa va sun pe toti… Daca v-ati suparat asta e, dar sincer puneti-va in locu’ meu 🙂 Bine, probabil data viitoare cand o sa am asa un timp scurt la dispozitie o sa invit alti oameni decat pe cei de data asta pentru ca se pare ca oricum nu au putut sa vina nici daca le-am lansat invitatii speciale, dar asta e riscul meseriei.

Kiss ya, bitches! love smileys

A avea o opinie vs. a-ti impune punctul de vedere

Stiu ca multi dintre voi, cei mai inchisi la minte care nu vor sa inteleaga o carte, nu vor sa vada semnificatiile geniale atribuite povestirii lui J.K. Rowling, Harry Potter. Cei limitati si incapatanati vor spune ca “harry potter e o poveste de copii, n-ai ce semnificatii sa ii dai”. Cacat, normal. Cat de inteligent sa fii sa refuzi o carte doar pe principiul ca “este de copii”? La fel de inteligent ca urmatoarele doua cucoane despre care va voi vorbi. Aaah, da, deci referirea la aceasta carte nu era ca o introducere, ci doar ca o avertizare. Cativa dintre voi au vazut filmul si stiu ca in partea a patra, Dumbledore, directorul scolii, ii arata lui Harry un lighean din piatra (imi scapa denumirea) in care din cand in cand isi mai lasa gandurile. Ca si cand ar fi bucati de film, taiate si lasate acolo, pentru ca vedeti voi… uneori unii oameni au ganduri in exces… cum as fi eu in momentul asta… si ar fi tare placut sa mai scap de ele exact asa. Sa mi le scot din minte si sa le pun undeva. Cu toate astea, sa fiu a naibii daca le-as mai lua inapoi pe unele….

Bine, si revenind la realitate, cum nu pot sa fac asta, o sa incerc sa imi ordonez putin gandirea scriind… pentru ca asta fac eu, asa mai scap de terifiantul moment in care cred ca 10.000 de idei o sa imi pocneasca tzeasta. Ziceam ca e o avertizare… nu stiu cat de coerenta o sa fiu in ceea ce voi scrie acum, dar cel putin incerc sa nu ma abat de la subiect.

Am mers ieri in parc cu doua prietene, in Tineretului am fost. Si cum stateam noi si vorbeam despre fascinantul subiect: facultate: vin doua tipe la noi. Una mai inchisa la culoare din Peru si cealalta alba cu niste ochi mari si albastri din SUA. Ne spune “Hi”, raspundem, apoi intreaba daca “do you wanna talk about God, share opinions”…. Am acceptat.

OK, stop! Multi dintre voi o sa gandeasca: de ce ai facut asta? Ce sa va zic, mi s-a parut interesant sa aud ce au de spus.

Revenind. Tipele aveau cele mai sinistre teorii ever. Adica, sinistre in ce sens… credeau cu atata tarie in ceea ce spuneau incat dupa ce am plecat m-au facut si pe mine sa ma intreb unele lucruri. La inceput nu am inteles care e scopu lor, eram chiar “OK, share opinions, why?”, apoi Deea m-a lamurit “they wanted to share the cookie”. Aaah, buuun. Si am vorbit cu ele cam 2 ore, in care eu le-am contrazis cu niste chestii atat de evidente (adica si un copil mic isi dadea seama de ele) incat au ajuns sa se contrazica intre ele.

Ma rog si a fost o tampenie de conversatie in care nu spuneau nimic decat “we love God, He’s all that matters, we wanna marry God, we wanna fuck God” (exagerez, normal) si bullshituri din astea care ma amuzau teribil. Ma amuzau atat de tare incat la un moment dat nici n-am mai reusit sa ma abtin… am bufnit in ras, dar ele au ignorat.. probabil nu am fost prima care a facut asta. Da, se pare ca tipele calatoresc foarte mult, au fost printr-o gramada de tari… In fine si dupa conversatia asta despre Dumnezeu le-am intrebat si io despre ce ma interesa, adica ce studii au, cum li se pare Romania pe unde au mai fost si chestii din astea… mai normale.

Am iesit din parc cu capu’ facut calendar la cate aberatii auzisem de la fetele astea doua. Erau cu Bibliile dupa ele… fanatice domn’e ce sa mai… Si v-am zis, erau atat de convinse ca ce spuneau ele era total adevarat incat m-au pus si mine putin pe ganduri. Nu ma gandeam la ideile pe care mi le-au spus ele, cu relatia cu Dumnezeu si Iisus Hristos blabla ca alea erau aberatii, dar am inceput sa ma gandesc asa, la credinta in general si uite care e faza: credinta nu ar trebui discutata. Eu una cred in Dumnezeu, dar nu cred in oameni. Nu cred in ceea ce fac oamenii, nu cred in biserici, preoti, Biblii si alte cacaturi. Eu doar cred in Dumnezeu si in liberul arbitru pe care ni l-a oferit si atat, restul e apa de ploaie si e un subiect atat de controversat incat nu cred ca ar trebui sa se vorbeasca despre ce crede fiecare si mai mult!! nu mi se pare normal ca cineva sa incerce sa isi impuna punctul de vedere.

Fetele astea exact asta incercau, evident, fara sa stie ca nu au nicio sansa sa imi dicteze (cel putin mie si cred ca pot sa bag un pic mana in foc ca si Andreei) ce sa cred si ce sa nu cred. Credinta e ca amprenta, e o chestie diferita pentru fiecare si e atat de diferita incat n-ai cum pur si simplu sa discuti despre ea. NU AI CUM!! In rest, ele erau destul de OK in afara de partea cu fanatismul…
Imi pare rau, sincer, sa vad ca exista astfel de nebuni in libertate… Si probabil o sa ajung in Iad pentru ce am scris, of, in pula mea ce pacatoasa sunt….

Kiss ya, bitches! love smileys

Campania terminării cărţilor începute

Azi e ziua lenevelii mele. Ştiu că mulţi au trecut prin starea de şoc de după examene, dar eu se pare că nu mai ies din ea. O lună de învăţat şi teme. De fapt, peste o lună… Şi azi e într-adevăr prima mea zi liberă. Cu toate astea încă mă simt vinovată că stau degeaba şi nu pun mână pe un curs ceva, să învăţ. Presupun că e din pricina faptului că nu s-au afişat rezultatele.

Ce săptămână plină am avut, nici nu îmi vine să cred. De obicei viaţa mea e foarte anostă şi plină de plictiseală şi rutină şi totuşi, iată că mai există şi altfel de zile în care totul pare un vis scurt. Scurt într-adevăr.

Stăteam şi mă gândeam la sor’mea care citeşte foarte mult din punctul meu de vedere. Îi plac cărţile în general, e curioasă, vrea să cunoască din ce în ce mai multe etc. Eu una sunt foarte pretenţioasă la cărţi. Nu pot citi orice, dacă o carte nu mă prinde… păi, nu mă prinde şi gata. La începutul anului începusem o mică “campanie” cu mine însămi. Îmi propusesem să termin cărţile pe care le-am început cândva. Da, nu am reuşit. Am terminat doar una (“Ai toată viaţa înainte”), am citit DH Lawrence şi după aia m-am apucat de alte cărţi pe care le-am citit pe jumate. Deci chestia asta cu cititu’ pe jumate mă intrigă tare… E un sentiment grozav să termini o carte. Momentul ăla în care dai ultima pagină şi o treci pe listă, e de neînlocuit. Şi dacă nu pot duce o carte până la capăt asta înseamnă că nu îmi place să citesc? Sau că ce? Am renunţat să port până şi insigna de la Bookblog cu “suflet de cititor feroce” pentru că nu citesc “feroce”, nu citesc mult nu sunt atât de curioasă încât să termin cărţile pe care le-am început şi care m-au plictisit de moarte pe parcurs şi cred că ăsta e un lucru… rău… Cu toate astea, nu ştiu ce aş putea să fac ca să îmi placă… Până una alta iată o listă cu cărţile citite pe jumate:

Cartea Gesturilor de Peter Collette (ce-i drept asta e pe calculator şi mă omoară)
Pavilionul Canceroşilor de A. Soljeniţîn
Fără cap şi coadă de Mihai Găinuşă
Erotica de la Cotidianul
Siegfried de H. Mulisch
Îngerul a strigat de Fănuş Neagu

Şi da, azi cred că o să reîncep campania de terminare a cărţilor începute. Wish me luck! Şi cu filmele am rămas la fel de în urmă, aşa că spre seară asta o să fac… o să mă uit la filme… în recomandaţi ceva titluri?

Kiss ya, bitches! love smileys

Telefonul si relatia

Tre sa stiti ca mie nu imi suna telefonul prea des in general. Ma suna mama cel mai des, apoi se mai intampla cam… o data pe saptamana sa ma mai sune cate un prieten-doi. Si daca sunt plecata undeva, sau io stiu, mai suna sor’mea, dar de fel, imi tin telefonul de mobila. De mobila, dar il tin. E o japitza. M-a posedat dracu cand l-am ales in favoarea Nokiei. In fine, am mai vorbit despre asta. Despre ce n-am vorbit…

Acum cateva zile am primit un telefon de la un numar, nu mai stiu, de zapp parca…
-Alo? zice.
-Alo? zic.
-Mami? (voce de baiat de vreo 14-15 ani)
– Uh… nu, ai gresit numarul, pa-pa.

Aseara am adormit dinainte de a pune capul pe perna. Am cazut pur si simplu ca o musca lesinata. Eh, la un moment dat ma trezesc (de fapt inca dormeam) si imi dau seama ca imi suna telefonul. Se opreste. (era 1 dimineata) Ma uit… ‘”numar necunoscut”. Cine dracu ma suna pe mine cu numar necunoscut? Il inchid automat ca sa nu mai sune si ma culc la loc. Azi incep sa imi pun io semne de intrebare despre telefonul respectiv. Cine ma suna pe mine cu numar necunoscut? Cine imi stie numarul? Etc. Pe la 12 suna iar. “Numar necunoscut”…

-Alo? zic io.
– Auzi, as vrea si eu sa stiu cine esti… (pe un ton deloc politicos)
-Da, si eu as vrea sa stiu cine esti…
-Pai, uite ca am gasit numaru tau de telefon in telefonul unui baiat din Slobozia…
– Cui? Cine?
-Un baiat din slobozia are numaru’ tau…
– Nu stiu, e greseala… pa-pa!
-Pai, nu stiu daca e greseala… pa…

Bai putzoilor, tineti-va dramele la voi acasa in Sloboz ia… ce fulgii mei. Sper sa nu mai sune ca nu o sa reactionez prea pozitiv.

Kiss ya, bitches! love smileys

Lansarea cărţii "Bucureştiul în 22 de poveşti"

OK, să o luăm pe rând. Au venit doar două persoane: sor’mea şi Sandra. Şi vă mulţumesc încă o dată din suflet că aţi venit… am avut şi eu la cine să mă uit când eram în impas. Am făcut o grămadă pe drum. Trebuia să înceapă la 16 lansarea şi a început pe la cinci fără un sfert. Au fost prezenţi Adrian Ursu (moderatorul… şi un om super de treabă, da, numai prin prisma faptului că m-a felicitat şi a schimbat o vorbă cu mine), Stelian Tănase, dl. Sorin Oprescu, dna. Ema Stere, Adrian Majuru şi Bruno Roche. Domnul Adrian Majuru a avut un discurs scurt şi la obiect, mi-a plăcut foarte mult, iar domnul Bruno Roche ne-a încântat auzul cu accentul lui franţuzesc. (şi nu, nu sunt ironică) Culmea, pe mine m-au aşezat exact lângă primaru’ capitalei… 😀 Heheheeeeee… OK.. şi a început mai târziu, dar a meritat. Multă lume n-a fost… nici nu mă mir având în vedere ora şi ziua, dar mai bine, nu am fost prea intimidată. Apropo, am vorbit şi eu… şi pentru prima oară nu am făcut aşa multe greşeli gramaticale sau de exprimare. De asta mi-era mie frică, pentru că atunci când am emoţii o dau în bară, dar chiar a fost OK… oarecum… :)) Io mă pricep la scris, nene, nu aşa bine la vorbit… mai ales în faţa unor oameni aşa importanţi. Filmarea nu cred că o pun, dar iată câteva poze…

P.S. încă sunt hyper şi super obosită. Am o durere de rinichi cumplită şi de picioare…. dar sunt bucuroasă. Cred că am gustat puţin dintr-o lume în care mi-ar face plăcere să fac parte, aproape că uitasem că mai există altceva în afară de serviciu-facultate-acasă-serviciu-facultate-acasă. Şi asta e… bine… Şi încă ceva… acu pot să mor liniştită! Las şi eu ceva în urmă… :))

Debutul meu pe bune

Ontopic: Mai ştiţi concursu’ ăla Deceiubimbucureştiul la care am câştigat şi eu un loc, adică câteva file în carte? EEeeei bine, iată că momentul lansării a venit cu ocazia Bookfest 2009. Văd că în program nu apare, dar am primit mail de la ei. Deci e oficial, nu? OK, şi dacă e oficial, vă invit pe toţi dacă aveţi timp… (toţi: rude, prieteni, amici, cunoştinţe, oameni de pe mess, fotografi, scriitori, fericiţi, nefericiţi etc.) să veniţi la aşeastă lansare di carte. Eu mi-am pierdut entuziasmul pentru acest eveniment, dar sper să fie… şi să fie bun. Lansarea se va ţine după cum urmează (citez de pe mail):

Apa Nova Bucuresti are placerea de a te invita la lansarea volumului de colectie din care faci parte:
Bucurestiul in 22 de povesti

Miercuri, 17 iunie, ora 16:00
In cadrul Bookfest 2009
Standul Cotidianul,
Pavilion 17, D50
Complexul Romexpo

Observ şi că sunt aceiaşi invitaţi ca anu’ trecut Liiceanu, Găinuşa cu cartea lui etc. etc.

Offtopic: Am terminat sesiunea aaaaaaaaaaaaaazi!!! Uhuuuuu party party all night loooong!!! NOOOT! Dar faze foarte tari azi… am mers intr-un metrou absolut… hyper…plin!

La 8.30 la Unirii, înspre Universitate-Peste 100 de oameni asteaptau un metrou care nu mai venise de 3 min.
Eu-în întârziere un pic, nu îmi permiteam să o iau pe jos că aş fi luat-o la cât de intimidantă era mulţimea aia de oameni.
Vine metroul- am impresia că o să rămân în tre uşi, dar mulţimea din spatele meu are grijă să nu. Oribil, în viaţa mea, de când merg cu metrou’ nu l-am prins aşa plin. Şi am mai picat şi lângă o persoană nu prea slăbuţă care transpira prin toţi porii pielii. Gulpbleah! Bine că a fost doar o staţie. Am ieşit de acolo pupând pământu’, cum nu l-aş pupa nici dacă aş coborî dintr-un Air France. Şi tare aş chefui în cinstea terminării sesiunii şi aş bea numai că e o problemă… n-am cu ce :)) iar am rămas în 50 de lei. Oh well, nu mă plâng doar constat 😀 Ne vedem mâine la Romexpo…