O bucata de gand

Tare mi-ar placea sa ma exprim prin imagini. E interesant cum vrem intotdeauna ce nu putem avea. Pot sa ma exprim prin cuvinte, dar deseori mi se pare.. pueril, prea simplu de inteles pentru cel ce priveste. Pentru ca lumea te citeste… adica chiar te citeste. Pe cand… prin poze sau picturi e mai greu. Am intalnit oameni care spuneau ca ma admira pentru ca pot scrie, le-am multumit pentru gandurile bune insa am realizat ca felul meu de a zice ce nu e in regula e destul de comun. Nu? Sunt sigura. E destul de comun. O sa gasesti pe multi care o sa iti spuna ca au scris poezii/proza in tinerete… Diferenta consta doar infaptul ca ei nu au vrut sa arate. Poate de frica, poate indiferenta, dar… au tinut pentru ei. Tineam si eu pentru mine si inca tin. Uneori… e destul de ciudat sa iti pui sufletul pe tava si sa astepti furculitele si cutitele sa ti-l taie. Si cu toate astea stii ca muscand din sufletul tau, se hranesc ceilalti. Stiu si eu asta. Asta imi aduce satisfactia.
Admir ce e frumos. Admir ce nu pot implini. Imi admir visele.

Una dintre durerile mele

Pentru azi, dragii mei, v-am pregatit o poveste. E foarte frumoasa, o sa va placa daca o intelegeti.
Povestea e despre un grup de hiene ce traiau cu un grup de vulpi. Se intelegeau foarte bine, vulpile roscate, hienele gri, sangele victimelor rosu… perfect, o armonie de culori in adevaratul sens al cuvantului. Din totdeauna hienele au fost superioare vulpilor, nu atat in calitate ci mai mult in cantitate. Asadar, intr-o zi, cele doua parti au pus la bataie un plan. Fiecare cu al său, apoi au prezentat schitele in fata tuturor. Planurile hienelor nu erau atat de bune ca ale vulpilor si stiau asta insa ele au continuat sa se sustina reciproc, desi stiau si ca nu e corect. In fata lui Dumnezeu erau/sunt toti egali. Fiind in inferioritate numerica si nu numai, vulpile au cedat. Cele din urma au trebuit sa asculte de planurile impuse. Cu toate astea, vazand ca totul merge prost si nu e nimic de capul lor, vulpile au decis sa isi paraseasca tovarasele. Hienele infuriate, le-au atacat si presupun ca acum va asteptati sa zic ca au invins. Ei bine, n-au invins desi erau “superioare”… cel putin asa se credeau. Vulpile, cu aceeasi doza de parsivitate insa, le-au atras intr-o capcana ingenios facuta. Fara lauda. Fara a vocifera. Si-au vazut de treaba in tacere. Au plecat cu demnitate, pe cand hienele au ramas cocosate de lacomie tot restul vietii.

Oricum roscatul se asorteaza mai bine cu rosul.

Grădina regelui


La curtea unui rege modern şi trist norii se dădura la o parte şi luminară aleea spre gradină. Regele se hotărî să îşi plimbe paşii printre flori şi copaci.
– Dragul meu rege, ce face Becali când nu poate dormi? Întrebă bufonul vesel şi încrezător.
– Numără oile, zdreanţo… răspunse regele în sictir.
– Înţeleg.
– Înţelegi… în părţi.
Aşadar, regele rămase calm şi binevoitor. Aleea lungă adăpostea gândurile şi blestemele slujitorilor care trebuiau să o cureţe în fiecare zi. Era interesant cum de fiecare dată găseau chiştoace de ţigări, bălţi de ţuică sau cutii de Carlsberg când nu erau petreceri, regele şi regina nu fumau şi nu beau… oare cine putea să fie autorul acestor acţiuni malefice? Oare cine… ?
În acea zi, regele de vârsta a treia mergea printre flori. Corul zambilelor priviră în sus şi văzură un stâlp îmbrăcat într-o pelerină roşie, cu un soare pe cap şi o mască pe chip. Mască? Da, mască, psihologic vorbind, şşş!
– Bună dimineaţa, regele nostru! Spuseră toate în cor.
– Buna ziua, zambilelor!
– Dar… dragule şi preamăritule nostru rege, este încă dimineaţă. (în cor)
– E ziuă.
– Dar e dimineaţă… (în cor, cântând)
– E ziuă… aşa spun eu, deci aşa să fie.
– Suntem la voia domniei tale. (în cor cu voce joasă)
– Şi ce mai învârtiţi frumoaselor p’aci?
– Ce să învârtim prea mărite, uite.. ne certam cu fufele…ptiu, tufele alea.. (spuseră florile fluierând… în cor bineînţeles)
– Care, dragele mele?
– Iete alea de-acolo. Spuseră zambilele cu mâinile –frunzele- în şolduri, în cor.
Regele privi spre locul arătat. Pe şezlonguri albastre stăteau întinse la soare nişte gladiole de zăpadă, fiecare fir cu şase flori ce discutau între ele. Deodată, o umbră densă coborî asupra lor. Se aude un glas suav :
– Băi, care e boul care …
– Care ce, scumpele mele? Spuse regele furios, pălind cu toiagul peste meclă una dintre flori.
– Ptiu.. să trăiţi sefu’, am crezut că-s zdrumbilicele…
– Măi, gladiolă dragă… eu nu’s „şefu” tău, înţelesu-m-ai? I’ote frate.. „şefu”…
– Mă scuzaţi, Măria Voastră, sunt uneori copleşită de atâta tehnologie şi modernism.
– Ce tehnologie? Trăiţi într-o grădină izolată…
Una dintre ele se înecă şi începu a vorbi scoţând fum pe gură…
– Apoi.. na, ne referim la servitori… îi auzim cum vorbesc şi imprumutăm de la ei, ce să facem ? (spuse dând din umeri)
Regele se uită scârbit, dar totodată suspicios şi întreabă:
– Ce-i cu fumul ăla?
Gladiola încurcată răspunse:
– Aşa ne bronzăm, înţelege-ne, Măria Ta…
– Mda.. înţeleg, înteleg…
– Şi cărui fapt datorăm enorma onoare de a vă avea printre noi?
– Da’ ce, eu eram mort, sau ce vrei să insinuezi?
– Nu, nu… printre noi.. adica… mă … refeream la… vizită…
– Ah da, desigur, i’ote vecinele din dreapta voastră se plângeau că sunt certuri p’aci, discuţii… care e şpilu’?
Zambilele erau atente la ce se discuta, urmărind atent, dar când gladiolele îşi întoarseră privirile către ele acestea au băgat repede capul în pământ, au început să vorbească între ele… totul ca să pară că nu le interesează.
– Nuuu sunt certuri Împărate aici… Poate între servitori, dar noi suntem în armonie totală, doar suntem flori.
– Sunteţi flori, sunteţi dar… ceva îmi zice să nu am încredere în voi.
– Împărate, ne jigniţi total… ne vom omorî dacă mai auzim aşa ceva… nu suntem noi cele care păstrează frumuseţea? (ţipară florile în cor scandalizate)
– Primăvara… Spuse regele completând.
– Nu suntem noi cele care dăm oxigen? ( tot la fel)
– Mai sunt şi copacii…
– Nu suntem noi cele care..
Începură ele…terminând regele…
– Fumează??? Zise, umărindu-le reacţia.
*Ne-a prins, moşul* tuşi una dintre zambile, auzindu-i-se vocea înfundat.
– Noi nu fumăm.. spuseră în cor.
*Prea mult* completă o altă zambilă.
– Haidi ţaţelor, ciocu’ mic… se auzi o voce groasă.
– Lasă cireşule, că se ofilesc ele în curând, să vezi ce-o să se mai certe.. în pământ. Răspunse mărul.
– De-acolo creştem acolo ne întoarcem, da’ lasă că o sa plângeţi după noi când o să se lase linişte şi o să fie plictiseală. Răspunse una dintre gladiole.
– Eheee… măcar atunci ’om putea şi noi dormi.. spuse vocea groasş a cireşului.
– Linişte! Strigă regele înfuriat.
Toate plantele din gradină se lăsară în jos precum un plămân când expiră.
– De azi înainte… Să nu se mai fumeze, să nu se mai bea, să nu se mai drogheze nimeni!!!!
– Vorbeşte serios, moşu’? îl intrebă liliacul pitic pe cireş.
– Fără voia mea!!! Completă regele.
– Ah, deci când vreau să trag un fum vin şi te intreb sau cum? Întrebă interesată gladiola…
– Aha!! Deci fumaţi… spuse regele triumfător.
– Noi? Aaaah, nu, întrebam pentru zambile.
Se împart priviri ucigătoare între flori.
Auzind toată gălăgia asta, regina veni să vadă ce se întâmplă.
– Aualeu.. ce se întâmplă aici? M-aţi trezit cu atâta gălăgie…
– Draga mea, dar palatul se află la un kilometru de gradină… zise regele suspicios.
– Taci domn’le, vrei să zici că mint?
– Nu, dar mă întrebam…
– Pai aşa.. să nu zici nimic… eu nu mint. Deci? Ce se întâmplă?
– Avem dispute între plante.
– Ce avem?
– Dispute.. florile, copacii.. alea alea…
– Ah da? Care comentează, mă?? ţipă regina cu o voce ascuţită.
Se lăsă o linişte totală.
– Acum e linişte? După ce m-am trezit eu?
– Trebuie să găsim o soluţie pentru ele… dacă nu se înţeleg… Spuse regele sfios.
– Eh soluţie.. ce soluţie? Unde ai mai auzit tu grădina vie? Ei, comedie…
– Dar, regină, noi vorbim, noi gândim… acţionăm… spuse o zambilă.
– Taci! Ţi-am dat eu voie să vorbeşti? că acuma fac parfum din tine… zise regina ameninţător.
Atmosfera era destul de tensionată, aşa că regele interveni.
– Draga mea, hai să ne odihnim, continuăm discuţia aceasta altă dată. Spuse regele uitându-se la flori supărat.
Cei doi s-au retras în palat şi gradina rămase pustie.
– Auzi la boşorogii ăştia doi… cică unu’ ne face parfum şi unu’ ne interzice să mai fumăm.. Ha! Zise o zambilă după o pauză îndelungată.
– Ar trebui să facem ceva, să îşi dea seama ce însemnăm… să îşi dea seama ce greu e fără noi, zise liliacul.
– Da… ştiu că sună aiurea dar…. hai să carpe diem!
– Să ce?
– Să carpe diem!
– Aşa e… Să carpe diem! Spuse gradina în cor.
A doua zi, totul era normal până la un anumit punct. Regina şi regele se treziră de dimineaţă, îşi băură Jacobs-ul ca de obicei şi jucară counter strike în reţea, ca de obicei. După amiază, regele îi spuse nevestei sale să meargă împreună pentru a rezolva conflictul din grădină. Ea fu de acord. S-au dus şi mare le-a fost mirarea să vadă totul săpat… totul golit… nu mai era în grădina nici o floare şi nici un copac. Cei doi rămaseră şocaţi.
– Unde a dispărut totul? Întrebă regina.
În depărtare se auzi un cântec :
„Haaaaai să dea frunză cu frunzăăă
Cei cu inima tulpină,
Halbele să nu le-ascunză
Nici gramele de cooooocainăăă!!!”

Bine ai venit pe Net :D (2)

Eram fericit. Eram impreuna cu prietena mea de peste un an, asa ca ne-am hotarat sa ne casatorim.
Parintii mei ne-au ajutat in toate privintele, prietenii m-au incurajat, iar prietena?
Era un vis!
Era un singur lucru care nu-mi dadea pace, chiar deloc, si acela era viitoarea soacra.
Era o femeie de cariera, desteapta, dar in primul rand frumoasa si sexi, care cateodata flirta cu mine, chiar pe fata, si ma facea sa ma simt prost.
Intr-o zi, m-a sunat si m-a chemat pe la ea, sa verific invitatiile. Asa ca m-am dus.
Era singura si cand am ajuns, mi-a soptit ca in curand am sa ma casatoresc si ca avea sentimente si dorinte fata de mine pe care nu le putea trece cu vederea.
Asa ca inainte de a ma casatori si a imi dedica viata fiicei ei, ea vrea sa faca dragoste cu mine numai o data..
Ce puteam spune? Eram socat si nu puteam spune un cuvant.
Ea a mai adaugat ca se va duce in dormitor si daca ma simt in stare….sa ma duc si eu.
Priveam fermecatorul ei corp cum se indeparta de mine.
Am stat pironit un moment, iar apoi m-am intors si m-am indreptat spre usa de la intrare… am deschis-o si am iesit afara.
Acolo, sotul ei (viitorul meu socru) statea afara cu pusca in mana si cu lacrimi in ochi, m-a imbratisat si mi-a zis ca sunt foarte fericiti, ca am trecut micul lor test. Nu-si puteau dori un alt barbat pentru fata lor: “Bun venit in familie”.
Atunci mi s-au inmuiat picioarele si am mai invatat inca o lectie importanta: tine-ti tot timpul prezervativele in masina.

O alta mica pastila de ras 😀 evident, textul nu e scris de mine 🙂 Hope u enjoy…

Bine ai venit pe Net :D

“Draga fiule,
Iti scriu aceste randuri ca sa stii ca iti scriu. Daca primesti aceasta scrisoare inseamna ca a ajuns cu bine. Daca nu o primesti, atunci sa ma anunti pentru a ti-o mai trimite o data. Iti scriu incet pentru ca stiu ca tu nu citesti prea repede. Acum cateva zile tatal tau a citit ca marea majoritate a accidentelor se petrec la o distanta de un kilometru de casa. De aceea ne-am hotarat sa ne mutam mai departe. Noua casa este minunata; are si masina de spalat, dar nu stiu sigur daca merge. Ieri, am bagat lenjeria in ea, am tras de maneta, si de atunci n-am mai vazut-o. Vremea pe aici nu e foarte rea. Saptamana trecuta n-a plouat decat de doua ori. Prima data, ploaia a tinut 3 zile, a doua oara 4 zile. Apropo de vesta pe care o vroiai, unchiul Petre mi-a spus ca daca o trimitem cu nasturi, cum sunt ei grei, o sa coste mai mult; atunci am taiat nasturii si i-am pus in buzunar.
In sfarsit, l-am ingropat pe bunicu’; l-am gasit cand ne-am mutat. Era in dulap din ziua in care a castigat la “De-a v-ati ascunselea”. Sa-ti mai zic ca alaltaieri, a explodat bucataria si tatal tau si cu mine am “zburat” din casa. Ce emotie! A fost pentru prima data dupa multi ani cand tatal tau si cu mine iesim impreuna undeva. A venit doctorul sa vada daca suntem in regula, si mi-a pus un tub de sticla in gura. Mi-a zis sa nu vorbesc 10 minute. Tatal tau s-a oferit sa cumpere tubul acela. Si daca tot vorbim de taica-tu, te anunt ca si-a gasit de lucru, e foarte mandru de asta. Lucreaza peste aproape 500 de oameni. L-au angajat sa tunda iarba in citimir.
Sora ta Julia, cea care s-a casatorit cu sotul ei, a nascut in sfarsit, da’ nu stim inca sexul copilului. N-as putea inca sa-ti spun daca esti unchi sau matusa. Taica-tu a intrebat-o pe sora-ta Lucia daca mai este insarcinata. Lucia i-a zis ca da, in 5 luni de-acum; atunci taica-tu a intrebat-o daca era sigura ca era al ei. Ea i-a spus sigur ca da. Ce fata sigura, cata mandrie! Asa fata, asa tata! Varul tau Paul s-a casatorit si se roaga in fiecare zi in fata sotiei lui. E fecioara! Dimpotriva, nu l-am mai vazut pe unchiul Vasile, ala care a murit anul trecut… Cel mai rau e frate-tu ala mic, Ionut. A incuiat masina si a lasat cheile inauntru. A trebuit sa se duca pana acasa sa aduca dublura ca sa ne scoata pe toti de acolo.
Bine, fiule. Nu pot sa-ti trec adresa pe plic pentru ca n-o stiu. De fapt, ultima familie care a locuit aici, a plecat cu numerele pentru a le pune la noua adresa. Daca o vezi pe Margareta, transmite-i salutarile noastre. Daca n-o vezi nu-i spune nimic.
Mama ta care te adora,
Antoaneta

P.S. Aveam de gand sa-ti pun si niste bani, dar deja am inchis plicul.”

Scrisoarea nu e a mea bineinteles, de-aia e pusa in ghilimele, e luata de pe un site… but is so funny… mica pastila de ras.

Nu pierde ce vei regreta

O să încep cu o întrebare banală în aparenţă. Ce este timpul? În DEX ni se dă o explicaţie total abstractă, adică… cum să zic, total ştiinţifică, dar eu vreau să ştiu ce este timpul. În literatură această noţiune este deseori folosită ca motiv întâlnit în operele romanticilor, aşa este, dar… este reprezentat diferit. Apoi în biologie când zici “timp” zici automat „evoluţie”, iar în sport zici “performanţă mai bună”…
Timpul îl percepem fiecare într-un anume fel, este la fel de unic precum amprentele şi oamenii. Sunt momente în care timpul este folosit pentru un anume lucru, pentru o anume activitate, dar ce facem când acesta stă pe loc? Ce facem cand acesta încetineşte sau ia viteză? Nu vă întreb pe voi, mă întreb pe mine. Nu sunt aici să caut posibile răspunsuri, ci să încerc să dau.
Sunt diferite fapte, diferite situaţii în care timpul are un rol mai important decât am dori. Aproape zilnic ne confruntăm cu ceasuri, clepsidre, cronometre ce duc la secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni şi ani. În parc, pe o bancă nouă, inscrpiţionată cu „sectorul 2” stătea o doamnă puţin în vârstă ce privea spre şosea, îşi privea nepotul. Privesc şi eu. Acesta urmărea o muscă cam leşinată ce zbura lin. Zici că era drogată. Pentru ea, timpul nu reprezenta o problemă. Nu. Musca îşi vedea de treabă, însă puştiul disperat încerca să o prindă ratând-o de fiecare dată. Mă’sa mare începuse să zbiere „Haide că a ajuns tac’tu acasă, trebuie să plecăm”. Puştiul ca apucat a început să se grăbescă, ratând şi ratând şi ratând. Nu a prins-o. Musca plutea în continuare fără probleme, de neatins… nu se grabea.
Când nu vrei, când nu îţi trebuie, când te poţi lăfăi în timp, uiţi de ceasuri şi zile. Te trezeşti şi întrebi „ Ce zi e azi?” Apoi ţi se răspunde „ E 31 decembrie” şi realizezi, a trecut un an. Un an măsurat, un an după care ai fugit. Te aşezi pe fotoliu. Eşti pregătit de Revelion. Ai fugit atât de mult… ai fugit în zadar să prinzi acel ceva, acum îţi tragi sufletul… dar ţi-ai tras sufletul de atâtea ori într-un an. De ce este azi diferit? Pentru că azi marcăm trecerea dintre ani… o marcăm prin ore.. minute.. secunde. Dar.. dacă ne îndoim de existenţa lui Dumnezeu de ce nu ne-am îndoi şi de existenţa timpului?
Aşadar, eşti în camera ta. Eşti îmbrăcat pentru petrecere. Te ridici de pe fotoliu. Te duci la fereastră. Vezi. E primăvară…
„Parcă spusese că suntem în decembrie”
În faţa ochilor tăi se desfăşoară acum, un an. Pupilele tale aleargă nebune să prindă tot ce se întâmplă, plouă… ninge… e soare.. apar copii pe stradă… înfloresc pomii. Acum e cald. Caniculă. Totul ia amploare. Începe să plouă torenţial. Cad coroanele de frunze. Nori de pluş albi şi gri acoperă cerul şi îl descoperă cursiv. Începe să ningă. Lumea iese afară. Bucurie. Se joacă. Lumea se joacă… Se aprind beculeţele.. totul se linişteşte. Ai revenit. E Revelion. Probabil ai visat.
La urechea mea îmi şopteşte:
„A supravieţuit, a născut”
Zgomotele din jurul meu se dilată, totul se opreşte. O linişte bolnavă se lasă în jurul meu. Îmi este puţin frică, dar simt undeva în stânga cum fumează ca de obicei şi e acolo. Inima mea fumează. E acolo. E bine. În schimb, totul este nemişcat. Îmi simt corpul greu. Mă uit în faţă, bunica se afla împietrită pe bancă, lângă expresia puştiului care spunea :
„Nu am prins-o”
Musca? Era singura care plutea în continuare.
3…2…1… La mulţi ani !

Şiretul

Trăia în lumea lui plină de vise, de lumi imaginare modelate de cărţile pe care le citea. O descriere fizică ar fi inutil să fac, este de ajuns că am avut ocazia să îl cunosc cândva şi să îi ştiu povestea.
Era o zi mediocră ca toate celelalte. Se ducea la bibliotecă pe acelaşi drum spre staţia de autobuz. Se opri un moment… respiră adânc şi privi în jurul său.
Aceeaşi cărare… acelaşi castan… aceleaşi case de ieri… de alaltăieri… de acum o săptămână… de acum o lună… de acum un an…. din totdeauna. Aceleaşi linii ordinare îi tăiau orizontul şi acum.
Continuă drumul cu paşi ce striveau durerea realităţii ce o zărise. Se gândea

“Unde vreau să fiu?”

Căutând răspunsul în privirile oamenilor, ei treceau pe lângă el fără să îl observe. Nu avea idee ce se petrecea cu el. Se simţea amorţit şi rupt de fiinţa sa. Inima începu să îi pâlpâie precum o lumânare pe moarte, şi înăuntrul lui suna un gol imens căruia nu îi înţelegea sensul.
La zece paşi de staţie ceva îi întrerupe gândurile, şiretul. Zâmbi trist şi se aplecă să îl lege la loc. În momentul ăla vine autobuzul, el se grăbeşte să îl prindă… prea târziu.

“Îl aştept pe următorul”

Pe lângă el trecu o cineva. Nici nu s-a uitat la cine era… o femeie. Nu a luat nimic în seamă… nici parfumul ce îi inundă creierul, nici gingăşia cu care fata atingea pământul sau braţele ce i se ondulau după forma corpului.
Simţi nişte priviri insistente asupra lui. Îşi ridică ochii din pământ…avea părul negru, atârnându-i în bucle mari pe umerii firavi. Chipul ei alb se zărea sfios, iar buzele-i trădau un zâmbet tainic .
“Nu mi se întâmplă mie asta…este împotriva legii fireşti a naturii…”
Vine autobuzul.
“Nu urcă” gândi el plin de speranţă.”Am avut dreptate”
Subit ea îl prinde de mână, îl sărută lin, iar uşile autobuzului se uniră, despărţindu-i.
Atunci, el a trăit… o clipă in care totul s-a transformat. Plopii au scăzut şi din ramurile lor au răsărit flori de liliac, puţinii nori s-au dat la o parte, iar cântecele amintirilor se pierdură în tăcere.

“Vreau să fiu cu tine”

Repetarea şi clişeul

Simt că înnebunesc într-o lume de hârtie. Totul se rupe. Se aud decibelii puternici şi recunosc, îmi este frică. Într-o cameră cu pereţii din hârtie lucioasă te vezi în umbre înşelătoare, parşive. Mă văd. Doamne, mă văd. Tresar la orice picatură ce se scurge din tavanul de hârtie. Ma înec, Doamne! Nu suportă atâtea voci biata mea fantomă, biata mea cutie. Am lacrimi la gât şi sutele de inimi bat în mine şi se aude… Poc! Poc! Eşti muza mea, fecioară! Adulmec un miros de cenuşă, murim cu toţii gazaţi, murim cu toţii în propriile noastre obsesii. Murim toţi.
Acult vestea unei păsări de paie, cu oasele închegate în sânge subţire. Îmi şopteşte şi astfel intru în transă şi privesc mai sus. Iată… gloria… Iată, gloria mea. Sunt cocoşată asupra unui ideal, am intrat în transă şi nu mă pot opri. Sunt Aplecată asupra visului. Dar ştiu că mă va împunge cu o lance de cristal a reveriei. Dar ştiu că nu există scăpare din asta şi ştiu că mă voi trezi mâine la fel ca ieri, dar nu ca azi. Nu ca azi. Azi am vrut, am crezut, dar ştiu… că eşti inevitabil.
Totul se linişteşte, iată! Domol. Stau pe o patură de plastic şi încă una mă înveleşte. Stau pe o targă şi aud un fermoar cum se închide. Trece. Fiecare dinte ce-l uneşte pe celălalt este un tic… celălalt e un tac.. tic…tac.. S-a oprit. M-am oprit şi eu.