my happy place

De cum am ajuns sa scriu, de cum m-a busit plansul ca pe copiii mici asa ca refuz sa dau glas imaginilor parsive si monstruoase din capul meu desi asta aveam de gand sa fac. Aveam de gand sa scriu despre toata durerea din mine, sa imi storc sufletul ca pe o carpa si sa iasa toate cuvintele astea pline de ura. Cuvinte care efectiv imi impuie capul si pe care nu le pot opri. In schimb, mai bine povestesc de tine si de locul pe care mi l-ai creat. Mai sincer de data asta decat am facut-o vreodata.

S-a facut 1 an de cand nu am mai vazut porecla ta aparand pe ecranul telefonului si de cand nu mi-ai mai facut inima sa tresalte. S-au facut luna asta 4 ani de cand nu m-a mai cuprins nimeni in brate asa cum ai facut-o tu, de cand nu i-a mai pasat cuiva de mine asa cum ti-a pasat tie. Se face in curand o luna de cand nu a trecut nici macar o zi fara sa ma gandesc la tine si la cum ai fi fost alaturi de mine daca ai fi stiut prin iadul asta prin care trec. Este… atat de greu.

Nu ma intelege gresit, nu vreau sa vorbim pentru ca stiu cum ar decurge conversatia. Imi esti inca previzibil, stiu ca nu te-ai schimbat. Oamenii ca tine nu se prea schimba. Nu vreau nici sa te vad. Nu ti-am raspuns la telefon ultima oara pentru ca vreau sa ramai pentru mine the happy place si stiu ca daca ai scoate o vorba, l-ai strica iremediabil. Sa lasam lucrurile asa cum sunt, o sa iti scriu aici, acum, chiar daca nu o sa citesti.
The happy place este un termen destul de cunoscut – e locul preferat si frumos unde te reintorci cu mintea atunci cand ti-e greu. M-am intors de atatea ori la tine de nici nu iti imaginezi. Am tocit toate amintirile pe care le aveam.

Probabil din cauza faptului ca nu ti-am raspuns la telefon, crezi ca te-am uitat si ca am aceasta super viata care nu imi permite sa imi mai aduc aminte de trecut sau de iubire. Pentru ca indiferent ce ar spune oricine pe lumea – tu m-ai iubit asa cum ai stiut. Si eu te-am iubit si nu regret nici macar o secunda din tot ce am trait alaturi de tine chiar daca la momentul respectiv eram prea copil ca sa apreciez anumite lucruri pe care incercai sa ma inveti. 

Nu o sa stiu poate niciodata cum am ramas eu pentru tine…. Poate o dezamagire si nu o prietena incredibila asa cum ti-ai dorit. Poate ai putea sa intelegi macar acum, dupa atata vreme, ca prietenia dintre noi era un vis ca oricare altul, care dispare la prima trezire. Poate ai putea sa intelegi ca nu puteam sa nu imi dau nicio sansa si sa raman in balonul ala de sapun in care suflaseram amandoi. O fi fost el rotund, frumos si multicolor, dar in urma lui nu avea sa ramana decat o amintire mai urata decat cea pe care o am acum. 

Deseori incerc sa imi imaginez cum ar fi decurs lucrurile daca eram altfel ca om cand ne-am cunoscut. Daca ai fi cunoscut omul care sunt azi? Sau cum ar decurge acum lucrurile daca ai reintra in viata mea… Dar ma rog, astea sunt doar niste intrebari asa… puerile si extrem de trecatoare, fiindca nu mi-as dori sa aflu.

E o vorba care zice ca oamenii pot uita cuvintele pe care le-ai spus, dar nu vor uita niciodata cum i-ai facut sa se simta. Oare eu cum te-am facut sa te simti? 

In incheierea acestei parti din mine pe care probabil nu o va citi nimeni vreau sa iti multumesc (da, inca o data, parca ceva mai oficial). Multumesc ca m-ai facut sa ma simt iubita, pana la urma indiferent daca era sau nu adevarat, conteaza prea putin. Iti multumesc ca mi-ai creat criterii. Iti multumesc ca ti-a pasat de mine. Sper ca si eu te-am facut sa simti ceva frumos. Si mai sper ca nu m-ai uitat… Nu, nu vreau sa stiu, nu spune nimic. Lasa-ma doar sa sper.

Te vand

I-am soptit vorbe dulci, aspre si mediocre, l-am atins cu maini calde si reci, s-a incins de multe ori cand zacea conectat pe dulap. A vibrat de nenumarate ori anuntandu-ma ca nu sunt singura pe lumea asta mare, ca cineva se gandeste la mine.

Se difera prin 2 litere si o serie – S3 I930i. Samsung S3 I930i Neo 😀 mica bucata din mine in ultimii 2 ani.

“Un telefon foarte bun” e tot ce am auzit de el si tot ce pot spune si eu dupa atata timp. Prieteni ca tine, care ma dezamagesc asa rar si imi sunt alaturi tot timpul, sa tot am 🙂

Anunt complet pe OLX si alte detalii pe adresa de mail: alexandra.mght@gmail.com

Frica te tine in viata, dar te si omoara

E prea greu uneori sa stai in echilibru pe sarma asta a vietii. Te balansezi stanga – dreapta, poate un timp mergi in linie dreapta si esti putin fericit, poate mai mult sau poate primesti o palma si cazi de tot. De aici si nu numai, se nasc frici. Din necunoscut, din posibilitatea de a cadea si multe altele asemenea.

Frica este un sentiment care pe noi, ca oameni, ne-a tinut in viata cand am aparut. Ne era frica de urs asa ca nu mergeam in munti singuri si neinarmati. Ne era frica de alte triburi mai puternice asa ca ne antrenam proprii oameni care sa reactioneze in caz de lupta. Azi mi-am dat seama insa ca frica, desi prieten bun noua, a ajuns sa ne distruga in cantitati prea mari. De fapt, cred ca ne distrugea si atunci doar ca prea putini oameni mureau din cauza ei ca sa mai conteze.

Cred ca frica excesiva este responsabila de stres (normal ca nu in totalitate). Frica de a nu dezamagi si frica de a nu gresi, frica de a nu ramane singuri tot restul vietii, frica de a nu avea suficienti bani pentru traiul pe care il vrem. Stresul duce la boli. Bolile te pot omori. Destul de simplu, nu?

E greu sa lupti cu gandurile irationale de genul “Dar daca se intampla X lucru, dar cum o sa fie si ce o sa se intample si cum sa reactionez si ce sa fac… ” Evenimentele din viitor nu pot fi prezise de nimeni asa ca frica de ce va fi este ok pana la un anumit punct.

Obsesia si Frica se plac foarte mult si se iubesc adeseori in capul nostru ca sa nasca alte lucruri la care ulterior reactionam fizic – anxietate, depresie, etc. Lucruri care te inclina periculos intr-o singura directie pe sarma. Ajungi sa iti pui singur frana, sa te opresti din a construi, din a spera, din a mai visa pentru ca “dar daca”.

Ma uitam azi la frunzele galbene de toamna pe care le-am asteptat cu atata caldura. Si ma gandeam: sunt acolo, fizice, galbene, uite-le – in ele poti sa crezi, nu in gandurile astea duse la absurd. Cum o sa stii ce o sa se intample maine? Nu stii. Cum stii daca totul o sa fie negru sau alb? Nu stii. Cum stii daca o sa reusesti sau o sa cazi? Nu stii. Si atunci de ce ti-e frica? De ce sa nu incerci?

Uita-te si tu la frunze si vezi de fapt, ce e real si ce nu. Mai mult de atat, ce e in prezent. Care e situatia actuala? Gandeste-o cu voce tare pentru ca de multe ori ne prindem in plasele zilelor de ieri sau de maine si de fapt prezentul e singurul in care traim. Tot ce e palpabil si ce nu. Apoi plangi sau razi… sau pur si simplu mergi mai departe pentru ca viata e un dar pe care atatia oameni nu il mai au 😉

Ziua in care am renuntat

Asta e ziua in care viata mi-a demonstrat pentru a zecea mii a oara ca uneori trebuie pur si simplu sa renunti. Ca oricat de mult ti-ai dori un lucru si oricate eforturi ai depune, ca oricat te-ai lupta, ca pe oricate cai ai incerca sa o iei, ca prin oricate nopti nedormite ai trece, ca oricat de mult ti-ai dori. Cu toata inima, cu tot sufletul si cu toata intreaga ta fiinta…. adevarul dureros pe care nu vrem sa il acceptam e ca noi nu contam.

Si stiu ca suna sumbru, desi nu e asta intentia mea. Stiu ca suna si pesimist, desi nu este, dar tocmai ce-am realizat chestia asta… cat de putin contam in tot ce ni se intampla. Sunt unele situatii si unii oameni la care trebuie pur si simplu sa renunti. Nu te face slab, nu te face prost, nu te face lipsit de ambitie  nu te face in niciun fel atata timp cat ai incercat (nu prea mult though). Pur si simplu uneori visele noastre sunt doar acolo asa… ca sa fie si nu se indeplinesc niciodata oricat ai vrea. Da, ai citit bine. Nu se indeplinesc niciodata asa ca cel mai bun lucru e sa mergi mai departe.

Stiu ca in sinea ta iti zici nu, nu are cum sa nu mearga. Nu am cum sa nu reusesc daca nu investesc bani, timp, suflet, energie, daca nu pierd aici ore in sir pe God knows what, daca nu imi apar 70 de fire albe in cap…. Ba are, move on. Nu, nu o sa se intample daca mai incerci de 100 de ori si ajungi in acelasi punct, move on. Lucrurile nu se intampla pentru ca vrem noi, e doar un cacat de iluzie. They just don’t. Move the fuck on.

Si atunci ce? Nu mai visam? Nu ne mai dorim? Ne putem propune lucruri si putem incerca sa vedem de unde vine deschiderea, dar cam atat. Imi pare rau ca am ajuns sa scriu asta. Imi pare rau ca adevarul asta e asa trist, dar asta e ziua in care am obosit atat de mult sa sper, sa investesc si sa visez fix da-n boulea incat renunt si accept asa cum e zicala aia sau ce o fi din religie cu “schimba ce poti schimba si accepta ceea ce nu poti schimba”.

Well fuck it, church, you are right about one thing at least. Uneori nu e nimic din ce poti face ca sa schimbi o situatie, iar singurul lucru care ne ramane de facut e sa acceptam. 

Describe yourself

Ma bantuie intrebarea asta sau mai bine zis invitatia asta a Facebook-ului de a te descrie. Mi se pare asa o treaba complexa si mereu ma gandesc ca ar iesi ceva foarte lung de citit. Ca o postare de blog, asa, ca asta…

Cred ca un cuvant care m-ar descrie bine ar fi: intens. Imi place intensitatea in iubire (de orice fel), in senzatii bune, in distractie. Sunt genul de om caruia ii plac imbratisarile sincere, pentru mine vorbesc mai mult decat alte gesturi. Imi plac sarutarile sincere, dar tot intens ma si supar, cert, asta e motivul pentru care evit pe cat de mult conflictele.

Le evit si pentru ca nu stiu sa argumentez cand sunt foarte nervoasa. Ma blabai, tremur si de cele mai multe ori cand sunt nervoasa ajung sa tac. De curand am reusit sa fiu nervoasa, dar cu o coerenta si un mod rational care nu-mi stau in fire. I guess you live and you learn, sa speram ca o sa mai iasa si pe viitor ca e mai sanatos decat sa tii in tine.

Sunt un om paradoxal pentru ca imi place foarte mult spontaneitatea, dar intr-un mod destul de calculat. Eu dau vina pe alinierea planetelor la nastere pentru asta, mai ales ca foarte multe persoane mi-au zis ca-s cam atipica pentru zodia mea. Asadar, al doilea cuvant care m-ar descrie ar fi: calculata.

As mai zice in descrierea mea ca am simtul umorului, ca fac uneori oamenii din jurul meu sa rada si imi place asta foarte mult. Ce e mai misto decat sa fii o sursa de bine?

Mai sunt si visatoare, prea visatoare, uneori la modul nociv. Asta vine si dintr-o doza de gandire irationala la care lucrez constant. Mai sunt si sincera si da, asta de multe ori te face vulnerabil, dar vine si cu un avantaj, acela ca oamenii se simt repede in largul lor cu tine. Prietenoasa ar fi iar o chestie pe care as zice-o despre mine, imi place sa vorbesc cu oameni, sa mingle fara sa fiu tinuta in loc de orgoliu sau prejudecati. Asta m-a ajutat sa intalnesc persoane speciale, dar am si fost privita cu ochi mai putin buni pentru treaba asta. Probabil unii considera ca e de preferat sa fii mult mai rezervat, dar pe mine m-a ajutat sa comunic mai eficient. Daca stai intr-un colt, unde nu te baga nimeni in seama, cu ce iesi mai castigat?

As mai zice de mine ca-s si copil uneori pentru ca ma bucura anumite lucruri mici si am o doza de naivitate la care chiar tin (desi nu e mereu buna). Mi s-ar parea sumbru sa renunt la ea si chiar mi-e teama ca la un moment dat in viata o sa uit sa mai fiu asa.

Am si nesigurante ca orice om si temeri, iar in unele perioade sufar de anxietate in diverse stagii. Fiind o persoana intensa, normal ca si injur si cine ma cunoaste, stie asta deja si de multe ori gandesc cu voce tare sau fredonez melodii fiindca foarte rar e liniste in mintea mea.

Un ultim cuvant pe care o sa il folosesc pentru articolul asta e: critica si autocritica. De la autocritica pornesc foarte multe probleme de incredere in sine la care, din nou, lucrez. Si e interesant ca sunt mai ingaduitoare cu cei din jur decat sunt cu mine, ceea ce stiu ca nu e corect fata de mine insami, dar incercam sa remediem situatia. Also, sunt un om care invata din greselile lui si din lucrurile care erau cat pe ce sa se intample, dar nu s-au intamplat (probabil pentru ca cineva higher than me are grija de mine, cred cu tarie asta).

Si cred ca tot in descriere ar trebui sa intre si lucrurile care-mi plac, nu? Hai sa zic lucrurile pe care nu le stie oricine cum ar fi plecarile spontane, in momente perfecte, noptile de vara pe plaja (doar noptile!), orice inseamna surpriza placuta, complimentele sincere si/sau neobisnuite. Imi place cand vad oameni destepti cu incredere in sine sau veseli care transmit asta mai departe, imi place mancarea buna in companie buna, imi place pokerul, imi place mirosul de detergent si curat si mirosul de soare pe rufele uscate.

Cred ca inchei aici. O sa fac un later edit si mai completez, ca provocare – sa vedem cat de lung iese.

Iubeste-ma cand ma urasc

Mi se zbate in piept inima si o simt destul de ciudat. Stiu ca e aritmie sau lipsa de calciu sau fier sau poate lipsa de tine.

As vrea sa te uiti in ochii mei si sa vezi pamantul si cateva paduri, poate cateva creste de nisip pe langa, ca si pentru mine trec anii chiar daca sufletul meu a ramas pe loc. As vrea sa imi strigi numele cand nu mai stii de tine, ca si cand as fi caminul tau si doar cu mine te-ai simti acasa. As vrea sa te trezesti dimineata si sa ma prinzi de nas ca sa ma trezesc si eu si morocanoasa sa te intreb de ce m-ai trezit si tu sa imi zici ca voiai sa aflu ca ma iubesti. Si normal ca mi-ar trece supararea…

As vrea sa nu lasi nicio zi sa treaca fara sa imi pupi fruntea, sa imi alungi gandurile rele si nici o zi fara sa nu-mi mangai calcaiele cu drumurile palmelor tale pe care vrei sa pasesc. As vrea sa iti placa defectele mele fizice ca sa nu le mai urasc eu asa mult.

As vrea sa fii un om puternic si sa stii ce inseamna demnitatea. Adica sa imi respecti sufletul, mintea si corpul oricand, oriunde, oricum si sa nu invoci scuze pentru momentele de slabiciune ci sa le recunosti si sa ti le asumi. N-as cere nimic diferit nici de la mine. As vrea sa fii uneori mai puternic decat mine pentru ca si eu as fi mai puternica decat tine. As vrea sa nu consideri bunatatea o slabiciune sau razbunarea o solutie.

As vrea sa fii spontan in mod placut, asa cum esti cand cunosti pe cineva foarte bine. As vrea sa conduci cu mana mea pe mana ta si sa ma incurajezi cand ma vezi visatoare, sa crezi in mine si in tine si in noi si sa imi aduci tu aminte ca oamenii sunt oameni, nici buni, nici rai.

Si nu in ultimul rand, as vrea sa existi.

Perspective

Aud vantul cum danseaza printre crengile copacilor si ma poarta pe brate destul de rapid inspre tine. Da, bai, din nou. Doar cu gandul, caci fizic esti acum strain si departe, lasandu-mi linistea in pace asa cum mi-am dorit adeseori.

Ma uit in urma ca asta fac mereu cand imi e bine, deci sa nu crezi ca inseamna altceva mai mult decat e. Imi place sa reflectez si sa ajung cu gandul acolo unde am mai fost de zeci de ori si sa observ cum se mai vad lucrurile. Ca parca acum albastrul are nuanta de verde si galbenul da inspre rosu, iar raul nu mai e rau ci lectie invatata cu de-a sila, la care abia am luat nota de trecere. Dar e buna lectia, nu mai pic la examen data viitoare.

In momentele in care reflectez ajung sa imi pun intrebari din astea care pot parea ciudate sau schizofrenice de genul “Cine mai esti?” si “Cum o mai duci?” E important sa stiu daca raspunsurile ma multumesc sau nu. Acum ceva vreme eram frustrata de tarmurile pe care le vizitasem, de raspunsurile pe care le gasisem, dar incet si sigur am ajuns intr-un loc de acceptare, iertare si, cu inima batand puternic de emotie si efort am tras noi guri de aer care mi-au redat echilibrul de mult pierdut. Pe tine te multumesc raspunsurile pe care ti le dai la intrebarile de mai sus? Imi doresc sa te multumeasca asa cum ma multumesc pe mine acum. Si daca nu, imi pare rau. E un drum lung de parcurs, dar daca iti faci un scop din a fi multumit cu ele, reusesti, nu-i bai.

Ma gandesc la noi acum asa cum ma gandesc la copilarie – cu drag si durere. Cu drag fiindca m-ai iubit si cu durere fiindca imi aduc aminte de cazaturi. Am scris de tine des si probabil o sa mai scriu fiindca ma voi uita in continuare pe ochean la tot ce a fost si voi compara perspectivele, mereu descopar lucruri noi… despre mine mai ales si asta ma ajuta.

Nu stiu unde esti sau cine mai esti. Nu mai stiu cum vorbesti, cu cine vorbesti, nu stiu daca te mai gandesti la mine in noptile de vara si mai ales, nu stiu daca esti fericit. Nu ma nelinisteste chestia asta, dar pot sa iti zic sincer ca sper sa fii. Oricum nu o sa aflam niciodata cum e in universul ala paralel 😉

Probabil nu-ti mai aduci aminte despre ce vorbesc si e ok, asta se intampla fiindca ne-am iubit pe rand, nu in acelasi timp. Am retinut niste detalii extrem de (poate) stupide, fara sens sau valoare, dar imi plac oricum. Si imi place sa le scriu, desi iar poate e lipsit de sens, dar cuvintele astea banale parca marcheaza vizita asta cu gandul pe care ti-o fac. Si mirosuri am retinut, a lot chiar si-s curioasa, de ce sa nu recunosc, daca si tu.

In fine, trebuie sa inchei acum pentru ca e tarziu, mult prea tarziu ca sa mai stau cu tine. Ai grija de sufletul tau, fii curajos si nu te instraina de iubire, e singura care ne poate scoate la liman atunci cand suntem uitati in deriva.

Stiu ca nu crezi asta, dar candva o sa imi dai dreptate, o sa vezi.

Furtunile

Am calcat pe aceleasi dale impreuna, la rasarit, pranz si apus pana cand un nor de praf ne-a intunecat zarea. Am orbecait si am injurat, din intamplare ne-am mai atins buricele degetelor pentru cateva secunde spunand insa “nu, nu e ea” sau “nu e el” fiindca ne instrainaseram prea mult ca sa ne acceptam din nou.

Am plans cu tine. Am ras cu tine si te-am privit in ochi cautandu-ma. Cautandu-te. Incercand sa imi dau seama unde sunt si unde esti. Cand m-am regasit in ei si te-am prins din nou in brate nu-mi venea sa iti mai dau drumul. Asa, ciudata si vestejita imbratisarea aia am tinut-o in mine, inca o am, ca o amintire de pus in rama. Tu mai stii?

E liniste acum si stii ca mie imi place linistea in general, dar nu e una buna si as vrea mult sa inceteze momentul asta. Sa se termine actul, sa se termine piesa, sa nu mai joace nimeni pe scena gandurilor mele sau ale tale. Sa fim oameni, cu amintiri, dorinte, vise si sa fim noi, asa cum suntem. Mai tii minte cum suntem? Mi-e dor de tine in continuare si nu cred ca furtunile raman pe veci, dar cred ca noi putem ramane pierduti in ele. Te rog, nu ramane pierdut intr-o simpla furtuna.

Ca nu pot sa fug dupa tine si nu pot nici sa te salvez, ca abia mai stau eu in picioare. Este o furtuna periculoasa si seaca in care tot dorul de care ziceam mai sus si toata dragostea de care nu ti-a pasat vreodata, dispar. Si nu mai simt nimic, ma inspaimanta cand nu mai simt nimic. Nu tu caldura, nu tu frig, nu tu tristete, nu tu fericire, doar un intuneric din asta malefic. Brrr. Stii cum e? Hai ca sigur stii. Ma fortez sa imi aduc aminte cand m-ai prins de mana, ma fortez sa imi imaginez ca te indragosteai de mine si ca ma auzeai fara sa vorbesc. Un pic de lumina palpaie in mine, ca un bec foarte vechi care vrea saracu’ sa mai fie de folos un pic. Macar o noapte. Macar putin sa te mai ajute sa vezi pe unde mergi. Pe unde mergi? Unde esti? Te rog, spune-mi ca-s senila si ca nu m-ai iubit nici cat varful unui cutit, te provoc sa-mi zici adevarul, sa-mi zici ca nu te gandesti la mine acum si la caldura mea.  Si spune-mi ca nu te doare aici, in punctul asta, cand te apas cu tacerea mea.

doza de invidie

Nu primesc des complimente cum ca as fi creativa, frumoasa sau ca as arata bine (si daca as primi-o pe asta, as sti ca e o minciuna pentru ca imi place prea mult pizza), dar o aud destul de des pe asta cu “esti o tipa desteapta”. Initial faceam glume pe treaba asta si ziceam “frate, da’ cam cat de proaste sunt alea cu care iesi”, dar acum imi dau seama de niste lucruri… E un compliment cand cineva imi zice ca-s desteapta, ok, n-o sa il mai flanchez cu ironie, dar sincer, poate fi si un lucru negativ, uneori greu de dus. Adica sunt momente in care imi doresc sa fiu slaba la minte, sa nu constientizez absolut toate riscurile posibile cand ma asez la volan, sa nu gandesc in zeci de posibilitati si mini posibilitati si sa am liniste in minte in mai multe momente din zi si noapte, nu doar cand dorm (de unde, uneori nici atunci). Asa, cam cum e zicala aia cu “prostu’ are mintea odihnita”, da, mhm, suna bine.

Sunt aproape sigura ca daca as fi proasta nu as mai avea anxietati, de exemplu, de niciun fel. De fapt, eu una nu am intalnit om prost care sa aiba anxietati sau depresii. Sunt aproape sigura ca daca as fi proasta mi-as gasi imediat un prost. Sunt aproape sigura ca daca as fi proasta, viata mea ar fi mai simpla si poate chiar mai fericita, mai linistita. Pentru ca da, barierele care ne opresc sa facem lucruri noi ni le punem (asa cum a zis cineva) si adevarul e ca daca esti prost, nu prea ai cu ce sa iti construiesti barierele si nici nu iti prea pasa. Thumbs up for that. Plus ca de la oamenii prosti nu ai asteptari, amazing shit! Stiti cata presiune poate exista pe umerii cuiva de la asteptarile celorlalti? Thumbs up for that too.

Si mi-e ciuda uneori ca nu sunt proasta sau cel putin ca nu sunt atunci cand trebuie, pe cat de dubios ar suna asta. Si nici nu pot fi pentru ca poate in exterior as mima-o bine, mai bine decat ar mima un prost inteligenta, dar in interior ar fi acelasi vuiet de posibilitati si idei care nu mi-ar da pace.

Ce vreau sa zic e ca exista o parte buna si o parte rea in toate chiar daca n-ai zice nici intr-un milion de ani si poate nu ar trebui sa uitam asta. Also vreau sa va anunt ca de acu’ incolo eu imi rezerv o doza mica de invidie pentru cei pe care ii consider prosti, because man… sometimes I really wish I was like them.

Pe alte meleaguri

N-am îndrăznit să sper la începutul anului că o să calc în altă țară, că o să mă porcesc în miezul zilei cu altceva decât cu mâncare făcută de mama sau că o să îmi fac niște amintiri la care să mă întorc mereu și mereu în cele mai întunecate momente din zi sau din noapte. And yet I did.

A trecut repede, așa cum trec toate visele frumoase și am cărat troller-ul înapoi acasă, de două ori mai greu fiindcă în el mi-am purtat înapoi acasă speranțele că o să revin pe malul lacului. M-am așezat obosită înapoi în palmele mamei și am adormit repede, cu gândul la nori, istorie, ziduri, oameni și soare. Mult soare ce-mi călăuzește viața.

M-am simțit ca un cameleon cât am fost plecată. Am prins culoarea orașelor, a pomilor și când am revenit, de ce să nu recunosc, mi-am pierdut repede abilitatea. De la liniște la vuiet. De la calm la gălăgie. De la frumos la urât. M-am întristat și m-am amărât și mi s-a făcut rău de la stomac de la tot gri-ul din oameni. De la toată amărăciunea. Văzându-i înrăiți, simțindu-i nevrotici, haini, m-a cuprins și pe mine isteria. Parcă mi-am vomitat bila.

Sună sumbru și murdar, dar cam asta a fost trecerea. Am călcat înapoi într-o lume prea diferită pentru mine și parcă din ce mă zbat mai mult să scap din ea, cu atât mă scufund mai repede. Dar poate e doar o impresie, că și dacă am stat pe loc, tot m-am scufundat. Mai greu, e drept, dar m-am dus adânc în coșmaruri cu porți de fier ce nu se deschid.

Am crezut că n-o să mă simt în siguranță departe de casă. Că o să mă simt străină și totuși în scurt timp, m-am familiarizat cu aproape tot. Străzi, dale de piatră, câini trași de stăpâni, bilete de tren. Și le-am păstrat pe toate suveniruri calde, aburinde în suflet care sper să nu se răcească până la următoarea vizită… God knows when that will be 🙂

13130951_10154209994469357_3976090828306637607_o