„Everything is so fuckin’ green” (intregul text)

Cand stateam pe acoperis, un inger cu aripi gri mi-a soptit ca la noapte voi muri fericita. I-am multumit de veste si el si-a luat zborul lasandu-ma pe mine in urma cu toate temerile, toate gandurile si emotiile ce trebuia sa mi le tin in frau. Am inceput sa merg pe creasta casei, am ajuns la cos. M-am uitat in el si am zarit intuneric.

O sa vad lumina? Pot sa mor acum ca sa nu ma mai zbat precum o musca data cu insecticid…

Am pus un picior in aer, il tineam supendat. Si ma uitam in jos. Am inchis ochii si m-am lasat pe aer. Pluteam. Chiar pluteam. Cu aripile smulse, sangerand, ingerul ma prinsese.

„Mai rezista cateva ore, e ultima ta zi….nu mai e mult de indurat” mi-a spus cu o voce blanda si mi-a mangaiat obrazul stang. Inima mi-a tresarit speriata, iar ingerul mi-a zambit.

„Sunteti fiinte fragile si frumoase, dar sufletul tau palpaie precum o lumanare obosita, o lume ca aceasta nu iti poate face fata. Nu are rabdare cu tine, te va strivi cu un singur sunet…”

N-am plans, pentru ca avea dreptate. Atatia ani m-am tarat sub pamantul maroniu si rece incat acum… ingerul meu… avea dreptate.

Am ramas pe pamant, avea sa fie ultima zi de chin si tortura. Asociez pamantul cu un iad… dupa cum presupun ca e acolo, dar eh… voi afla in curand.

Aveam sa imi las trupul in urma pe creasta acestei case, aici voiam sa se intample. Cu aceasta idee am plecat sa ma plimb. Luminile orasului imi scobeau retina precum un copil cauta jucaria in oul de ciocolata.

Cutitele de frig mi-au trimis spasme prin tot corpul, iar din departare se auzea un tren de plumb ce-si plimba vagoanele pe râmele ruginite. Vazusem o lume fada, inodora si uscata. Nimanui nu ii pasa de nimeni, nici pasarile nu mai cantau la vioara. Ah, ca pe vremuri… cand se auzeau pana si corzile de chitara pe care le-atingeau inocent ramurile copacilor.

Totul era mort in jur, candva pe acest peron pasea un copil ce privea cersetorii ca pe oameni saraci nu ca oameni ce isi fac o cariera din asta. Candva acest copil le-a dat un banut din putinul cu care plecase in lume. Plecase in lume pentru ca voia alt destin si independenţă era un cuvant prea maret ca sa nu aspire macar la atingerea lui. Bineinteles, iluziile mi-au calauzit mereu alegerile, iar apa si uleiul aveau o relatie mai stransa decat o aveam eu cu parintii mei. Acum, la 26 de ani cand imi e soptita moartea, imi dau seama ca tot ce am vrut vreodata a fost sa traiesc cum vreau eu. Impedimentele imi erau sculptate pe palma si degete la fiecare sfarsit de amprenta.

Acum ce era de facut??? De fapt, stiam prea bine. Stiam prea bine ce aveam de facut. M-am dus la barul din gara si m-am asezat la o masa subreda, cu doua scaune. Stateam cu mainile incrucisate, ca un om ce avea sa ia parte la o intalnire importanta de afaceri.Am comandat o cafea cu un aer superior, neobisnuit si care, fireste, nu ma caracteriza sub nici o forma. Arcuiam sprancenele primejdios si ingustam ochii la o masa din faţă unde stateau doua persoane. Dada… cu siguranta.. mi-am adus aminte spontan de momentul celebru in care mafiotii sunt auziti de temiricine ca pun nu-stiu-ce crima la cale si se va intampla nu-stiu-ce cuiva care nici nu merita. Suspectari si nimic altceva, de unde era sa rasara pericol cand toata viata nu mi-o petrecusem decat sub umbrela. Cu toate astea ceva nu era in regula.

Mi-am schimbat pozitia la masa apropiindu-ma de cei doi pentru a fi sigura ca vorbesc despre lucruri cat se poate de firesti. Am scos o tigara din poseta si am aprins-o cu o bricheta kitschoasa, rosie, avand forma unei femei dezbracate. Haidade! Ce comedie, eu nu fumam! Nu fumam, dar aveam sa fumez acum. Stiti cum merg personajele la cazino si arunca toti banii pe masa? Asa si eu. Asta era momentul sa zic „What the hell!”
– Si unde ai zis ca aruncam cadavrele?
– Cadavrele… zise barbatul dispretuitor. In cabana de la Sighet.
– Departe…
– Simt eu frica? Sau mi se pare…?
– Nu, ziceam doar ca e departe.
– Departe-nedeparte, trebuie sa fie in loc sigur.

M-am ridicat brusc la auzul acestor cuvinte si m-am dus la tejghea sa imi iau cafeaua la pachet. Eram speriata, parca eu facusem sa aud asta. De fapt, ma intrebam daca nu era totul in mintea mea. M-am ciupit de mână si am inchis ochii murmurand „visez…visez…”
– Sunteti bine, domnisoara?

Am tipat din greseala, ma luase prin surprindere. Unul dintre cei de mai devreme venise chiar pe scaunul de vizavi. Simteam cum se zbat cete de copii in mine, cum jucau coarda in stomacul meu si la fiecare tropaiala inima-mi sarea in sus si in jos ca pe trambulina. Am incercat sa fac liniste pe locul de joaca, am tipat „shhhhhhhhhhhhh” apoi am reusit sa ma stapanesc.
– Nu am nimic, multumesc… imi.. imi.. ramasese ceva in gat.
– E bine atunci… adica e bine ca sunteti bine… Se uita la mine si imi zambi amuzat.

De ce dracu’ m-oi fi temand? Ce mi-era ca mor diseara ce mi-era ca mor acum? Trebuia sa imi pese cat i-ar fi pasat unui perete. Trebuia sa stau la masa, sa imi astept cafeaua, sa o beau. Trebuia sa ma intorc la masa, mi se racise spatarul. Dar ce pot sa zic? I-am spus „Multumesc” si i-am dat banii vanzatorului de acolo. M-am calmat, mi-am topit indoielile si sentimentele in plus asa cum se topeste ceara sub flacara. Bancutele din sala de asteptare erau ocupate asa ca m-am asezat pe jos, turceste. Ce daca aveam sa racesc? Muream. Ce putea oare fi mai frumos decat moartea?

– Mami… de ce zboara pasarile?
– Pentru ca au aripi, mami.
– Si daca o sa am si eu aripi o sa pot zbura?
– Probabil ca da.
– Ce mistoooooooo… mami, mami… da’ tanti cu mielu’ vinde si aripi? Sau, sau… de unde pot sa iau si eu? Mi le da Doamne-Doamne?

Mama rase, dar la auzul ultimei intrebari zambetul i se pierdu trist. Chipul ei parea secat de culori, iar ochii i se adancira intr-un nor gri. Copilul se aseza cu capul pe genunchii ei si inchise pleoapele. Era momentul oportun ca mama sa planga in voie. Insa ce se intampla? Isi sterse lacrimile care n-apucara deloc sa se scurga pe obrazul ei pătat de viata, apoi se uita la puiul ei, mangaindu-l lin pe capusor.

Puiu’ mamii… puiu’ mamii… o sa ai si tu aripi daca vrei, aripi care sa te inalte unde iti doreste inimioara, copil mic…

Ură. Asta simteam. Ma uram din tot sufletul. Iata-ma pe mine, plangandu-mi apele nemiscate si umbrelele nelipsite pe cand altii infruntau viscolul de lacrimi inghetate… pe cand altii… Si da, dupa ce-am urcat in tren m-am simtit bine. M-am simtit bucuroasa pentru ca mi-am dat seama. Moartea era ce meritam, mi-a fost dat un dar de care nu am stiut sa ma bucur. Merit.. dar oare… merit si atata lucru?

Coridorul era de-a dreptul obosit de atatia pasi pe care ii purtase pe umeri de-a lungul vremii. Mi-era si mila sa pasesc pe sarmanul covor rosu, subtire si jerpelit. Fumam o alta tigara alba si stateam sprijinita de peretele vagonului, langa geam. Treceam pe langa casele pieptanate ce aveau cararea dreapta pe mijloc.O voce pe care o auzisem mai devreme imi vorbi:
– Nu e bine sa fumezi, poate o sa te ineci din nou.
Incredibil de calma, indiferenta pot afirma, i-am raspuns:
– Si ce? O gura mai putin de hranit.
– Foarte neadavarat.
– Sunt om, deci mananc.
– Esti om? Asa deci… avem ceva in comun.
Am zambit…
– Si daca mai si mananci…
– Ar fi doua lucruri in comun…
– Exact.
– Si ce se intampla acum? Spuse el nerabdator.
– Ma duc sa dorm.
– Nuuuu… cum sa dormi, poti sa dormi dupa tigara?
– Da’ ce-are?
– Pai.. uite si tu ce privelisti… le pierzi daca dormi. N-ar trebui sa ne dormim viata.
Imi spuse asta de parca ar fi stiut… parca ar fi stiut…
– Ai tu dreptate.
– Cati sunt in compartiment?
– Doar eu.
– Cum asa? Ai dat şpagă sa ramai singura?
– Crede-ma ca nu, azi n-as vrea sa fiu singura, dar asa s-a nimerit.
– Aaaaaaaaaaaaaaa… perfect, lasa ca o sa vin sa stau cu tine.
– Si prietenul tau?
– Ce prieten?

Imi tranti un ranjet nostim, dupa care disparu. Am deschis usa, am inchis-o la loc. M-am uitat intr-un ciob de oglinda atarnata dupa o perdea CFR si m-am asezat pe scaunul de langa fereastra. Eram doar eu. Nimic inspaimantator.
– Ah, ai luat repede locul cel mai bun.
– Daca vrei putem face schimb.
– Nunu… lasa, pot sa stau fata in fata cu tine desi o sa am impresia ca merg cu spatele…
Se lasa liniste pentru cateva secunde.
– Ia spune…
– Citesc, i-am taiat-o scurt.
– Si? Mai lasa cartea aia jos ca ai avut destul timp sa citesti.
– Dar de unde stii tu cat timp am avut eu ?
– Nu.. sunt asa importante cartile.
– Pentru tine.
– Pentru mine. Vreau sa vorbim, se poate?
– Vorbeste, cine te opreste? Am spus ca un strut cufundat in nisip.
– Bine atunci, ia spune-mi ce-ai auzit in restaurant?
L-am privit pe deasupra cartii si am inceput sa respir greu ca un dihor ce isi tradeaza existenta. Autocontrol… autocontrol…
– N-am auzit nimic. Voiam sa beau o cafea.
– Voiai sa bei o cafea si de ce ai plecat de la masa?
– M-ai urmarit.
– Mi-ai atras atentia.
– Te mira palaria mea de clovn si faţa mea de vrajitoare?
– Mai taci ! tipa furios.
Am tresarit si am lasat cartea deoparte asezandu-ma picior peste picior incercand sa par indiferenta. Nu eram. Nu eram deloc ! Mi-era cu adevarat frica.
– Ti-e frica de mine?
– Nu.
– Minti?
– Da.
– Asculta-ma cu atentie. Am omorat.
– Si de ce m-ar privi pe mine?
– Pentru ca o sa te omor si pe tine.
– Si ce-astepti?
– Momentul oportun.
– Ah, la miezul noptii cand caleasca se va transforma inapoi in dovleac? Am spus batjocoritor.
– Taci. Doar taci !!!! Proasta fiinta!

Si am tacut pentru ca ce-i drept frica nu ma mai lasa nici sa respir. Iesi din compartiment, era pe coridor. Ce aveam sa fac acum? Nu eram pregatita sa mor pentru ca mai aveam ore ce trebuiau traite… mai aveam ore. Si pana la urma…
– Esti furios?
– Extrem, pleaca.
– De ce sa plec?
– Nu intelegi?
– Nu.
Scuipa pe geam si roti tigara intre degete ca pe o bucata de aluat fraged. Sorbi din ea si inchise ochii satisfacut. Simteam placerea pe care o simtea si el. Fiecare muschi mi se inmuia in trairile lui si trenul se opri. Acum eram doar intr-o camera verde.
– Tu chiar vrei sa mori?
– Unde suntem?
– Spune.
– Unde suntem, spune-mi, mi-e frica.
– Nu e intuneric, de ce ti-e frica?
– Taci si zi-mi.
– Nu-ti zic nimic, raspunde-mi. Vrei sa mori?
Am revenit pe coridorul trenului in miscare.
– Ce s-a intamplat?
– Po’ sa trag si eu un fum?
– Poftim.
Tinea tigara cu trei degete acum, iar spre surprinderea mea nu m-a lasat sa trag fumul decat din mana lui. Buzele mele i-au atins buricele degetelor si m-a sarutat pe obraz.
– Esti o fata cuminte.
– Ce spui acolo??
– Nimic.

Nu mai e nimic de povestit decat ce urmeaza. El a stat cu mine toata ziua, mi-a tinut cald ca unui caine vestejit de pe trotuarul bucurestean murdar. Mi-a spus ca atunci cand vreau sa fie cu mine sa il chem. Era nebun, cine ar fi stat cu o straina toata ziua? Eu n-as fi stat. In orice caz, se modelase plastilina neagra pe cer, iar eu ma aflam unde promisesem. Pe creasta casei. Nu simteam nimic deosebit. Aerul rece imi cresta plamanii in fasii subtiri ce scoteau zgomote metalice cand imi intorceam capul in cautarea unor aripi, dar nici un sentiment in plus.
Incepuse sa ninga. Totul se linisti, tacerea vie se lasa peste orasul ce-si trosnea coastele la picioarele mele. Atunci nu si-a facut aparitia decat barbatul de care ma temusem, pe care il indragisem, pe care il urasem, de care nu ma bucurasem in ziua aceea.. Credeam ca imi va tine morala, cum ca pana la urma stiu sa traiesc si nu trebuie sa mor. Ca am de ales. Dar nu. Cu o voce frumoasa, blanda ce ma facu sa ma injosesc plangand mi-a spus:
– Iata-ma, femeie…
Si-a smuls atunci o pana din aripa stanga si mi-a daruit-o. Este alba, lunga si fina precum a fost grija lui pentru mine. Cu ea v-am scris aceasta poveste pentru ca vreau sa nu se intample nimnui ce mi s-a intamplat mie. Deschideti-va jaluzelele inimii. Pe toti ne iubeste cate-un inger ce-si frange speranta asupra noastra cu dorinta pura si simpla de a-l vedea.

Salutari din Rai.

2 thoughts on “„Everything is so fuckin’ green” (intregul text)

  1. Frumoasa povestioara. Totusi … cred ca personajul feminin are probleme mari, in afara faptului ca v-a muri. Desi ea stie ca va muri la noapte, nu o mai afecteaza nimic, e “moarta” de mult.

    Nasol de tot pt. ca la foarte multi oameni li se intampla pe bune. Sunt “morti”. Nu stiu sa aprecieze si sa respecte pe cel de langa el, nu observa lucrurile frumoase care se intampla in jurul lui, etc. Respectivii oameni sunt din ce in ce mai multi in tarile sarace si mai putini in tarile care prospera.

    Felicitari pt. povestire, trista.

  2. cam asa ceva, ai prins ideea de baza. Asta era important, sa imi fac inteles mesajul si se pare ca am reusit, yey

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *