Interviu despre internet si fotografie cu dl. Dinu Lazar

Bună ziua, care este numele dvs.complet?

Lazar Dinu Gheorghe Stefan

În ce an aţi avut prima oară acces la internet?

Primul computer tip PC l-am cumparat in decembrie `89. Primele transmisii de imagine le-am facut in 1990 deja. Dupa un stagiu in lumea BBS, care a fost intre 1993-1995, am descoperit Internetul intr-o deplasare la Singapore, de Craciun, in 1995. Acolo am cumparat Netscape… ce vremuri… Din 1996 am avut acces la web acasa, cu un modem de telefon, si din 1997 am avut si site… era primul site al unui fotograf in Ro, si singurul, pina mult dupa 2000.

Cât timp petreceţi pe internet?

Greu de zis. Surfare, sa zicem cam o ora pe zi, sa vad noutatile foto, si situri, si imagini; si comunicatii, adica in principal mailuri, cam doua, trei ore pe zi… poate mai mult. Primesc cam 200 de spamuri pe zi, cam 150 de mesaje de pe listele de discutii, si cam 20-30 de mailuri de afaceri, la care de obicei raspund in aceeasi zi.

Aveţi vreun pseudonim cu care sunteţi cunoscut în mediul virtual?

Cred ca doua… fotografu` in general si bildu` la Flickr.

Consideraţi că este mai uşor în ziua de azi să fii „artist” publicându-ţi lucrările online? (fie ele că sunt imagini sau texte literare)

Nu stiu ce inseamna sa fii artist. Democratizarea penei de gisca si a papirusului nu a dus la o explozie a geniilor scrisului, si faptul ca peste tot se gasesc pensule si culori nu inseamna ca numarul de mari pictori a crescut dramatic.
Este mult mai usor sa scrii acum, sa publici, sa te exprimi. Asta cred ca face mult mai grea aparitia unui mare scriitor, pentru ca este mult mai greu sa distingi … si sa te distingi
Toti timpitii au blog si sunt mari scriitori si se exprima on line oricine. E mai simplu decit acum o suta de ani sa te faci cunoscut. Toti fotografii au site si multi sunt exceptionali. Asta face ca sa existe inflatie de calitate, e ca si cum miine ar descoperi unul cum sa faci aur din rahat. Piata aurului s-ar prabusi. Asta se intimpla cu fotografia acum… si poate si cu scrisul.

Care este calitatea principală pe care trebuie să o aibă un fotograf?

Sunt mai multe calitati necesare. Sa reziste. Sa invete economie si marketing. Sa invete mereu. Sa stie sa comunice. Sa aiba unul sau mai multe mijloace principale de supravietuire. Sa nu spere. Sa aiba rabdare si sa faca imagini care sa-i placa in primul rind lui. Sa nu-i pese de ceilalti.

Credeţi că a fi fotograf necesită talent sau este un lucru ce poate fi învăţat?

Foarte greu de spus. Stiu oameni care nu au invatat nimic si fac poze superbe, asa cum stiu multi invatati care fac fotografii de-ti vine sa vomiti. Dar, evident, munca, procesul de invatare, nu cred ca dauneaza fundamental.

Cat la sută reprezintă talent şi cât informaţie într-un domeniu ca acesta?

Talentul este la urma urmei 1% geniu si 99% munca. Informatia e si ea utila ca sa stii pe ce lume esti, ce au facut ceilalti, ca sa nu mai descoperi America inca o data, sau de mai multe ori…

Un fotograf poate excela în domeniul său doar prin talent?

Se intimpla si astfel de cazuri. Rar, dar se intimpla. Dar nu va amagiti, sunt rare exceptii.

Daca aţi putea alege alt domeniu în care să lucraţi care ar fi acela?

As putea sa fiu sofer de cursa lunga, aviator, scafandru, sef, shaman, profesor si chiar boier la tzara, cu mosie, pur si simplu.

Aţi avut vreodată ocazia să surprindeţi ceva inedit şi să nu aveţi aparatul foto la dvs.?

Nu prea, pentru ca am mereu ceva de facut poze cu mine. Mai degraba de multe ori aveam cu ce, aveam ce, dar nu am facut poza din diverse motive, ca sa am multe mii de regrete pe urma.

Când v-aţi ales telefonul mobil aţi ţinut cont de camera foto încorporată şi de performanţa ei?

In mare masura inca telefoanele fac imagini modeste. Dar s-a intimplat sa fac o fotografie care a aparut intr-un ziar american cu telefonul. De obicei am un aparat minuscul cu mine cu care fac poze mai bune decit cu telefonul.

Credeţi că fotografiile caracterizează într-un mod sau altul fotograful?

Greu de zis… poate cele facute pentru incercari personale, cu siguranta. Cele la comanda, mai rar sau deloc… depinde.

Cât de importantă este performanţa aparatului foto?

Nu conteaza absolut deloc. Fotografii senzationale s-au facut cu aparate foarte simple.

Este mai important să fii cunoscut pe internet? (să ai pagină personală, să postezi comentarii şamd) Sau este mai bine să participi la expoziţii şi să cunoşti lume în realitate?

Sunt lumi diferite. Este important si si. Si este important de asemeni sa ai calea ta.

Care a fost cel mai riscant lucru făcut „de dragul” fotografiei? De ce aţi făcut lucrul respectiv?

Cel mai riscant lucru a fost sa ma fac fotograf profesionist. Am facut lucrul acesta pentru ca pe vremea aia inca mergea, inca puteai sa fii boier din ce cistigai in fotografie, inca fotografia era ceva si fotograful cineva.

Rezultatul a fost pe măsura efortului?

Categoric nu. Am o masina de 10 ani, nu am casa la tara, nu am vila, stau in acelasi apartament de bloc ca acum 30 de ani, si nu sunt sigur de ziua de miine. Nu stiu niciodata daca o sa am ce pune pe masa din fotografie peste o saptamina sau peste o luna. Pe de alta parte am primit multe injuraturi si invitatii sa las dracu pe ai tineri sa roada osu` si sa ma duc la tzintirim.

Credeţi că se acordă suficientă atenţie acestui domeniu în România?

Depinde. Cine sa acorde atentie? Momentan fotografii sunt incapabili sa se organizeze, nu exista sindicat, asociatie profesionala, fotografie profesionala face orice timpit care a facut un curs de 40 de ore si are hirtie in sensul asta recunoscuta de Ministerul Muncii. Viata merge inainte, poporul are fotografia care o merita, facuta de oamenii pe care ii merita.

Numiţi un fotograf român pe care îl admiraţi foarte mult.

Sunt foarte multi fotografi care imi plac foarte mult. Imposibil sa spun numai de unul. Dintre cei care nu mai sunt, printre idolii mei sunt Aurel Mihailopol si Armand Rosenthal, si printre cei care traiesc, Dan Dinescu este categoric cel mai mare fotograf roman in viata, dar sunt si multi tineri de mare exceptie, Narcis Virgiliu, sau mai ales Stelian Pavalache.

Numiţi un fotograf român pe care aţi dori să îl cunoaşteţi personal.

Nu stiu… pe cei pe care trebuie sa-i cunosc, ii cunosc… restul nu conteaza.

Există un sfat pe care aţi dori să îl transmiteţi tuturor fotografilor??

Da. Uniti-va, treziti-va, faceti asociatii profesionale, sindicale, grupuri de initiativa…

Mulţumesc pentru timpul acordat. Spor la navigat si la pozat.

Multumesc! si Dvs si va urez o toamna minunata si minunate fotografii si momente fotogenice.

O altă caracteristică specifică românilor – ignoranţa

Despre ignornţă aş putea scrie o grămadă de lucruri. De la faptul că este un defect ce caracterizează românii până la faptul că şi eu am momentele mele în care aplic acest tratament. Cineva scria că ignoranţa nu se poate învăţa. Aşa e, dar depinde foarte mult de la caz la caz. Uneori nu este un lucru inteligent, ba chiar poate fi lipsit de bun simţ… de fapt, de cele mai multe ori este aşa.

Eram în hipermarket acum câteva zile, înainte să dea răceala peste mine şi mergând pe un culoar, la un moment dat văd nişte cizme de cauciuc căzute. Le ocolesc şi merg mai departe. După ce am analizat preţ de câteva secunde modul în care am gândit, m-am întors, m-am aplecat şi le-am ridicat.

“Da’ de ce să mă deranjez eu să le ridic?”

Şi pot să pun pariu că aşa au gândit şi zecile/sutele de oameni care au mai trecut pe lângă acele cizme de cauciuc căzute. Nu ştiu dacă e tocmai exemplul potrivit şi ştiu că o să pară exagerat ce o să zic acum dar… Dacă perechea aia de cizme era o femeie bătrână ce a alunecat pe gheaţă?? sau daca eram chiar eu cea care avea nevoie de ajutor? Câte zeci/sute de oameni ar fi trecut pe lângă mine? Eu m-aş fi ajutat pe mine dacă nu ştiam că sunt eu? Fireşte, astea sunt întrebări pe care numai voi puteţi să vi le adresaţi şi la care numai voi puteţi să vă răspundeţi.

Eu m-am dezamăgit când mi-am dat seama care a fost primul meu gând la cizmele căzute, dar m-am simţit mai bine după ce le-am ridicat şi le-am pus la locul lor. Ignoranţa asta a mea şi a tuturor ne face să uităm de ceilalţi şi de faptul că totuşi nu suntem singurii care contăm. Cineva mi-a spus… Şi vrei să zici că sunt egoist şi egocentrist dacă nu ridic un produs de pe jos ?

Răspunsul meu este : Nu eşti egoist şi nici egocentrist, dar eşti ignorant. Ceea ce e mai grav. În plus, cele trei noţiuni nu sunt despărţite decât printr-o linie subţire de sarcasm.

Stupid people make me happy

După o seară prea zbuciumată pentru mine, am terminat de văzut filmul The children of Huang Shi şi după asta a dat dracu’ în mine să deschid radioul. Bagându-mi picioarele că iar l-am pierdut pe Olix, am rămas pe post crezând că o să fie ceva interesant. Nu-mi plac melodiile de la radiou da’ sunt simpatici oamenii angajaţi acolo. Eh, habar nu am cine e tipul asta pe care îl am şi acum in căşti, da’ ştiu cine sunt ştoarfele invitate. Printre ele, Alina Plugaru. Nu înţeleg de ce i se cer sfaturi de “dragoste” unei actriţe porno care nu gândeşte, ci f… Intră în direct numa’ labagii pierduţi sau oameni care fac mişto şi mi se pare de-a dreptul penibil. Iertaţi-mi limbajul, dar… uneori am pretenţii de la postul ăsta, da’… ce să-i faci… banii rămân bani. Oh, prostia din căştile mele ajunge la un nivel pe care nu ştiu cât îl voi mai suporta. La dracu, asta e chiar o provocare.

Alina Plugaru e o acrtiţă porno bună, dar nu se prea pricepe la chestii de gândire, orice prost îşi dă seama. Ce chicotesc proastele, tulai Doamne… nu mai rezist mult băga-mi-aş picioarele…

O melodie… oh Heaven… Pâna una alta, o să închid prostia asta şi o să vă spun că am racit, cred. Toată ziua am avut o durere în gât nemaipomenită şi nu am niciun medicament pentru durerile dă gât. A început să mi se înfunde şi nasul, este foarte clar ce se întâmplă.

“Mondenii” a început să mă dezamăgească. Bendeacule dă-i mai tare cu umorul că începe să cadă… şi eu zic să mai scapi de fiţe, că nu-i stă fain unui actor de teatru. În afară de Surorile Modorcea (MĂMICĂĂĂĂĂĂĂĂA!! Arătaţi entuziasm, mămică!!!) Solcanu’ şi Naomi… nimic nu mai are haz. Ce Doamne iartă-mă… am râs mai mult la dublele de la sfârşit decât la emisiune.

În seara asta mă bag la sac mai devreme decât în mod normal. Vă pregătesc nişte interviuri, sper să vă placă. Ah, şi mai am o ştire… Am fost printre câştigătorii concursului DeCeIubimBucurestiul şi o să mi se publice mica povestire în volumul respectiv. Vreau să vă mulţumesc pentru voturile date pe net, au contat. Ce mă bucură şi mai mult e faptul că şi nota juriului a fost mare. Yey.

Acuma ce fac eu… se numeşte “găsirea fericirii în lucruri mici”… lucruri mici cum ar fi prostia altora, publicarea povestirii… Am nevoie de lucrurile astea, proştii mă binedispun… Adica de-a dreptul mă binedispun… ceva proşti prin zonă? Come to meeeee… fiţi prietenii mei!!!! Cred că e suficient să dau din nou drumul radioului… sau până la urma, cred că nu…

22 septembrie 2008

Ieri a trebuit să ies din bârlog. În maşină am văzut următoarea scenă:

O ţigancă stătea cu copilul în braţe (o fetiţă de vreo 5-6 ani) şi îi aranja părul slinos. Încerca să îşi treacă mâinile prin el, dar rămâneau înfipte/lipite în/de părul fetei şi etc. Cele două vorbeau, ţiganca se uita în jur să vadă dacă o priveşte cineva… mai vorbea cu fata niţel, când JAP! o palmă pe spate. Fata n-a început să plângă (mă gândesc că o fi fost obişnuită). Mă rog. Mai vorbesc ele nu ştiu ce, o mai alintă puţin pe fetiţă când JAPJAP! alte două palme (nu cred că avea vreun motiv să o lovească din moment ce zâmbeau amândouă la un moment dat). Am rămas… fără cuvinte. Deci de-a dreptul no comment. confused smileys

Am circulat şi cu metroul. Am început să mă obişnuiesc. Nu e complicat dacă beleşti fasolea mai atent. În orice mijloc de transport în comun îmi scot cartea şi citesc, dacă e liber şi pot sta jos. Când m-am întors ieri, m-am zăpăcit şi nu am fost atentă pe ce parte a zis tanti din microfon că o să fie peronul. M-am dus în stânga. Eram cu faţa spre peretele tunelului şi aşteptam să deschidă uşa. Dupa 2 secunde mi-am dat seama că aşteptam degeaba, peronul era pe dreapta. Fac pe mine de râs când mă gândesc la situaţia asta, bine că nu m-a văzut nimeni aşteptând(sper smileys aim smileys)

Am stat la o cafea cu Deea, apoi am oprit pe la un magazin ca să îi cumpăr mamei cadou. Un cadou de care m-am îndrăgostit şi eu aim smileys. Sper să îi placă. Am ajuns acasă destul de obosită, am mâncat câte ceva şi am râs de sor’mea şi măscărelile ei. M-am uitat la un episod din Everwood şi am încheiat noaptea cu un somn lung şi simpatic. Cam atât.

Lost and Found

Mă gândeam de fapt să scriu despre cu totul altceva… mă gândeam să scriu despre măritiş, să întreb lumea de ce se căsătoreşte, am articolul deja scris, dar nu cred că îl voi publica până la urmă. Mulţi mi-ar sări în cap, nu că mi-ar păsa, dar aş aduce nelinişte în lume şi în viaţa celorlalţiunhappy smileys

Aşa că, scotocind prin lucruri mai vechi am dat de o cutie plină cu prostii, amintiri, lucruri… chestii! Şi am vrut să vi le arăt şi vouă ca să vă amuzaţi cum m-am amuzat şi eu când le-am redescoperit. Pozele nu au ieşit foarte clare pentru ca am futut ceva prin setări şi abia după ce le-am descărcat mi-am dat seama.innocent smileys

Aşadar… Începem cu un set de ascuţitoate. Ceainicul era şi încă este preferatul meu design, am mai avut forme dar le-am pierdut, cam asta a rămas din colecţie. În a doua poză este tot o ascuţitoare (incredibil de proastă, dar frumoasă), asta are apă în căpăcel deşi jumate s-a evaporat… Deh, în atâţia ani…


Asta e o busolă cu aer comprimat care nu funcţionează niciodată cum trebuie. Îmi amintesc că am gasit-o în apartament la o curăţenie de toamnă.


Ăsta e un set de scrisori şi de copiuţe. Unele datează din 2000-2003 (deja lucruri bune de pus în muzeu pentru mine). Cele două folii de staniol sunt de la ciocolate, fireşte, le păstram pentru diverse decoraţiuni de Craciun sau pentru proiectele de la şcoală.


Doamne… fluturaşii ăştia au praf de Buşteni pe ei buey!!!… Doamne, Maica Domnului şi toţi sfinţii câte s-au schimbat de atunci…


Ăsta e de fapt motivul pentru care am dat de toate lucruşoarele astea. E un laser de pe vremea LaserMania, ce la modă erau… Ei bine, acum l-am căutat mai mult pentru tembela asta de fi-mea să mai aibă şi ea cu ce să se joace că toată ziua doarme… pe mine animated smileys

Vechea boală cu castanele. De fiecare dată mă opream la castanii de lângă poliţia pe lângă care treceam în drum spre şcoală şi le strângeam cu grijă, le puneam în ghiozdan şi acolo le uita Dumnezeu până iarna. Victimele mele de Crăciun, ce le mai coloram-pictam-coseam-înveleam în staniol *LOL* şamd. Ah da, în dreapta e o piatră amintire de la o fostă colegă… parcă.


Wa… ăsta e primul meu tamagoci. Iubirea vieţii mele, săracu’ în ce stare a ajuns, dar cred că dacă îi pun baterii şi acum merge. Serios. Cea mai rezistentă jucărie ever… bine, tot am reuşit eu să îi stric ceva după cum se vede war smileys

Altă obsesie este cea cu breloacele. Le iubesc, am mai multe breloace decât chei, ce vedeţi în imagine e o căpăţână realizată din mici elastice. Am avut vreo 2-3, dar n-a mai rămas nimic din ele.

Ăsta e un ursuleţ-breloc pe care mi l-a dăruit mama cândva demult…


Şi am cam terminat. BTW când faceţi cadou un breloc cuiva, ţineţi cont (printre altele) şi de mărime şi greutate. Am unele foarte frumoase pe care însă nu le pot purta din cauza faptului că ori sunt prea mari, ori prea grele.

Cheers.

p.s. cred că am nişte greşeli de exprimare, ceva cacofonii, dar treceţi voi cu vederea… Aaaaah, apropo de limba română… cred că următorul articol despre asta va fi… Hmmmm….

Simt că am orbit în această seară

Mi-am luat cartea roşie, cu gândul la următoarea povestire picantă pe care aveam să o citesc. Am lăsat cartea jos, m-am dus la toaletă, am revenit şi am ridicat cartea de pe birou. Tăcută, moale şi insensibilă, cartea mea nu a protestat când am crăcănat-o la lumină pentru a-i face un control mai amănunţit. Mi-am trecut ochii peste rândurile despre D. Diderot, apoi atenţia mi-a fost captată de miraculosul monitor. Am lăsat cartea încă o dată jos. Am închis o fereastră de messenger, fiind total absorbită de ceea ce citeam într-o pagină de internet. Am uitat de orice durere fizică pe care am avut-o în timpul zilei, am citit cu urechile ciulite ce se afla pe pagina de internet. Mai jos, văd un nume, probabil numele pe care l-am citit cel mai des în ultimele 36 de ore. În stânga văd din nou acelaşi nume. Dau “back”. Pe prima pagină văd numele acela multiplicat de 7 ori.

Subit am o revelaţie. Omul acesta este egocentrist. Intru pe altă pagină scrisă de acesta. Citesc regulile pe care le impune. Tot ce înseamnă “democraţie” este interzis. Nimeni nu are voie să spună lucruri negative la adresa acestei persoane, la adresa locului lui de muncă, la adresa… Ideea e simplă. Domeniul meu, clădirea mea, locul meu, regulile mele. Notez: egocentrism, narcisism şi o doză de comunism bine implementată în mentalitate.

Subit am o altă revelaţie. Cu toate că aceşti oameni susţin că “apără” corectitudinea limbii române, pun pariu că în viaţa de zi cu zi sunt nişte mormoloci. De asemenea cred că mi-au demonstrat prin lipsa lor de modestie, prin aerele de superioritate (falsă), prin acest instinct sălbatic de a se plasa deasupra muritorilor, că nu cunosc alte reguli decat pe ale lor. Acest lucru este de-a dreptul trist şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am această abilitate de adaptare (mai mult sau mai puţin dezvoltată) pentru a face faţă unor astfel de specimene. Nimeni nu spune că o să fie uşor. O să fie greu, dar să sperăm că voi supravieţui.

Trebuie să recunosc că azi am trecut printr-o multitudine de sentimente. De dimineaţă am fost puţin veselă, apoi m-am simţit îngrijorată, apoi spre seară am fost nervoasă, supărată şi acum mă simt… ilegal de veselă şi ilegal de deşteaptă. Cred că ştiu ce se întâmplă, încep să mă împac cu mine însămi şi deja am început să găsesc atitudinea potrivită cu care să tratez caracterele ce se potrivesc descripţiei de mai sus.

În aceasta seară simt că am orbit şi tare bine mi-e.

Lovable with exceptions

Mulţi dintre voi, cei care nu aveţi pisici/cărora nu vă plac pisicile , nu vor vedea aceste filmuleţe la fel de amuzante cum le-am văzut eu şi sor’ mea. Exact comportamentul ăsta îl are şi pisica mea de foarte multe ori, eu m-am regăsit mai mult în primul clip şi sor’ mea în al doilea. I hope you enjoy…

p.s. normal că fazele de la sfârşit (când schimbă postul tv şi când îi dă o bâtă în cap tipului, sunt exagerate, dar restul…. man, it scares me)

Simon’s Cat in “TV Dinner”

Simon’s Cat in “Cat-man-do”

Am crescut!

În seara asta m-am mai delectat cu un film. Eh, ok… nu cred că am de gând să vă spun nimic despre el. Acum câteva zile am răsfoit un pic blogul pentru a căuta postarea în care am scris despre un film cu Alan Rickman. Nu ştiu ce m-a apucat, dar am început să recitesc şi alte postări. Am dat de concertu’ lu’ Manson, am retrăit momentele prin care am trecut, am dat de postarea în care am scris despre cum am început şcoala de şoferi, cum am picat prima oară examenul… cum l-am luat… Şi tot aşa. Subit mi-am dat seama că am folosit pagina asta chiar ca pe un “caiet” unde pur şi simplu am scris tot ce mi s-a întâmplat. Eu nu sunt adepta jurnalelor în care scrii tot-tot-tot ce ţi se întâmplă, dar se pare că până la urmă fac asta de peste un an. Uau… ce mult. Şi prin câte am trecut… Ore de învăţat, de scris, de gândit, de tastat, examene, probe, proiecte, emoţii… sfârşitul liceului, bacalaureatul, aflarea rezultatelor… admiterea… Şi iată-ne. Ştiu că sunt foarte puţine persoane care m-au urmărit de la început până acum. Până la urmă cred că există şi astfel de persoane (datorită pollului din dreapta). Practic am crescut o dată cu blogul ăsta. M-aţi urmărit de la 1.70… la 1.71… la 1.72… Până şi acum îmi vine să plâng când mă gândesc că aproape ultimii mei 2 ani se află aici.. pe o pagină de blog. Ştiu, e patetic să plângi sau mai bine zis, să recunoşti că plângi (să fim serioşi, toţi o facem din când în când)… dar uneori pur şi simplu te simţi incapabil de a trece peste unele lucruri fără regrete. Marele meu regret este că nu am putut să opresc timpul. Că nu am putut să rămân la 18 ani. Ştiam şi la momentul respectiv că nu vreau să părăsesc vârsta aia, dar m-am maturizat fără să vreau… şi am crescut. Vreau înapoi, dar ştiu că după ce voi fi înapoi… voi vrea să revin aici. Şi ca să mai trăiesc măcar puţin zilele de 18 ani, o să mă mulţumesc cu articolele din arhivă pentru că sunt de-a dreptul singurul mod sigur prin care mai pot gusta puţin viaţa la care nu mai am cum să revin. Şi o să închei postarea asta cam lacrimogenă cu un citat…

Timpul e singurul predicator căruia omul e dispus să-i dea ascultare; el ne da învăţătura de minte pe care, la vremea lor, cei vârstnici s-au străduit zadarnic să ne-o împărtăşească. (Jonathan Swift)