31 august 2008

Ieri a fost o zi faina. Am fost prin Obor, ne-am plimbat apoi am baut o cafea(limonada) intr-un local.

La targul anticarilor am vazut aceleasi obiecte ca si anii trecuti, dar si niste chestii noi. Am realizat prima mea “targuiala”. Am negociat pretul unei brichete, dar dupa aia m-am ofticat ca puteam sa o scot la mai putin… pentru ca in fond, era o bricheta… o bricheta cu un design superb, dar… bricheta. Anyway, a fost misto… am avut cu ce sa ma laud si am invatat niste chestii noi 😀 asa incat data viitoare sa stiu cum sa joc “cartile”. Chiar in Seinfeld vazusem o faza ieri intr-unul dintre episoade cand Jerry ii cumpara tatalui lui o agenda electronica “Wizard” si ii spune ca a gasit-o la 50 $ de la un tip de pe strada (de fapt costase 200$). De ce ii zice asta? Pentru ca dl. Seinfeld era intotdeauna incantat sa auda ca fi-su facuse o “afacere buna”, apoi il pune sa mai cumpere inca vreo 200 pentru toti membrii clubului din care facea parte, pana la urma Jerry e obligat sa ii zica adevarul. M-am cam identificat aici, mai ales cand am vazut ce “mandru” a fost taica miu de… negocierea mea. Un big LOL aici.

Azi am facut curat in casa si am intentionat sa imi dau jos bibicleta din pod, dar am ramas cu intentia. De fapt, de vreo saptamana tot raman cu intentia. M-am urcat pe scara sa vad cam in ce stare mai e. Cauciucurile sunt dezumflate, practic sta pe janta… Langa ea e un soricel in descompunere de care m-am speriat si scarbit. Asadar pana nu ia cineva cadavrul bestiei de acolo, eu nu ma mai apropii de acel loc… and i’m serious. Am mai fost eu nevoita o data sa iau un soricel ametit cu matura si farasul, cred ca v-am mai spus, nu ? Eh, am ramas cu sensibilitate de atunci. In orice caz, mi-ar placea nespus de mult sa imi repar bicicleta. Are asa o culoare frumoasa, plus ca mi-ar placea sa o iau la plimbare prin oras. Nu prea imi mai plac masinile, mai ales prin centru… o masina e pur si simplu inutila cand vine vorba de alte 20.000. pe aceeasi sosea.

Hai ca mi s-a facut somn, mai scriu si maine. V-am pupat, salut…

De la Bucuresti la Arges si inapoi (3)

Dupa nebuneasca noastra aventura de a urca pana la cetate, eu si Deea am cazut frante de oboseala. Fireste ca (la fel ca in serile precedente) nu am putut sa dorm pe salteaua aia nefututa si neindoita de nimeni. Zici ca dormeam pe jos, dimineata ma trezeam nestiind de care durere sa ma plang mai tare… di shali sau di spati sau di cap. Ca eu daca dorm cu gatu’ stramb, a doua zi am dureri de cap… nu de gat… si cum pernele alea erau niste balegi… va dati seama.

Inainte sa dormim ne-am uitat totusi la un film. Let’s go to prison, dar nu am apucat sa il terminam. Ah, la ce ne-am uitat? Era film adus de mine pe dvd, si ne-am uitat la mini-doovde playerul Andreei. Are propriul ecran ceva mai mic, dar foooarte util. Deci inca o data, danke. Da, avea 3 mufe care se bagau in tv, dar noi n-am gasit mufele pentru ca erau in lateralele tvului (venea sifonieru’ langa). Nu-i bai, le-am vazut in dimineata in care am plecat. Asta asa, ca gand de consolare. A fost foarte.. frustrant si amuzant. Faza de doh cu adevarat.

Luni am mai fost o data la Vidraru si am coborat si urcat inca vreo 100 de trepte cu aproximatie. [se vede mai bine in poze] Am coborat langa hotelul “plutitor” si am facut niste poze faine.



Am baut si un suc la o terasa pe acolo. Cam saracacioasa terasa… poate va amuzati si cu asta pana la urma. Am intrebat daca aveau ciorba de burta au spus ca nu au. Am intrebat daca au clatite (moartea mea), nici asta nu aveau. Pana cand am comandat de baut.

Eu: As dori un prigat nectar la 500 (ml). Multumesc.
Andreea: Un 7up.
Maica mea: O apa minerala Dorna.
Chelnerul: Ne pare rau, nu avem Dorna. Avem Bucovina…
Maica mea: Da, nici o problema.

Peste 3 minute… [chelnerul cu sticlele in brate]
Chelnerul: Imi pare rau, n-am avut 7up. V-am adus Mountain Dew, e vreo problema?
Andreea: Nu, e bine si asa.
[eu mi-am primit prigatul]
Chelnerul: Imi pare rau, n-am avut Bucovina minerala… am avut plata, e bine?
Maica mea: Da, lasati asa.

Deci… fu….nny…

Ne-am asteptat sa avem febra musculara de la efortul fizic din ziua precedenta, da’ INCREDIBIL am fost chiar OK! Dumnezeule, ce miracol. Un adevarat miracol. La ce conditie fizica am eu… pf lol, da’ stai domn’e ca mi-am facut inainte incalzirea cu mobila prin casa.. Eeeeeh? :>

Pana la urma nu s-a mai intamplat nimic senzational. In seara dintre luni si marti n-a mai venit nimeni in camera alaturata. A doua zi ghici ce-am mancat la micul dejun! Clatite! Foarte bune de altfel. Ne-am facut bagajul si am plecat, asadar, inapoi spre Bucuresti. Am facut doua ore pana IN Bucuresti. Apoi o ora si ceva pana am ajuns acasa. Deci din Bucuresti pana acasa. Trafic infernal pe la Cotroceni si pe Soseaua Mihai Bravu. Caldura infernala. Pe de alta parte eu… care am facut din melodia lu’ Dolanescu, manea. Of mamaaaa mamaaaaa… haus haus… :)) Imi cer scuze fata de cei care au trebuit sa ma suporte… si nu, nu taceam nici daca functiona radioul din masina :)). But i’m cute, don’t you just looooove me????

2 faze de pe sosele. Una din capitolul “prostul pana nu-i fudul, nu e prost destul” si “uite ce-am gasit in creieru’ meu care e pe cap care e pe gat care e deasupra intregului corp”

1. la un moment dat (nu mai stiu cand) eram pe sosea. Drum cu o singura banda pe sens. Nu mai stiu daca depasirea era interzisa sau nu. Avand o dacie 1310, deh… mergi mai incet in puii mei, mai ales ca erau si serpentine… ceii drept, nu periculoase. Asadar, la acest moment dat… mergand cu o viteza de vreo 50 km/h… trecusera vreo 10 masini care ne depasisera [da, deci e clar. depasirea era interzisa] pana se gaseste o pula cu(ca) symbol sa ne claxoneze ca asa i se pune lui pe chelie, dupa care sa ne depaseasca. Deci, huh? Care-i faza? Ai symbol si te crezi mare pularau? Well… guess again… Avea numarul de la masina AG nu-stiu-cat PEE… Cred ca am ras o juma’ de ora in continuu. Ca prostu pana nu-i fuduuuuuuuuuuuuu…. nu e prost destuuuuuuuu….

2. mi-a venit de curand in minte ideea ca orasul asta, Bucuresti… care se face ca e si capitala Romaniei… contine cuvantul CUR. Si mi-am zis… cine dracu pune capitala unei tari, orasul care contine cuvantul CUR!?? Dar dupa aia am stat eu asa si am reflectat profund, mintea mea in gandu’ ei… si mi-am zis bucuroasa. “E totusi bine si asa. Puteam sa avem capitala la Bai Coi”.

Eh, faza mult mai amuzanta vine acum. In drum spre casa… pe langa Casa Poporului, pe undeva, vad un indicator pe jumatate ars.

“CURESTI”

Si cam asta a fost cu aventurile din mica escapada. Mai sunt o gramada de chestii despre care as vrea sa mai scriu [pe alte subiecte], dar nu stiu cum se face ca numai seara am chef. Si scriu pana obosesc. Asa ca am obosit, inchei aici si revin maine. Merg la plimbare prin Obor si va spun daca gasesc ceva interesant la targul din parc. Noapte buna.

De la Bucuresti la Arges si inapoi (2)

Sambata am hotarat sa mergem in centrul orasului, in piata, ca sa cautam o pescarie. Am tot cautat prin stanga, prin dreapta, nici urma de peste proaspat. Magazinele erau de pe vremea comunista cu acele tipuri de scris inconfundabile ( “Alimentara” “Croitorie” samd.) Bineinteles ca in “Croitorie” gaseai Sex Shop si in “Alimentara” magazin de haine [ aici glumesc, dar ar fi fost tare, nu ? :))] Am dat de un supermarket… (wow) a fost ca o mana cereasca, sincer. Era si bine aprovizionat (chiar daca eu n-am intrat inauntru :)) se vedea de la intrare), iar la un moment dat am dat de un semn care zicea “Bazar la etaj”. Cum am auzit, am urcat sus sa vad ce gasesc. Doamne, era o camera cam… cat o sala de clasa. Un singur vanzator, si vreo 4 tarabe cu haine. Deci asta era tot bazarul lor. Bineinteles ca nu am avut cine stie ce pretentii, nah, e un oras mic… da’ mai bine nu il numeau bazar.

Cu o zi in urma vorbisem cu Deea care imi spusese ca vine tot in Arges, dar doar pentru o zi, o scurta excursie. Acestea fiind zise, i-am spus unde, ce si cum si a acceptat sa vina sa stea cu mine pana ne intoarcem in Bucarest. Initial trebuia sa stam doar patru nopti, dar pana la urma am stat 5 pentru ca dupa cum am spus… incepuse sa ne placa. Deci pana la urma sejurul mai avea 3 zile, nu 2. Sambata nu s-a mai intamplat nimic interesant. Ne-au venit alti vecini in cea de-a treia camera, dupa cum era obiceiul… Ma rog.

Duminica a fost ziua care mi-a marcat tot anul, cred. Am hotarat sa mergem la cetatea Poienari (/Poenari, uneori e scris cu “i” alteori fara. eu o sa scriu cu “i”). Aceasta cetate fiind nu mai departe de… varful unui munte! Ei bine, stiam dinainte in ce cacat ne bagam…. cu nu mai putin de 1480 de trepte de urcat, la numai opt sute si ceva altitudine. Am plecat toti de jos, am urcat 10 scari… am vrut sa ne intoarcem… pana la urma, unii au urcat 400 apoi au abandonat, unii 500 si au abandonat, dar eu si Deea am urcat pana in varf. Am baut, am transpirat, am facut popasuri multe… dar a meritat! Asta este pentru mine, REALIZAREA ANULUI DPDV FIZIC! Dpdv psihic e ca am trecut Balaureatu’ cu nota mare. Revenind la tortura in care ne-am aventurat. Am urcat noi ce-am urcat… La un moment dat, cand eram aproape de cetate vedem ca in dreapta, langa balustrada nu era decat o mare mare mmaaaaareeee prapastie! Moment in care mi-a venit sa vars tot ce-aveam in stomac. Trecand peste. Am urcat si mai mult, pana am ajuns la tipu’ care strangea banii pentru taxa. DA! Exista o taxa pana si in creieru’ muntelui! Mica, 3 lei adultii…. 1 leu copii si elevi… 5 lei taxa pentru aparatul foto si 30 cea pentru filmare. Ultima cam mult, da’ ma rog. Tipu’ care strangea banii a fost fooooarte simpatic. Ba chiar am si glumit cu el si sa nu mai zic ca ne-a luat banii doar pentru un aparat foto. Multi ar fi luat pentru tot ce gaseau, but not this guy. De treaba, chiar mi-a placut despre el… Ne-a zis ca cetatea a apartinut lu’ Tepes si ca a fost construita in 1457. Foooooooarte simpatic. In fine, cetatea era o basina. Niste caramizi puse pe post de pereti, dar privelistea… va spun… iti taia suflarea. In concluzie, totul a meritat pentru priveliste… Am asistat insa, din nou la o faza foarte… taranish like… si anume:

Un tip (am aflat apoi ca era bucurestean…) manca o banana. L-am observat imediat ca a ramas cu coaja in mana si mi-am zis “Pe pariu ca o arunca pe jos?” Ei bine, m-am inselat. Nu a aruncat coaja de banana pe jos.. ci cu BOLTA! direct in VALE! Deci… te rog frumos, cu stil, nu asa… Ce pizda ma’sii… Poate creste un bananier la o adica… Naturlich, Ecologic… Behehehee…. Ce i-as mai fi dat una dupa ceafa cu coaja aia… bou’….

Si inca doua… :

Pe la jumatatea drumului la urcat am dat si de o pitzipoanca in sandale si cu fusta scurta care avea manele la telefon de rasuna in Vale. Deh, nu se putea altfel, baga-mi-as ce are Naomi sa imi bag in… pfuah! ce draci imi face cand imi aduc aminte!!!!!!!

Cand am ajuns sus, am ajuns odata cu doua tipe cu cate 5 plozi dupa ele… Cand sa plateasca taxa de vizitare si-au dat seama ca nu aveau banii la ele. Lasasera portofelele si gentile in masina. 😐 Jesus, sa urci atata… Bineinteles ca pana la urma le-a lasat the nice guy sa treaca… so nice…

Revenind. Deci am urcat, am vizitat, am coborat. Pe drum am inceput sa cant “We are the champions” 😀 probabil toti pe langa care am trecut s-au uitat chioras. Cum intreba cineva “Cat mai e pana sus?” Cum ziceam “Nu mai e mult, hai hai ca puteti” Ca sa le dau speranta… parca urci altfel cand stii ca e mai aproape. Unii nici nu o mai luau pe scari, am vazut chiar un cuplu de batrani care se agatau de niste crengi pe un drum neamenajat. Am zis sa merg mai repede ca sa nu vad cum cad. Pana la urma n-a cazut nimeni, da’ tot… mi-au dat fiori. Eh, una peste alta, tre’ sa ai ceva nebunie si ceva coaie ca sa ajungi pana in varfu’ muntelui. Deci eu si Dee le avem pe amandoua sa moara tzaca… Suntem bengoase, fatain puii mei!

Cred ca am slabit frate, 2 kile… da’ bineinteles ca le-am pus la loc cand am ajuns jos si am mancat o inghetata cu ciocolata :)) Asta e partea a doua :))

Hai, va mai las cu poze si mai scriu si maine. Se pare ca nu ma mai tin degetele deloc :)).





De la Bucuresti la Arges si inapoi (1)

Dupa cum am promis, iata ca a venit timpul sa va povestesc pe unde am fost si ce-am mai colindat. Joi am plecat din Bucuresti cu noaptea in cap ca sa nu ne prinda caldura specifica si am ajuns la Curtea de Arges pe la 9-10 cam asa. Am vizitat manastirea, am facut poze etc. etc.


Pe la 11 am ajuns unde trebuia sa ne cazam. Intr-o comuna din Arges (nu zic care, sac) am gasit o casa destul de maricica, cu bucatarie, baie si vreo 6 camere. 3 sunt de inchiriat, in 2 dorm proprietarii si una e goala (adica nu are pat). Am luat 2 camere pentru 4 nopti. Foarte ciudate camerele. In ce sens… la mine in camera, de exemplu, aveau un intreg dormitor nou… era parchet pe jos, in schimb la capul patului aveam rapirea din serai (in poza), in stanga aveam o soba de teracota (nu-i nimic, am si acasa, daaar) care era ornata cu beteala… luol… si alte decoratiuni care se potriveau ca nuca in perete puteti vedea in pozele de mai jos.


Ma rog, ca la tara, frate. Cu o bucatarie de 1,90 m inaltime, cu miros de balega, cu o curte maaare cu peri cu pruni cu de toate. Deci, ca la tara. Prima oara am fost putin socati, ca noi n-am mai fost in astfel de locatii, dar ne-am acomodat cu timpul si mai mult, a inceput sa ne placa. Zona era foarte linistita, abia daca treceau 5 masini pe strada si proprietarii foarte ok si ospitalieri. Am avut bafta de vreme buna. Temperaturile au fost excelente. De dimineata pe la 9 erau 17 grade la umbra si seara cred ca erau 14-15 grade, pe la 21. Masina am parcat-o intr-o curte cu capiiiitze si de fiecare data cand ne urcam sa mergem undeva vedeam aburi pe geamuri.

Asadar, joi n-am fost nicaieri ca a trebuit sa ne asezam culcusurile sa ne despachetam boarfele si altele. Fiecare camera avea televizorul ei, cu cablu si eu imi luasem dvdul ca poate-poate merge. Cum tvu din camera mea era relativ nou am zis ca sunt sanse bune sa intre mufa de la dvd. Si soarta a facut sa mearga, dar sa uit eu mufele acasa. Rezulta ca a fost inutil sa mai car dvdul dupa mine.

Dupa cum am spus, noi luasem 2 camere si 3 erau “inchiriabile”, deci ramasese una libera. Lasa ca n-a mai fost, in fiecare seara au venit familii diferite si au stat cate o noapte. Slava Domnului ca si-au vazut de treaba lor (adica nu ne-au deranjat, sa faca galagie, sa dea petreceri, sa se urce pe mese etc.) S-au intamplat lucruri foarte nostime pe care o sa le povestesc pe rand in ordine cronologica.

Vineri ne-am hotarat sa facem un mic circuit si anume: Barajul Vidraru, Cumpana si Balea Lac. Bun, am fost trezita de dimineata de la ora 7 de niste sunete foarte bizare care veneau de deasupra camerei (deasupra stateau proprietarii) Am mai lenevit eu putin si tot nu se mai potoleau. Erau niste sunete foarte ciudate. Zic “ce naibii fac astia, s-au apucat sa mute mobila, sa joace tzontzoroiu… ” Ei bine dupa ce am mai stat eu in pat vreo 30 de minute aud batai in soba. Da’ niste batai atat de puternice, zici ca dadea cineva cu pumnu in usita… M-am cacat pe mine. Am zbughit-o afara, zbier dupa mama… “Mamaaaa…. e ceva in soba 😐 ” Nu puteti sa va imaginati cat de sinistru a putut sa fie, exact ca in filmele de groaza. Vine mama, sta putin. Iarasi, zbang in soba. O cheama pe proprietara, deschide usa de la soba… Fluflu… o pasare. Doamne, si daca n-a intrat vrabia aia in toate camerele pana sa o prinda. Ce sperietura am tras, fraate. Cazuse prin cos, doh. Jesus Christ.

Am coborat sa mananc, ne-am imbracat si am plecat spre Vidraru. Am ajuns acolo, a paracat tata masina, am vizitat noi nu-stiu-ce. La un moment dat, cand sa ne intoarcem spre masina… Aud o discutie intre un jandarm si un sofer. Soferu’ parcase masina pe pod… deci pe pod… O singura banda pe sens, linie continua si el parcheaza… exact acolo, cand la nici 20 de m era ditamai parcarea libera. Deci nu se putea altfel. Jandarmu’ ii zice “n-aveti voie sa parcati aici, va rog sa mutati masina, aveti acolo parcare libera”. La care rumanu’ destept si cu coaie ce zice? “Da’ ce domn’e? Unde scrie ca n-am voie sa parchez aici?” Ca deh, prostu’ pana nu-i fudul, nu-i prost destul.

Mda. No comment.

La Cumpana am gasit totul la fel. Niste rahate de casute si acel hotel basit + niste preturi tocmai pe gustul nebunilor erau reteta perfecta pentru un concediu de cacat. Sa nu va duceti acolo, va spun. Ce inseamna sa stai la casuta? Inseamna sa te caci in boscheti, sa mananci la foc, sa te plictisesti de moarte… deci sa stai intr-o camera, cu un bec si o priza. Asta inseamna sa stai la CASUTA! Marea casuta… Si un pret de toata jena… Pardon! Ah, scuze scuze… aveau si un Grup Sanitar de vreo 20 de ani. Bineinteles ca pana ajungeai de la casuta la grupul sanitar te cacai pe tine, da’ asta e altceva.

Dupa asta am ajuns la Balea pe un drum… absolut… memorabil. S-au zdruncinat ficatii in mine o ora intreaga. Am zis ca nu mai ajungem in viata, mai ales cand in dreapta vedeam direct prapastie fara sa fie delimitata de ceva… Puah. Anyway, a meritat. Balea rulz! Desi pretul la colacii miere a fost aberant. Mic si scump. In Sinaia iti iei unul mare si facut pe loc cu 10 lei, iar aici astea mici si de cateva zile (probabil) erau 12 lei. Deci, ma lasi? Oricum frig si la Balea 😀 Deh, eram in munti. Bineinteles, am dat si de un cersetor ce canta de zor. La un moment dat s-a oprit cineva sa il filmeze si sa ii ia un “interviu” :)) Lol. Incepuse sa il intrebe cati ani are, unde sta si altele. Noi am plecat intre timp si am ajuns acasa pe la 16. Am dormit o ora, apoi a venit seara.

Acum o sa va las cu poze si mai scriu maine ca ma dor degetele. Scuze pentru greselile de exprimare/gramaticale etc. da’ n-am mai stat sa recitesc si sa corectez





La Cascada Balea



20 august 2008

Stiu, stiu, n-am mai scris demult pe blog. Pai, nu stiu daca am lucruri prea importante de zis pe aici. A venit ziua mea, a plecat. Am primit doua bratari foarte frumoase (apropo de ce imi doream acum cateva postari 🙂 hehe… ) o rama superba, un buchet de flori si… ah… o carticica cu textele si pozele mele de pe celalalt blog (am primit-o putin mai tarziu, dar imi place la nebunie). Saru manaaaaaaaaaaaaaa tuturor celor care mi-au zis la multi ani si n-au uitat de mine si saru mana si pentru cadouri si pentru banuti.

De vreo saptamana… asa… ne-am apucat de varuit si renovat. Ieri am terminat, am pus covoare, am spalat, am calcat samd. Am carat la mobila de mi-a iesit pe nas, ma doare spatele de imi vine sa fac precum monstruletul de la Indiggo. Mi-am vopsit geamu’ de la camera, mi-am asezat lucrusoarele prin biblioteca, inclusiv cele peste 200 de carti. In fine, ideea e ca ieri in sfarsit am terminaaat… nu-mi venea sa cred. Credeam eu ca e greu sa demolezi si sa varuiesti, da’ ce e dupa (curatenia) e de 5 ori mai greu. Oricum, arata ghini rau acum. Aaaah… si sa nu mai zic de noul dulap pe care EU l-am asamblat… adica mi-am dat seama cum se asambla. Bineinteles, avea instructiuni, dar cum este Made in Romania, pozele erau sterse si nu iti prea dadeai seama ce vor de la viata ta :)). Na, Romanica.

Azi imi fac bagaju’ si maine plec intr-o scurta vacanta la munte. Ma duc sa fac Yoga cu ursii. O sa imi iau 15 carti ca sa nu ma plictisesc in caz ca nu merge dvd-ul la tv-ul celor la care o sa aterizam:)). Da’ mi-am luat si filmeeee… dada, o gramada de filme. Inclusiv seriale, adica Seinfeld sezonul 9 ca nu l-am terminat si cred ca o sa imi iau si Alias ca nici acum nu am apucat sa vad sezoanele 4 si 5. O sa imi updatez melodiile pe mp3, imi iau perna (niciodata nu gasesti o perna buna) si go planet! Sper sa fie frumos, macar sa am ce poza.

Asadar, ne vedem peste cateva zile cu povesti de sezatoare din scurta vacanta.

Yoga!

Indiggo a drogat juriul America’s got talent

Pai ca sa vezi, neamule, ce n-am vazut de pe vremea lu’ Viteazu raposatuDumnezeusa-lierteptiuptiu, cum au trecut ştoarfele de la Indig(estie)o mai departe in concursul bine-cunoscut (la americani) America’s got talent. Eu cred ca imi dau seama ce au facut ca sa ajunga unde au ajuns, voi va dati? Adica hai sa fim seriosi, Sharon Osbourne e o draguta si cand vede oameni cu sanatatea mintala afectata nu poate spune nu, iar David si Piers sunt… pur si simplu… barbati.

Au cantat (zbierat, urlat, spart pahare) Viva Las Vegas de data asta. Nu stiu cum a fost pentru ca am vazut doar un fragment in care le lua un interviu si spuneau ele ca ui hev dă păur, ui hev ză strenf tu bi starz si… BOMBA… cand le spune vestea… cum ca au fost satisfacuti de prestatiile lor si le vor trece mai departe. Reactia e una… indescriptibila. Credeati ca ne-au facut de rusine prima oara? Well, guess again! Undeva intre tipetele si plecaciunile pe care au inceput sa le faca… eu am ramas putin socata. Dupa reactia principala si socul meu, a urmat un alt soc cand una dintre minuni (nu stiu care, pentru mine amandoua sunt una si aceeasi… calamitate) a inceput sa grohăie… sa ragă… sau ce dracu e sunetul ala ca ultima bestie de pe planeta. Hooohohohoooo! Merry Christmas! Si au incheiat frumos cu un „Găd bless America”. Iar la interviul pe care l-a luat J.Springer au declarat cu certitudine:

„Aim zo zori aim năt modăst, ai wăz şuăr ui uăr gouing tu uin”

Hey, cine a zis ca ati castigat? Asta nu e nici macar semifinala, doar juma de drum… Si acum depinde de votul publicului, deci puteti sa va luati un mare Gud Zbai de la premiul cel mare. Nu cred ca aveti suficiente droguri sa le puneti in pahare tuturor americanilor care vor pune mana pe telefon sa voteze.


Hai, fata, gata… nu mai tipa, ca iti strici corzile vocale si o dam in bara, ce puii mei. Yes yes… Găd bless America!

E ora 2 dimineata, buna dimineata Vietnam!

In aceasta dimineata, in winamp avem, doamnelor si domnilor, minunatele melodii de pe coloana sonora a filmului August Rush. Stiu ca si voua va plac asa ca fiti pe faza pentru urmatoarea postare pe blog care va completa atmosfera.

O broasca era sa fie storcita la tocul usii de la intrare. Totul a inceput cand am iesit pe hol si am sarit in sus din cauza dragutzei-grasutzei broscutze! TZ! Cat m-am fatzait eu pe afara ea s-a bagat intre usa si perete asa incat, cand i-am zis lu’ taica miu sa inchida usa era sa o prinda acolo dar a fost suficient de desteapta sa iasa exact cand trebuia. BIG GIRLS(FROGS) RULE!

Un miracol s-a intamplat ieri. De prin februarie-martie tot astept sa mi se consume bateriile de la tastatura si sa fiu nevoita sa le schimb in cel mai nepotrivit moment. Ei bine, de 6-7 luni tot astept… a venit momentul! Mie nu imi vine sa cred cat au tinut, voi ati mai auzit de super-baterii din astea? Faza cea mai socanta e ca sunt OBISNUITE! Nu se reincarca nici singure nici la priza, sunt cat se poate de ordinare. Sunt SONY! albastre. Nu inteleg cum s-a intamplat. Am un sentiment ca daca le mai pun o data la tastatura o sa mai mearga inca juma de an. Cat de tare ar fi ?

Am vazut in jur de 130 de episoade din Seinfeld! Mai am sezonul 8 si 9. Iubesc serialul asta, e bestial!

Am publicat poze noi pe celalalt blog *wink*.

Asadar, doamnelor si domnilor, aici se incheie scurtul anunt, vom reveni in cateva zile. Pana atunci… YOGA! (adica, m-am apucat si de Yoga, ma rog… doar niste exercitii, fara regim si celelalte… 😀 Mai greu cu pachetul complet)

S-a incheiat transmisia.

5 august 2008

Am facut rost de melodiile lui Cas Haley. Foarte misto omu’ asta, canta unele piese mai bine decat originalele. Gosh… Numai asta am ascultat zilele astea.

Am mai jucat putin Sims 2, se pare ca mi-a crescut copilul si eu am imbatranit. Hurray! 🙁 O sa mor in curand. Shit.

Pe la 4-5 dimineata s-a intrerupt curentul de vreo 20 de ori, bine ca nu s-a ars nimic. Acum 10 minute iar s-a intrerupt. Cred ca au inceput firele sa ia foc de la caldura (Doamne fereste) Apropo de caldura, sper sa fie mai racoare zilele urmatoare ca simt ca innebunesc daca mai stau mult in casa. Termometrul arata doar 34 de grade celsius dar simt de parca ar fi 39.

Cum am putu sa uit… (de fapt asa ar fi trebuit sa incep postarea) am vazut in sfarsit filmul August Rush. Azi de dimineata pe la 12 :)) Tot vreau sa vad filmul asta de vreo juma de an, poate chiar mai mult. Am vazut ca joaca Robin Williams in el si de-acolo il stiam, dar zilele trecute am vazut ca joaca si papusica din The Tudors si mi-am zis ca it’s a MUST! Asadar pac-pac l-am luat repejor, dar din cauza caldurii nu prea am avut chef pana cand de dimineata am zis sa ii dau o incercare. Bineinteles ca m-am lipit de monitor cu ochii cat cepele, fascinata de TOT ce inseamna August Rush. Este un film exceptional din punctul meu de vedere. Fireste, putin cliseic si putin previzibil, dar oricum… wow…

Nu exista "nu pot", exista "nu vreau"

Cred foarte mult in titlul asta, deoarece sustine si faptul ca nimic nu e imposibil. Sunt sigura de asta. Este una dintre conceptiile pe care nu mi le poate “darama” nimeni. Pentru ca nu o sa pot niciodata sa cred ca un om nu poate face ceva daca isi pune in minte lucrul respectiv. Intotdeauna exista posibilitati si cai prin care ne putem satisface nevoile si dorintele. Imi pare rau daca voi nu vedeti lucrul asta, mie nu imi prea plac pesimistii. Uneori, si eu sunt pesimista, dar imi si aduc aminte sa imi dau o palma si sa imi spun ca trebuie sa gandesc pozitiv.

Ganditul pozitiv (cu o doza de realism, fireste) nu va strica NICIODATA, NIMANUI… doar daca nu stie sa si-l dozeze. Persoanele care gandesc pozitiv trebuie sa stie sa accepte si partea proasta a lucrurilor…. dar vedeti, nu poate fi vorba nici macar de chestia asta.. pentru ca o persoana optimista, gaseste in orice rau bine. Nu pot sa spun ca e un lucru usor de facut, mie nu imi iese de multe ori, dar incerc.

Optimistii accepta infrangerile cu zambetul pe buze, pe cand un pesimist sau un realist va avea mereu lacrimi in ochi de furie.

Fiti optimisti, n-aveti nimic de pierdut. Faceti haz de necaz, radeti din orice lucru mic. Te uiti pe strada si vezi dimineata numai oameni incruntati, adanciti in ganduri, departe de locul unde se afla de fapt. Seara, cand ne intoarcem de la serviciu, suntem doar niste robotei cocosati si obositi. Ridici ochii din pamant si ii vezi pe cei din jurul tau, toata lumea doarme cu sacosi in mana, mergand automat, programati sa ajunga la statiile de unde iau masina spre casa… In masini, nimeni nici nu se mai oboseste sa tina ochii deschisi. Nu critic, si eu faceam parte din lume candva. Doar constat.

In plus, vreau sa atasez un fragment dintr-un articol din Dilema Veche, scris de Andrei Plesu.

Diferenţa esenţială dintre Est şi Vest este – cred – diferenţa dintre mânie şi calm,
dintre tensiune şi destindere. E vorba de atmosfera în care respirăm, de climatul
sufletesc al vieţii zilnice. Există şi în Occident enervări, insatisfacţii, răsteli şi chiar
atacuri de furie. […] În genere însă, strada, magazinele, instituţiile, mijloacele de
transport, scena politică, ziarele nu sunt locuri ale conflictului. Nu se vociferează, nu
se schimbă injurii şi îmbrânceli, nu se caută harţagul cu orice preţ. În Răsărit,
dimpotrivă, aerul e apăsător, ca deasupra unui cîmp de luptă. S-ar zice că toată
lumea urăşte pe toată lumea. Cearta este un mod de viaţă. Trăim din resentiment.
Lupta politică vizează exterminarea adversarului, gazetăria e un apogeu al
nervozităţii ofensive. Intelectualii se ceartă între ei, societatea civilă e o simplă
manufactură a protestului, guvernul, preşedinţia şi parlamentul se epuizează în
purulente manevre de gherilă. Clienţii îi detestă pe comersanţi şi comersanţii, pe
clienţi, poporul s-a săturat de politicieni şi politicienii de popor, cultele religioase se
excomunică reciproc. La volan te înfurii, în staţia de autobuz, la gară şi la aeroport te
înfurii, la slujbă te înfurii, la televizor te înfurii. Românul de azi e, prin definiţie,
mânios. […]
Se vor găsi destui care să caute acestei epidemii de bilă galbenă justificări
contextuale. Cum să nu fii mânios? Ţărişoara e enervantă la maximum. Totul – de la
politică la presă, de la birocraţie la preţuri, de la maniere la moravuri – te poate
scoate din minţi. Dacă eşti cât de cât normal, îţi ieşi din fire. Vorba lui Teofrast: „E cu
neputinţă ca un om bun să nu fie cuprins de mânie când are de a face cu oameni răi”.
Un comentariu al lui Seneca pune însă această frază într-o altă perspectivă: s-ar zice
că, după Teofrast, cu cât cineva e mai bun, cu atât e mai irascibil. La limită, omul
perfect e un soi de nebun furios, lovit, clipă de clipă, de mizantropie. […] Antichitatea
ştia că mânia e, adesea, opusul curajului, chiar dacă (şi tocmai pentru că) împinge
spre temeritate. Mânia e nebărbătească. Sintagma „popor vegetal” nu exclude (ba
dimpotrivă!) nervozitatea şi gâlceava. Tranziţia e, prin excelenţă, o perioadă
nevrotică, născătoare de nevricale şi de nevricoşi. Vom fi scăpat de ea, când străzile
noastre vor fi mai puţin zgomotoase, când oamenii vor vorbi mai puţin şi mai aşezat,
când politicienii vor reuşi prin inteligenţă ceea ce azi reuşesc (iluzoriu) prin stricta
valorificare a bojocilor. Ca să fiu cinstit, ideea că o astfel de perspectivă e încă foarte
îndepărtată mă irită… (Andrei Pleşu, Despre mânie, în Dilema veche)