Parcul Carol din Bucureşti

Duminica trecută (adică acum două zile) am fost în parcul Carol. Vestitul Parc Carol din Bucureşti. Este într-adevăr un loc minunat, păcat însă că e populat. Cred că am şi avut puţin ghinion, dar a fost în primul rând foarte aglomerat şi în al doilea rând, plin de cocalari. Mulţi copii cu părinţii… fiecare aveau ori role, skate, trotinetă sau bicicletă. E bine, pe mine nu mă prea scotea mama în parc când eram tânără… Admirativ că părinţii îşi mai aduc aminte şi de copii. Mie în general nu îmi plac copiii şi niciodată nu o să îmi placă, ăsta a fost primul motiv pentru care am fost reticentă acestei ieşiri. Nu m-am simţit prea bine nici fizic (cum nu mă simt nici acum), am avut o durere de cap care m-a tot sâcâit… şi iar nu am putut să gust priveliştile pe care mi le oferea parcul. A fost o fază nostimă tare… Una dintre prietenele mele e obsedată să îmi facă poze pentru că ştie că mă enervează foarte mult şi la un moment dat, când mă tot stresa ea cu bliţul, trec doi pe bicicletă şi strigă:

– Hiaute bă, poze dă hai faiv… hăhâhăhâ…

Bineînţeles după ce trec cei doi, îmi ridic sprânceana şi bufnesc în râs când văd dragonul dă haur de pe bluza unuia dintre ei… Haualeeeeeu…

Cine e acolo? Tu eşti Chip?


Unii oameni sunt chiar ambiţioşi, păcat că nu în scopurile potrivite…

O să mai revin cu impresii după ce mai dau o tură pe acolo şi voi avea poate mai mult noroc să prind oameni normali… Noapti bună…

Întrebare de jurnalist

De ceva vreme am prostul obicei să urmaresc ştirile şi de fiecare dată pic pe Protv. Foarte mulţi fac mişto de ştirile acestui post deoarece sunt foarte macabre şi se axează mult pe “bârfă”, pe infotainment. Aşa şi mă rog, eu doar ascult ştirile, nu le urmăresc şi vizual de multe ori. În seara asta am realizat de ce jurnaliştii de la postul ăsta suck. Se dă ştirea: unu’ Popovici a făcut nu ştiu ce infracţiune, nici n-am fost prea atentă de fapt, în orice caz… el mergea pe stradă repede… şi jurnaliştii după el. Clişeicul cadru cu “subiectul” acaparat de microfoane. La un moment dat, unul din cei cu microfoane pune o întrebare. Acu’ credeţi-mă că nu ştiu de la ce televiziune era… dar bănuiesc că era de-al proteviştilor. Reporteru’ întreabă:

– Domnule… sunteţi un tip rău?
La care bărbatul din imagine răspunde:
– Nu, de ce? Par un tip rău? scuba diving articles

Acum… jurnalistul meu, spune-mi… ce răspuns credeai că vei căpăta? Nu ştiu la ce te aşteptai tu, da’ mie tare mi-ar fi plăcut să îţi răspundă:

– Da, coaie, sunt al dracu’ de rău… şi da, io am făcut infracţiunea de care mă acuză ăştia da’ uite că nu vreau să recunosc că sunt şucar ce pizda mă’sii… scuba diving in egypt

Pfff şi tot pe protv am mai văzut una mişto la ştiri (cred că am mai scris despre asta dar nu mai găsesc postarea).

– Domnule, ţineţi cu Steaua?
– Nu, ţin cu Dinamo.
– Deci sunteţi stelist?

No comment.

Tu ai stins lumina?

Nu sunt genul Eco. Nu alerg o staţie de tramvai până la coşurile pe curlori şi pe materiale în care să îmi arunc ambalajul, nu îmi duc ziarele la reciclat, nu plantez copaci. Cu toate astea, am bunul simţ să nu arunc gunoiul pe jos, să nu calc pe iarbă sau flori în spaţiile special amenajate (calc pe iarbă unde nu am de ales, cum ar fi… în pădurewinking smileys) şi folosesc becuri ECOnomice. Iniţiativa Eart hour, mi s-a părut interesantă. Doar stingând becul din cameră am simţit şi eu că pot face ceva pentru lumea asta. Am economisit o oră de energie. De fapt… mai mult de o oră având în vedere că nu am aprins becul deloc până la ora 22.30, când a trebuit să îmi fac patul. A fost chiar mişto, bine că mi s-a părut exagerat ce am văzut în filmuleţele de pe Youtube, cu cei care aprindeau lumânări, chiar nu poţi rezista o oră fără lumină?

Această campanie a pornit din Sydney, în 2007. Mai multe detalii în filmuleţ. Tu ai stins lumina aseară?

Un pas înainte şi treizeci înapoi

La începutul vremurilor de messenger, ajunsesem ahtiată după programul ăsta. Vorbeam zi şi noapte cu oameni, nu conta dacă îi cunoşteam sau nu. Îmi amintesc că stăteam până dimineaţa şi îmi împărtăşeam ideile cu cine nimeream. Eram obsedată, ăsta e cuvântul. Făcusem o obsesie. Dacă nu eram logată simţeam că înnebunesc, mă plimbam prin camera ca un leu în cuşcă, iar când revenea conexiunea eram în culmea fericirii. Slavă Domnului că atunci intram în vacanţa de vară şi nu aveam şcoală pe cap. Cu siguranţă nu m-ar mai fi interesante temele, lecţiile etc. Mă pişam pe toate atâta timp cât puteam sta de vorbă cu oamenii mei :)).

După obsesie, a venit o perioadă de domolire în care îmi canalizam atenţia asupra unor oameni doar cu anumite scopuri (a se citi: cunoşteam pe viu oamenii cu care vorbeam) M-am lăsat şi de asta în timp şi am ajuns la reacţia firească, aceea de a nu îmi mai păsa dacă sunt conectată sau nu decât pentru persoanele cu care vreau sa vorbesc gen: prieteni, familie. Prieteni mi-am făcut şi cu ajutorul acestui program, da şi am început să învăţ lucruri utile despre oameni în general. Am învăţat despre diferenţele dintre mediile de comunicare, cum este perceput un mesaj transmis într-un mediu rece şi unul cald. Sunt o grămadă de lucruri pe care le-am observat pe cont propriu, lucruri legate de comunicare. Totodată am observat că am şi o înclinaţie spre domeniul ăsta şi am început să mă interesez mai mult de el. Cum percepem lucrurile, cum reacţionăm în contexte diferite, dar pe aceleaşi subiecte. Cu toate că nu am notat nicăieri ce am văzut, le am în minte şi încerc să le păstrez acolo şi să le împărtăşesc cu ceilalţi când am prilejul. Îmi pare rău de faptul că mulţi nu au trecut prin ce am trecut eu şi nu vor să înţeleagă ce le explic. Aş îndrăzni să spun că sunt concluzii care ar trebui să intereseze pe toată lumea din moment ce toţi folosim programul ăsta, dar se pare că nu este aşa.

Una dintre concluziile cele mai importante pe care le am asupra acestui subiect este că tinde să aibă o influenţă negativă asupra reacţiilor dintre oameni şi într-o mai mică măsură, una pozitivă. Messengerul aduce oamenii aproape, aşa este, se pot lega relaţii (pe care la un moment dat trebuie să le transpui şi în real din punctul meu de vedere, fie că sunt între oameni pe care îi cunoşti personal dinainte, fie că nu) şi se poate comunica mai facil. Şi într-o mai mare măsură, acest canal de transmitere a informaţiei poate strica relaţii. De ce se întâmplă lucrul ăsta? Simplu. Îţi pui întrebarea: ce îmi oferă realitatea? Răspunsul este: realitatea îţi ofera un ton al vocii, îţi oferă comunicare nonverbală – prin gesturi, priviri etc.- îţi oferă o persoană reală ce nu poate stăpâni tot ce transmite sau dimpotrivă care poate stăpâni tot ce transmite.

De exemplu: un tată şi un fiu au o discuţie pe peronul de la metrou. Tatăl îl întreabă pe cel tânăr: te-ai apucat de fumat? El nu o să spună adevărul, însă sunt şanse mari ca ceea ce comunică nonverbal să fie adevărul. Poate pleca privirea vinovat, poate deveni irascibil, iritat etc. Aceasta e realitatea.
Un tată şi un fiu au aceeaşi discuţie pe messenger… Tatăl întreabă: auzi, tu te-ai apucat de fumat?jumping smileys El răspunde: nu, Doamne fereştesick smileys ce? crezi că am înnebunit?innocent smileys Tatăl are mai multe şanse să îl creadă în contextul acesta, decât în cel al realităţii.

Din lipsa “umanităţii” -ca să spun aşa- se răcesc relaţiile, foarte mulţi oameni se ceartă dacă vorbesc cu ajutorul acestui intermediu. A nu avea persoana în faţă reprezintă şi un motiv, mai degrabă un îndemn, pentru a te ascunde, pentru a nu fi tu însuţi. Reacţiile oamenilor pot fi extrem de diferite de la un caz la altul. Eu, de exemplu, dacă reacţionez impulsiv, dacă spun lucruri pe care apoi le regret, o fac pentru că am mai mult curaj (este un curaj fals indus de senzaţia depărtării dintre mine şi cel cu care vorbesc). Dacă nu reacţionez la fel în realitate, nu înseamnă că mă prefac, ci că îmi filtrez mai mult reacţiile. Până la urmă, ideea e simplă: reality means humanity.

Nu îmi scoateţi ochii cu greşelile din text pentru că sunt prea obosită ca să îmi mai pese… noapte bună!

Alanis Morissette

Scrisesem şi pe Twitter că aceasta este săptămâna Alanis Morissette. Am mai avut zile în care i-am ascultat ultimul album, dar acum încerc să descopăr tot ce înseamnă muzica ei. Am dat pe youtube de o variantă live a melodiei Hand in my pocket, din 1995 şi mi s-a părut fantastică vocea ei. Am mai văzut secvenţe din concerte de-ale ei în care sălile/stadioanele erau pline de oameni, lucru care printre altele m-a făcut să regret că nu m-am dus la concertul ei din România de anul trecut. Este o tipă genială, când e pe scenă se îmbracă asemenea celui mai simplu om şi e foarte naturală. Nu dansează, nu poartă decolteuri ori haine ce mai mult descoperă decât acoperă. Într-un cuvânt… e SIMPLĂ. Şi această simplitate este absolut grozavă la ea.

Melodia “Hand in my pocket” vorbeşte despre schimbările prin care o persoană trece, despre cum vrem să fim percepuţi şi cum suntem în realitate. Inspiră un aer degajat, creează o atmosferă de relaxare totală în care fiecare spune ce îl macină şi îşi recunoaşte slăbiciunile ca mai apoi să se întoarcă acasă hailing a taxi cab. Totodată este şi o melodie optimistă prin care încearcă să scoată în evidenţă câte un bine în fiecare parte negativă, atitudine pe care toţi ar trebui să o avem din punctul meu de vedere.

Sons and Lovers by D.H. Lawrence

Am terminat ieri faimoasa carte, cu care va tot frec la cap, “Fii si indragostiti” scrisa de D.H.Lawrence. Adica, primul volum… ca’s doua. Si am citit editia data la cotidianul pentru ca sunt usoare cartile si micute, bune de purtat la tine. Cartea s-a dat in jurul a 14 februarie, deci mi-a luat aproximativ o luna sa o citesc. Daca eu reusesc sa citesc o carte intr-o luna si NU este J.K.Rowling inseamna unul din doua lucruri: ori este foarte bine scrisa, ori imi petrec mult timp citind-o.

Am innebunit pe multi cu faptul ca m-am regasit extraordinar de mult in ea. Cu simplitatea cuvintelor alese si tabolurile emotionale pe care le creeaza, Lawrence reuseste sa redea atmosfera copilariei sale. Familia Morel este exemplul limpede de familie cu probleme enorme de comunicare, singurele personaje care sunt strans legate fiind Paul Morel si mama sa. Relatia dintre cei doi este una de daruire totala, fiecare isi serveste ca prim fel sufletul celuilalt. Dupa fiecare zi de munca istovitoare, Paul si dna. Morel isi povestesc prin ce au trecut, ce gandesc, ce ii macina, ce iubesc si asa mai departe. Isi impartasesc temerile si emotiile, mama este cea mai buna prietena a fiului si fiul este insasi viata mamei. Cand in viata lui Paul apare o alta figura feminina, gelozia mamei sale capata proportii si intervine in mod indirect intre cei doi. Dragostea dintre Paul si Miriam nu se implineste prin fizic, ci totul este la nivel spiritual. Un razboi de sentimente il cuprinde pe Paul, fiind legat de cele doua femei, incercand sa nu confunde dragostea de mama cu dragostea ce i-o poarta lui Miriam.

Ieri cand am ajuns la ultima pagina a primului volum, nu ma asteptam sa aiba sfarsitul pe care l-a avut. Am crezut ca ar fi mai bine sa fac o pauza, sa ma apuc de alta carte si sa las volumul 2 pe mai tarziu, dar de dimineata, in zbor am apucat volumul si m-am apucat sa il citesc in metrou. Sper sa am mai mult timp pentru el, sa nu o mai lungesc cu atat mai mult cu cat intriga a inceput sa devina mai interesanta.

Ah da si inca ceva. Vorbeam cu sor’mea ieri despre cat de greu este sa scrii un roman. Eu va spun cu mana pe inima ca nu as reusi acest lucru niciodata si asta din cauza faptului ca am foarte multe idei si doar doua maini. Cu siguranta mi-as pierde sirul, as incepe sa aberez si tocmai de-aia ii si admir asa mult pe cei care scriu romane si le scriu si bine. Este un lucru nemaipomenit si mi-ar placea sa pot fi si eu indeajuns de disciplinata pentru a reusi acest lucru.

Hai noroc!

"Dacă vrei să scapi, te scap, făă!"

Angel Popescu este “ultimul venit” in echipa celor de la Mondenii. Trebuie să recunosc că o perioadă nu prea mi-a mai plăcut emisiunea lor, a fost foarte slabă. Nici la ultima ediţie nu m-am uitat, însă am găsit pe youtube fragmente şi vrăjitoarea Samuela (interpretată de A. Popescu) este absolut bestială. Am râs până n-am mai putut când am viziont scena. Mi-am zis… uite un rol care i se potriveşte bine! Îmi mai place cum îl imită pe Hagi şi Mitică Dragomir. Bravo!

O să îmi iau înjurături pentru ce voi scrie…

OK, ştiu că nu sunt printre favoriţii voştri şi tocmai de-aia o să îmi permit să scriu despre un subiect ce o să atingă multă lume. Cuplurile. Dacă scriu despre lucrul ăsta, nu înseamnă că sunt frustrată sau alte tembeliciuni, doar mă deranjează unele lucruri foarte mult.

Nu am nimic cu oamenii care se ţin de mână, ori cu cei care se pupă în parc. Pot să se pupe cât or vrea în parc, oricum nu mă obligă nimeni să mă uit la ei ori să stau lângă ei. Nu am nimic cu cei care se îmbrăţişează, care se ciondănesc, tachinează etc. Asta am clarificat.

Sunt însă două lucruri pe care nu pot să le suport la cupluri. Primul reprezintă momentul în care cei doi îndrăgostiţi încep să se limbărească în locuri publice, în locuri strâmte oricum ÎN LOCURI NEPOTRIVITE! Mă deranjează, da, pentru că nu suport sunetul ăla care iese din gurile lor… şi mă enervează când sunt nevoită să îl aud în mijloacele de transport în comun când este o înghesuială nemaipomenită şi sunt practic lipită de oamenii ăia excitaţi de la schimbul de salivă. Pur şi simplu mă dezgustă, este deranjant şi jenant. Mi s-a întâmplat de câteva ori şi iac, deci nu! Nu când e aglomerat frate, mai aşteptaţi fraţilor să se elibereze ca să pot măcar eu să mă mut în alt vagon/loc. Sau încă o chestie, eşti în spatele lor şi brusc se opresc să se pupe fix în mijlocu’ drumului.

Al doilea lucru care mă enervează este să stau în prezenţa lor şi să fiu ignorată total. Asta mi se pare şi mai mult, o chestie de bun simţ. Când vorbesc cu tine, te uiţi la mine, nu la prietenul/a pentru că… pur şi simplu nu e politicos. Las-o încolo de treabă că nu o să se evapore de lângă tine dacă îţi muţi privirea spre emiţator o clipă. Am fost o dată pusă în situaţia asta şi m-am simţit penibil. Da’ penibil rău pentru că eram în aceeaşi camera cu cei doi şi încercam să port o discuţie cu ei. Nu îşi puteau lua ochii unul de pe altul şi pe lângă asta gângureau şi se alintau şi se pupau… în timp ce eu vorbeam. Deci.. ce? Nici n-am mai avut cuvinte când am observat ignorarea completă din partea lor aşa că am plecat. E penibil, zău…

Distribuitorii de pliante mă stresează

Mi-a venit acum să scriu despre lucrul care mă enervează… destul de mult. Oamenii plantaţi prin diverse părţi ale oraşului care împart pliante, ziare etc şi care insistă cu ele. Mă simt destul de prost să îi refuz şi mă simt destul de prost să accept şi apoi să îmi bag pliantul în geantă, să uit de el luni de zile ori sa îl arunc la primul coş de gunoi, unde zac alte 20 de pliante. Adică mă întreb dacă ei chiar cred în forma asta de reclamă. Mi se pare mai la îndemână să dai bani unui ziar şi să îţi dea reclama acolo. S-ar putea chiar să fie mai ieftin dacă te gândeşti că trebuie să plăteşti pliantele în sine şi fabricarea lor şi tre’ să îl plăteşti şi pe cel care le împarte. Ştiu că nu îi plăteşte cu mult, da’ chiar nu e mai comod/ profitabil să o introduci pe o pagină de ziar?

Adrian Ciubotaru şi povestea lui

Pe Adrian Ciubotaru nu îl cunosc personal, dar am auzit de el ca scriitor şi de pe Twitter, din om în om, am aflat de povestea lui cu editura CURtea veche. Am vrut să scriu mai din timp despre asta, dar nu am găsit timpul necesar pentru a îmi exprima sincerele păreri de rău că a trecut prin calvarul acesta. Nu cred că există cuvinte pentru a exprima acest comportament, nici nu am un adjectiv pe măsura faptelor. Oricum, am fost mulţumită când am văzut câţi oameni îl susţin. Aşa da!

Şi aşa mi-am adus aminte şi eu de propria ogradă. Şi eu aştept de 7 luni să apară antologia Deceiubimbucurestiul. Nu le-am trimis mail şi nici nu i-am sunat, în schimb mi-a plăcut că prin octombrie-noiembrie mă zoreau să semnez contractul cu drepturile de autor şi să le trimit copia după buletin şi ce mai trebuia. De ce atâta grabă dacă vă trebuie peste 7 luni să puneţi pe picioare un amărât de volum? Poate o să încerc să îi contactez zilele astea, dar mai mult nu am de gând să mă stresez pentru că pur şi simplu trebuie aplicat principiul: “dă-i în pulă” care este, cât se poate de “la modă”. Mirific, splendid… 7 luni frate, 9 luni mai auzisem de cineva, un an întreg… oare unde o să ajungem cu atâta nesimţire?