10 ore de framantari

Ora 2

– Dacă se întâmplă așa…

– Dar dacă se întâmplă altfel?

– Ia gata, liniște! Culcarea!

– Sper să fie mai răcoare și să văd lumini multe.

– Eh, normal că o să vezi.

– Și mai vreau, știi tu… dar nu mult, așa puțin. Dar nici deloc, cât trebuie.

– Bump-bump-bump-baaa… bump-bump-bump-bump-paaaa…

– Nu iar melodia asta.

– E 2. Trebuie să ne culcăm! E foarte, foarte, foarte târziu.

În întuneric se proiectează acum un film de groază. Ochii mei au lămpi și film și tot ce trebuie. Încerc să îi deschid, dar întunericul nu se dizolvă în realitate, rămâne acolo, prins ca o țesătură în amintirea care se proiectează. Rămâne prins în negru. Aprind lampa.

– Uite, un unghi de 90 de grade pe tavan.

– Da, ca în școală. Trasat cu un compas, oare copiii mai știu ce e ăla un compas? Sau oare se formează unghiul automat pe tabletă?

– Închide ochii și pur și simplu dormi.

– Nu pot. Am dormit după amiază. Acum vreau să mă gândesc la… știi tu.

– Atunci lasă compasul și școala și gândește-te la el.

– Oare poți iubi 2 oameni în același timp?

– Poate. Nu la fel de mult.

– De ce nu adorm?

– Că ai dormit după amiază.

– Da, ah, ce bine o fu.

– Pune capul pe Bobo. Poate reușești.

Ora 3.

– Mamă, e 3. E foarte, foarte târziu. Mâine trebuie să ne trezim devreme.

– Da, să facem o poză.

– Da. Vreau să dorm.

– Numără oile.

– Nu mai știu să număr și nu vreau.

– Atunci nu știu, scoate un crac din plapumă.

– Am scos, acum ce?

– Aștepți.

– Cât?

– Ei, nu știu.

– Mamă, e 3… e foarte, foarte târziu…

– Cu ce mă îmbrac?

– În negru, normal.

– Normal.

Nu mai știu dacă am stins lampa. Nu mai știu cum sau când s-a întâmplat să adorm, dar parcă nici nu dormisem. M-am trezit după  5 ore și rumoarea din mintea mea era stupid de similară.

M-am așezat în fața blițului. Era un Canon… sau un Nikon… sau Fujitsu? Sau… Nu mai știu, dar s-a făcut poza cu bliț.

E amuzant. Ești în fața aparatului și nu zâmbești, stai drept, nu stai cocoșat cum stai în mod normal. Și aștepți. Aștepți lumina. Flic! Momentul se oprește, nimeni nu aplaudă, e expresia pe care o să o vezi ani la rând când scoți bucata de plastic să arăți cine ești. Dar cine ești? Spune poza cine ești? Sunt litere, sunt cifre amestecate care marchează un moment sau altul, un lucru sau altul, dar sunt chestii reci, tehnice pe o bucată lucioasă de plastic. Cele 10 ore de frământări unde apar acolo, unde apare scris că pașii făcuți sunt pe tălpi tăiate de timp și de pietrele de pe cărările pe care ai luat-o?

Este momentul care te definește, momentul în care în acel sunet de bliț, în acea apăsare pe buton, în acea expresie serioasă ascunzi ani cu frunze de copaci. Ascunzi castane, ascunzi iubiri și pernuțe de pisică și bale pe o pernă, seara când ești obosit rău și dormi. Ascunzi dușuri, ascunzi zâmbete și țipete și scoici culese de pe mal, ascunzi vise moi și tari, vise amare ca hameiul și acre precum corcodușele și ascunzi operația de apendicită care te duce cu gândul tot acolo. Tot la el, cel pe care l-ai pierdut. Deși, de fapt, știi că nu l-ai pierdut pentru că îl vezi absolut în fiecare zi cum umblă desculț și fericit, așa cum îl știai, pe iarba plină de rouă din mintea ta.

p.s. acesta nu este un text literar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *