The End

Cred că de trei ore mă gândesc ce să scriu aici. Nu, nici acum nu ştiu, dar voi scrie despre cum nu ştiu ce să scriu.

Un nou an, huh? Un nou an necesită schimbări. În bine. Aşa e. Vreau ca 2009 să fie ca 2008. Să vorbim despre Revelion. Unde îl petreceţi şi cu ce vă îmbrăcaţi? Eu mi-am propus să port o cămaşă roşie ca să am noroc în dragoste (pf, prostie, nici dacă m-aş îmbrăca din cap până în picioare în roşu n-ar schimba nimic, un pulover bej nou ca să am noroc, o să am mereu bani în buzunar ca să am tot anul… Azi am făcut curăţenie în casă, că cică iar e o superstiţie legată de asta. Nu cred în lucrurile astea, dar nu mă costă nimic să le încerc, nu? Dacă e să se întâmple ceva de bine măcar să îmi pot explica sau dacă nu se întâmplă măcar să am pe ce da vina.

Nu îmi propun nimic pentru noul an pentru că nu am niciun plan. Atâta vreau, sa fie la fel de bun ca ăsta. Să am înţelepciunea pentru a face întotdeauna deciziile corecte şi de a reacţiona întotdeauna după ce am gândit de două-trei ori înainte datele unei probleme. Anul ăsta am continuat să fiu impulsivă şi să insist asupra unor probleme care nu necesitau aşa ceva. Spre sfârşit pot spune însă că m-am redresat şi am acţionat aşa cum trebuia şi am gândit de două ori înainte să schimb o situaţie. Am continuat să fiu o persoană optimistă în ceea ce îi priveşte pe cei din jurul meu, dar nu şi pe mine. Am continuat să sper la schimbări ce nu s-au făcut, să sper la oameni care nu necesitau speranţă. Am regretat cuvinte aruncate la nervi, am regretat oameni, am regretat uneori până şi modul meu de a fi sau de a gândi.

Seara asta nu e însă despre ce am făcut şi ce nu am făcut, ci despre ce urmează sau nu să facem. Aşa că… după câtă apă am bătut în piua… vă urez din nou, LA MULŢI ANI şi distracţie plăcută!

Mika – Happy Ending

Aici se încheie “Imagination is more important than knowledge”.

Cu bine,
Alexandra Ghiţă.

Anul 2008

Să tragem linie dedesubtul anului 2008. Pentru mine a fost un super an. Cred că, cel mai grozav… toate au mers bine şi chiar dacă s-au mai ivit mici neplăceri, în toate a existat un bine. Să vedem câte s-au petrecut…

Începem cu Revelionul din 2007 înspre 2008, seară pe care am petrecut-o alături de două prieten foarte bune. Ţin minte că nu am avut un sentiment plăcut în legătură cu anul 2008 în seara aia. O prostie fiereşte. A fost un an grozav, contrar aşteptărilor. Ianuarie, februarie, martie, aprilie au trecut fără prea multe evenimente. Din mai n-am mai scris pe blog din cauza bacalaureatului.

Mai şi Iunie au fost nişte luni pline ochi. În mai am învăţat până mi-a ieşit pe nări, dar am şi petrecut la momentul oportun. Am avut atestatul la engleză, pe care l-am luat cu notă maximă. S-a încheiat anul şcolar. Ultimul an în liceul Mihail Sadoveanu. Am avut apoi festivitatea cu robe din Parcul 23 august, la teatrul de vară. O zi de neuitat. Iunie a venit cu emoţii de examene. Am trecut prin peripeţii, probe orale şi scrise, formalităţi… apoi am aşteptat rezultatele la începutul lui iulie. Căcaţi pe noi toţi. Am trecut de Balaureat cu notă foarte mare, 9.42. Am avut un sentiment de uşurare nemaipomenit. E plăcut să ştii că în sfârşit poţi lenevi cât doreşte inima ta. Am trecut şi printr-o admitere, dar şi iulie a fost un vis scurt.
În august ne-am zbătut cu văruieli, curăţenii etc. apoi am plecat în Argeş unde we had the time of our lives. Am urcat la Cetatea Poenari 1480 de trepte prin pădure cu emoţii că va ploua… am întâlnit un tip super de gaşcă ce strângea banii de bilete şi care ne-a şi lăsat să pozăm cu două aparate la preţ de unul. Aş fi stat toată ziua la taclale cu omul ăla, era o persoană foarte glumeaţă şi deschisă. Am ajuns acasă o dată cu septembrie. Septembrie mi-a adus o altă admitere, un nou val de emoţii. Examenul de admitere nu a fost tocmai ce mă aşteptam, ca dovada nici nu am intrat la cursurile de zi, dar după cum spuneam în fiecare mic rău a existat un mare bine pentru că în octombrie m-am angajat unde am rămas şi unde am cunoscut oameni deosebiţi, am intrat într-un colectiv OK şi am rămas acolo. De la jumătatea lui octombrie s-a produs o schimbare, mi-a trebuit tărie să fac ce-am făcut, dar… am reuşit să judec limpede şi să îmi dau seama de ce e bine să faci la un anumit moment în viaţă şi ce nu e bine să faci. Revenind, le-am dus pe amândouă, şi şcoala şi munca. Greu dar plăcut şi util. A trecut şi noiembrie. Decembrie mi-a adus lipsa unei zi naţionale pentru că am lucrat… dar nu-i nimic, pentru că sărbătorile mai mari au venit repede. Moş Nicolae nu mi-a adus o nuia, ci dulciuri, iar de Crăciun am primit aproape tot ce îmi doream. Iată-ne în prezent. Mâine e ultima zi dintr-un an grozav şi sper ca 2009 să fie măcar la fel de bun cum a fost ăsta. Sper că şi voi aţi avut un an bun şi dacă nu, lasă că o să aveţi… ştiu eu…

La mulţi ani!

Lexis.

Penultima zi cu voi

Diseară o să postez împlinirile/dezamăgirile anului acestuia, fiţi pe fază.
Se pare că nici azi nu voi putea învăţa. Ce trebuie să fac pentru a avea o ţâră de linişte? Tare aş pleca, până şi într-o cafenea e mai linişte decât în camera asta. Începe să îmi placă Twitter din ce în ce mai mult.

Să vorbim despre vreme… s-a înnorat la mine. Sper să ningă ca lumea în pana mea de curent… Că până acum s-a scremut cu câte un fulg pe ici-pe colea. Am încercat să îi fac o poză copilului meu când se admira în oglindă. Moare de dragul propriu, narcisista. Bineînţeles, când a auzit ariciul de la husa aparatului foto imediat şi-a schimba poziţia ca să îmi facă mie în ciudă.

Am adormit uitându-mă la Jerry Maguire, nu că ar fi fost filmul plictisitor, dar mi-era mie somn şi era şi târziu. Am visat şi am şi ţinut minte de data asta. Am visat că voiam să îmi fac omletă şi nu mai ştiam cum se prepară şi am visat că Deea nu a ştiut să se întoarcă acasă şi mă sunase să vin să o ajut (prietenii ştiu de ce). Culmea e că îmi era foarte greu să mă îmbrac şi să mă încalţ, cred că mi-a luat o oră să fac toate astea… în vis

Cine iese cu mine la o plimbare? Mă duc să îmi iau ziarele… ca să fac şi puţină mişcare. V-am pupat… Pa-pa.

Miracol de Craciun si un final cu adio

Am uitat să vă spun în postările anterioare faptul că în a doua zi de Crăciun mi-a dispărut subit durerea de măsea. Sper să nu fie liniştea dinaintea furtunii. Azi am ieşit cu Deea, am găsit în sfârşit un moment liber în care să vedem un film şi să bem o cafea. Şi revenind la dureri, azi de dimineaţă m-a trezit o durere de rinichi (cred) ce nu mi-a mai dat pace până nu am luat un algocalmin. A fost ceva destul de ciudat. În orice caz, după ce am ajuns acasă de la film m-a luat ameţeala şi acum suport o durere de cap enervantă. Nu mă mir dacă răcesc, având în vedere că ieri am făcut baie la -3 sau -2 grade… din motive… ce prefer să rămână secrete. Pe de altă parte cred că sunt şi foarte deshidratată pentru ca pur şi simplu nu pot să beau silit apă/ceai/suc dacă nu mi-e sete. Ştiu că e recomandat să bei nuştiucâtă apă şi bla bla, dar pur şi simplu nu pot. Acum nu ştiu dacă o fi cauza durerilor mele diversificate, dar nici bine nu cred că e. Pe de altă parte nici nu mănânc ce trebuie. Îmi stric foamea cu porcării. Când mergeam la birou aveam orar de masă ca lumea pus la punct, da’ acuma… haos.

Eh, să vă zic ce film am văzut la cinema. Ala cu Pământul care se opreşte bla bla. Cu Keanu *daydreaming* care a cam îmbătrânit de altfel, dar rămâne un actor bun în continuare… şi un tip chipeş pe măsura vârstei. Deh. Şi a fost OK. Mi s-a părut scurt, timpul a cam zburat. Am ajuns la fix, exact când a început şi a fost tare bine că am avut cu cine să comentez. Adică, na, e cum zicea Seinfeld, dacă te duci la un film fără companie e ca şi când te-ai duce într-un loc să vorbeşti de unul singur. It sucks. Nu vă înţeleg pe voi, singuraticilor, care vă duceţi la film doar pentru film… cine se duce doar pentru film? Doh! :)) Oricum, o să merg eu într-o bună zi şi singură, doar să văd cum e… poate încep să vorbesc cu oamenii străini de pe lângă mine :)) Deci eu mă duc la film din următoarele motive în ordinea asta…

1. pentru tipul care rupe biletele/vinde biletele (pentru că întotdeauna unul dintre ei este f drăguţ ca să îmi facă mie în ciudă)
2. pentru popcorn şi pentru mirosul de popcorn
3. pentru comentarii şi atmosferă (nu vorbesc tare să mă audă toată sala cum sunt unii ţărani… nu mă înţelegeţi greşit)
4. pentru film.

Aşadar… După ce s-a terminat filmul, am vrut să mergem să bem o cafea, dar unde voiam noi nu s-a putut pentru că era absolut full, aşa că am mers într-un alt loc unde mai fusesem. Şiii… cam atât, acum mă bat cu durerea de cap… suportabilă dar enervantă, cu toate că până la urmă cred că voi lua nişte medicamente.

V-am spus de o surpriză pe care v-o pregătesc. Nu este una bună şi nu o să mai fie surpriză, pentru că o să vă dezvălui acum ce urmează să se întâmple. Cred că o să închid blogul ăsta. Ori îl şterg de tot, ori vedem noi. Mă mai gândesc, dar în principiu cam asta intenţionez. Motivele sunt mai ciudate. Adică nu ciudate, dar se contrazic cu ce am spus acum ceva vreme.

Am zis că nu îmi pasă dacă mă citeşte lumea şi dacă am trafic. Ei bine, faptul că verific în fiecare zi să văd câţi utilizatori intră tre’ sa îmi spună ceva, nu ? Şi îmi spune că blogul ăsta e pe ducă. Cu toate că îl am de doi ani de zile… şi am o experienţă de trei ani… şi cu toate că am încercat cât de cât să îl fac cunoscut, nu am avut niciodată mai mult de 60 de vizitatori într-o zi. Şi ăia 60 au venit mulţumită unei lepşe. După cum vedeţi nu am adsense pe pagină sau reclame, ca să zic că vreau să scot bani din asta, voiam doar să citească lumea… să zică frate, uite un blog bun… îmi place cum scrie fata asta şi ce scrie aşa că de acum înainte o să îl vizitez mai des. Am încercat eu metode de promovare, dar nu a mers. Soluţia e să scriu comercial, să fac reviewuri, să preiau ştiri, să le comentez şamd, dar… eu nu vreau asta… eu vreau să scriu ce îmi place mie să scriu şi să critic ce îmi place mie să critic. Aşa că zilele astea vor fi probabil ultimele zile în care “Imagination is more important than knowledge” va mai exista sau va mai putea fi citit de toată lumea şi nu restricţionat.

Există şi bloggeri care s-au făcut cunoscuţi şi care scriu în stilul meu, dar nu ştiu cum şi de ce au ajuns cunoscuţi. Le zic bravo dacă au reuşit să atragă lumea. Eu nu. Şi nu m-am folosit de trucuri ieftine (gen, ieşit la beri) pentru ca alţii să pună constant link la pagina mea.. cine a pus, a pus că aşa a vrut şi gata… Nu m-am milogit de nimeni, nu am plătit pe nimeni să îmi facă reclama… În fine. Eu m-am obişnuit să scriu aici şi îmi face plăcere să recitesc şi să îmi aduc aminte întâmplări ce s-au petrecut în urmă cu săptămâni, luni, ani… Îmi place să observ cum am evoluat, de la scris în engleză-română, cu smiley-uri excesive care oricum nu apăreau cum trebuiau, la scris cu diacritice, pe paragrafe, mult mai ordonat şi etc. Îmi place să reascult melodii pe care vi le-am recomandat şi vouă la un moment dat şi să îmi aduc aminte şi de ce îmi plăceau melodiile alea. Îmi place să mă uit la poze, la screensavere, la… tot. Probabil o să îmi fie greu să mă despart de pagina asta. Chiar a fost şi este un jurnal şi… cred că o să mă opresc aici.

Mai scriu şi zilele care urmează.

Lexis.

Christmas pictures

Am făcute nişte poze la împodobirea bradului, din aproape 50, astea sunt singurele care au ieşit acceptabile/publicabile. Nu ştiu ce naibii a avut aparatul meu, dar s-a decis ca toate să mi le blureze aproape pe toate, deşi l-am setat atât încât să nu se întâmple lucrul ăsta. Cu astea l-am păcălit eu cumva. Sper să vă placă şi vouă ce a ieşit.

Mereu verde


Eclipsă de glob


Ţurţurele spiralat

LOUIS ARMSTRONG – What A Wonderful World

26 decembrie 2008

M-am săturat de statusurile cu “ninge” şi de mincinoşii care spun că ninge în Bucureşti! Nu ninge, măi copii… nu mă mai amăgiţi şi pe mine şi întreaga populaţiune din acest oraş…

Azi din nou s-a întrerupt curentul! Dar am fost norocoşi pentru că a ţinut doar o jumătate de oră. Cu toate astea, eu tot m-am culcat şi m-am trezit după vreo două ore… Mă simt aşa stupid şi bine în acelaşi timp… Peste mai puţin de o lună intru în sesiune şi nu am învăţat absolut nimic. Mintea îmi stă la cu totul ALTCEVA! Un altceva de care nu mai scap. De fapt, altceva-uri… Serviciu, colegi, liceu, ratb, veveriţe în copaci, Marius Ţeicu, Moş Crăciun… lucruri care nu au niciun sens, dar care se află în capul meu din nuştiucemotive. Ajutor.

Am descoperit în seara aceasta minunată, valul Twitter. Am înţeles şi eu cum stă treaba şi dacă vreţi (deşi ştiu că nu vreţi) mă puteţi urmări anul ăsta, aici.

M-am uitat la un film destul de.. hmm… previzibil, în seara asta… Se numeşte The Duchess şi e cu nesuferita aia de Keira Knightley. Nu aveam nimic cu tipa asta până de curând când am tras cu ochiul la The Edge of Love şi am avut revelaţia asta… ca nu prea îmi place de ea. E tare enervantă în… modul ei caracteristic. The Duchess se asemănă foarte mult cu The Other Boleyn Girl şi chiar nu îmi aduce mai nimic nou. Aceeaşi poveste: el mare patron, ea mică, se căsătoresc, el o înşală-e ditamai gigoloiul, ea toarna plozi da’ niciunul nu e băiat, fac crize amândoi (ea că e înşelată, el că nu are baiat cu coaie) şi gata, the end. M-am uitat şi la un episod din Chip&Dale, din păcate nu am mai avut răbdarea să mă uit şi la al doilea…

Cam asta a fost a doua mea zi de Crăciun… E totul cât-de-cât OK… În momentul ăsta sunt singură, cu fi-mea în cameră şi vorbesc cu o prietenă pe mess întrebându-ne la ce oră să plecăm din Bucureşti spre Buşteni pentru a petrece Revelionul în gară, cu boschetarii. Eu zic că planul ăsta încă merge… E valabil… Şi boschetarii sunt fideli, nu mi-e frică că nu îi găsim acolo.

Hai, pe data viitoare…

Craciun in bezna

Nu m-am enervat că s-a întrerupt curentul aseară (24 decembrie 2008) pentru că mă aşteptam. Pentru că la noi nu există Crăciun în care să avem curent (de trei ani încoace, cu excepţia anului trecut) Faza e că a ţinut mai mult decât mă aşteptam. Fără exagerare, pe ceas, 24 de ore. De la ora 21-24 decembrie la ora 21-25 decembrie. Şi nu m-am enervat pentru că pe 24 m-am pregătit minuţios. Mi-am pus filme pe mp4, mi-am băgat la încărcat telefonul, am făcut bradul, am făcut duş, am împărţit cadouri etc. În mod normal ţinea mai puţin pana de curent. Cel puţin dimineaţa aveam, dar anul ăsta a fost special. Nici acum nu ştiu cât o să ţină. Să sperăm că nu se va mai întrerupe, văd că le-a luat ceva să se prindă că trebuie să stingă becurile de pe stradă pentru a face economie. Foarte inteligenţi…

În orice caz, nici acum nu sunt nervoasă, trebuia să se rezolve o dată şi o dată. Şi cu această pană lungă… că ce pana mea de curent vreţi… am avut ocazia să îmi limpezesc gândurile şi să petrec timp cu ai mei. Am jucat remi, şah, am cântat de nebună tot ce mi-a venit prin minte, am dormit… şi astfel a trecut a doua zi de concediu, prima zi de Crăciun. De sunat nu m-a sunat nimeni, apreciez. În schimb am primit câteva mesaje, apreciez pe bune de această dată. A primit maică mea mai multe telefoane decât mine, nu că aş fi invidioasă, Doamne fereşte… dar aşa ca idee. Eh, în fine… mă doare la bascheţi la al doilea gând. Ieri şi alaltăieri am avut probleme cu o măsea de am zis că îmi dau duhul de durere, cu atât mai mult cu cât mă durea toată partea dreaptă a feţei. Azi a fost mai bine, sper că n-am vreo infecţie sau ceva mai grav. Şi-aşa mă simt obosită ruptă, mais je ne sais de ce. Oricum, per total mă bucur de ce am… cu lumină e mai bine, am şi net şi cablu… dar şi fără, merg pe principiul noi să fim sănătoşi şi trec peste disconfort.

Sper să nu mă întrebaţi de Revelion că n-am chef să îmi aduc aminte de faptul că nu ştiu unde o să mă aflu în acea zi specială. Mai bine întrebaţi-mă dacă mi-e dor de birou… DA, mi-e dor! Ştiu, sunt o anormală, dar aşa e la modă. Anormalitatea e la modă. Sunt într-o stare de complet Zen. Nimic nu cred că mă poate enerva. Cred că merg şi pe principiul mă doare la bascheţi… Hm…

Şi apropo! Am condus azi. Am făcut pe şoferu’. M-am jucat niţel pe şoselele Bucureştiului incredibil de aglomerat (în special pe Pantelimon) pentru o zi de Crăciun. Ca să vezi! Şi până şi de Crăciun există şoferi idioţi pe drum… sau mai bine zis şoferiţe… în pana mea de curent… Era să intre în mine o tanti… Aşa m-am abţinut să o înjur… Chiori sunt unii să moară je. Deci să vă explic, îmi vedeam de drumul meu, înainte… si de pe prima bandă vrea una să intre în depaşire, deşi era aproape paralelă cu mine… a trebuit să pun o frână bruscă să o las să intre pe cretină, că e mai grea partea cu gânditu’ pentru unii şi apoi să o iau iar din loc, oprind în spatele meu alte nu-ştiu-câte maşini. În fine, bine că nu s-a întâmplat nimic… Zen! Oricum, am fost foarte aproape de o coliziune…

Şi că mi-am adus aminte faza cu suportul de brad. Pfoai, deci ieri n-am fost Zen la faza aia. Nu ştiu dacă putea fi cineva calm la aşa ceva. Cică aveam un suport băşit de brad, vechi de sute de ani, de fier, înalt şi naşpa… şi acu vreo săptămână îi zic lu’ taică-miu să cumpere şi el unul ca lumea, de lemn, frumos, ca să nu mai stăm cu prostia aia. Cât putea să fie? Şi mă trezesc în ajunul Crăciunului că suportul de brad cumpărat de curând este făcut prost… treabă de mântuială. Maică mea s-a apucat să cioplească bradu’ să îl pună în urâţenia veche de fier. Şi io când am văzut… am zis… Neah-neah-neah… Let me work my magic. Şi ca să mă dau mare, am refăcut eu suportul de brad cumpărat, confecţionat de cine-ştie-cine. Şi io care sunt AS la tâmplărie puteam să fac suportul ăla mai bine *după cum l-am şi făcut de altfel* HA! Eat that… Şi suportul îl vedeţi în poză. Nu e perfect, i-am bătut câteva cuie şi i-am băgat nişte bucăţi de scotch ca să ţină ca lumea şi asta a fost.


Moş Crăciun a fost foarte generos. Ba, extrem de generos… Data viitoare de-a dreptul mă supăr dacă îl mai văd aşa. Mă face să mă simt prost. 😀 Eu nu i-am dat decât lapte şi biscuiţi… hehehe, glumesc. La noi fiecare a fost Moş Crăciun pentru fiecare şi toţi am primit câte ceva. Şi eu am fost moş crăciuniţă cu toate că am cumpărat pe ultima sută de metri nişte chestii de umplutură. Gnihi. (deci am primit un medalion superb cu o stea, un fel de lănţişor cu două cercuri pe el, unul negru si unul alb ce se suprapun, e foarte elegant, un alt lănţişor cu un zar, două pulovere, un balsam de buze cocoa butter care miroase yummy, dulciuri ofc, bani… o zi liberă -ba chiar mai multe, că tot erau pe listă lucrurile astea- şi linişte… deci destul de super tare, nu?)

Of, ce mult am scris, mă întreb dacă a citit cineva toate chestiile astea până la capăt. Per total, starea mea de spirit variază. Uneori sunt tristă şi îmi aduc aminte de unele chestii, uneori sunt OK, dar zilele astea mi-am păstrat optimismul în orice moment şi nu mi-a prins rău deloc. Îmi place să fiu o persoană optimistă chiar dacă nu îmi reuşeşte mereu.

Hai, e rândul vostru să îmi povestiţi ce-aţi făcut de Crăciun! Deci… ce-aţi făcut de Crăciun? Cum v-aţi distrat? Prin ce peripeţii aţi trecut? Ce cadouri aţi primit?

Şi ca urări: mulţumesc celor care mi-au răspuns la mesaje şi online şi cele de pe telefon. Vreau să mulţumesc şi celor care mi-au urat să am lumină de sărbători (chiar dacă s-au referit la cea sufletească) pentru că mi-au ajutat moralul. Şi de asemenea, vreau ca tuturor cititorilor acestui blog să le urez sărbători fericite în continuare! Să aveţi parte de lumină atât în casă, cât şi în suflete, să fiţi sănătoşi, calmi şi prietenoşi şi sper să zâmbiţi mai mult de acum încolo pentru că trebuie să vedem la vie en rose.

Cu bine,
Lexis.

23 decembrie 2008

Spiritul meu nu a fost azi apreciat. Ba dimpotrivă, am dat-o în altceva şi am ajuns să enervez lume. Măcar am încercat să fiu şi eu… altfel. N-a mers. Sorry că am sărit calul cu fredonatul, cu vorbitul… aşa se întâmplă uneori când taci prea mult. Nu ştii ce să spui mai repede şi uiţi că răbdarea celui care ascultă are limite. Firea mea nu e acceptată de toată lumea, dar eu ar trebui să accept asta până la urmă. Mă simt caraghios. Din nou nu îmi găsesc locul. Nu credeam că o să mă simt iar ruptă de lume în halul ăsta, dar iată-mă din nou… Printre mii de gânduri care nu îşi au propria cutie în capul meu, sau propriul pat ca în spital.

Am scăldat-o cu cadourile Crăciunul ăsta. Am pus din puţin la puţin, nu ştiu dacă o să le placă ce le-am cumpărat, dar cum se zice? Gestul contează? Am mai luat ceva cu adresa inscripţionată, dar cine ştie dacă expeditorul ăsta o să mai aibă “cuaele” dinainte pentru a trimite ce are de trimis. Presupun că nu o să aibă. De fapt, nu mai vrea să aibă, dar de ce am cumpărat din start respectivele obiecte… Probabil pentru a avea pentru ce plânge. Cui dracu’ îi mai pasă.

Am observat un lucru zilele astea. Cu cât eşti mai trist şi mai deprimat, cu atât eşti mai neobservabil, comun şi normal. Ce bine, nu mai tre’ să mă prefac. Pot să fiu şi eu ordinară.

Am avut parte de ultima zi. Am mers singură spre casă şi mi-a plăcut într-un mod sadomasochistic. În metrou m-am aşezat lângă un el şi o ea care se hârjoneau simpatic. Urâţi amândoi, dar mi-a plăcut de ei. Am plecat, pentru că mi-au adus aminte de singurătate. Mai încolo, tipi dubioşi în împrejurimi şi în faţa mea, dar dacă stau bine să mă gândesc… nu cred că ar fi trebuit să îmi fie mie frică de ei, ci viceversa 🙂 .

Mă duc şi eu să mă înfund în gânduri (altele).

Noapte bună

O viata de om

Mi-aş fi dorit să fiu în stare să scriu un adevărat articol emoţionant despre titlul acesta… dar uitându-mă la pozele astea… mi-am dat seama că este inutil. Am dat de poze mai vechi, făcute cu telefonul. Calitate proastă, dar ipostaze de nepreţuit. Ce bine ca totuşi le am. Iubesc să îmi derulez zile întregi în cap, să îmi aduc aminte şi să retrăiesc stări de emoţie. Ştiu că stările astea sunt doar iluziile timpurilor trecute, dar sunt frumoase aşa cum sunt.

Mă uitam peste nişte poze făcute acum doi-trei ani… mai mult de doi ani. Eram în parcul Obor şi râdeam… râdeam mult, m-am decis. Mâine o să fiu de două ori mai veselă decât azi. Măcar de dragul faptului că atunci nu eram singură. Aveam prieteni de nădejde, fie că erau reali sau nu. Aveam o a doua casă, unde simţeam că nu îmi lipseşte nimic, că acolo sunt în siguranţă. Aveam multe. Şi acum am. Cu toate că sunt extrem de melancolică la momentul actual şi extrem de tristă (mi-e somn şi mi-e greu să mă abţin) o să vă arăt puţin din viaţa mea de acum, pe care o voi regreta cândva. Cum e şi normal, până la urmă.

Mă trezesc la fel de dimineaţă ca în ultimii doi ani. La ora 7 sună telefonul. Mă dau jos din pat cu părul zbârlit. Mă aşez pe scaunul de la birou ca să dezmeticesc. Dacă aş face asta în pat, sigur aş adormi la loc. Mi-e lene să îmi mai pun ciorapi în picioare aşa că plec desculţă la baie. Merg pe trei cărări. După ce mă spăl cu apă rece pe faţă mă uit în oglindă şi văd o pereche de ochi roşii ce se belesc la mine. Revin îngheţată în camera călduroasă cu patul atât de moale ce mă îmbie la somn. Dar rezist şi îmi iau trusa de machiaj. În cinci minute termin şi cu ea, mă îmbrac. Îmi pun haina, îmi pun fularul, apoi mă încalţ şi îmi pun geanta pe un umăr. Asta e ordinea în care fac EU lucrurile. Nimeni nu trebuie să respecte nimic. De ce trebuie totul să fie standard şi făcut cu cap? Eu vreau să fac lucrurile ca mine. Şi aşa le fac. Urmează o zi de birou în care încerc să găsesc surse de bucurie. Adică încerc să râd. Tot timpul aş râde, dar rămân cu dorinţa. Uneori fac glume proaste, dar proaste rău. Poate chiar puerile aş zice. Le fac cu bună ştiinţă pentru că în momentul ala nu îmi trebuie de fapt un impuls să râd, ci doar un pretext. Uneori aş râde şi de una singură, dar pare ciudat pentru cei normali de pe lângă mine. De sus privesc lumea cum trece pe stradă, toţi ocupaţi cu diverse chestii atât de semnificative pentru ei. Mi-ar plăcea să ştiu în anumite momente, ce gândeşte fiecare. Şi se pare ca nu sunt singura care îşi doreşte lucrul ăsta…


Cerul nu îmi zâmbeşte des, dar şi atunci când o face… ajunge să oprească timpul într-o culoare.


Şi dacă privesc în faţă, drumul nu mi se mai pare aşa singur la sfârşitul zilei.


Nu ştiu de ce am scris ce am scris mai sus. Chiar nu ştiu care e scopul, dar ştiu că asta mi-a venit pe moment să fac. Şi chiar dacă nu mi-a ieşit bine, mie nu prea îmi pasă pentru ca acum sunt acasă.